|
|
|
|
|
|
|
|
|
Ghiciți cine face comentariul de sub text |
|
|
Text
postat de
Corneliu Traian Atanasiu |
|
|
Uitarea de sine (2005-07-22)
A şti mereu cine eşti nu-i mare pricopseală mai ales dacă nici nu e prea mare lucru de capul tău. Şi de obicei nici nu poate fi dacă numele te preocupă într-atît încît nu te poţi detaşa de el şi te porţi ca un automat ticăit care dă toată ziua identitatea exactă. Căci te pomeneşti mereu – după ce totuşi, măcar în somn, te odihneşti de această povară ruşinoasă – revenit în identitatea penitenciară, nu doar conştient de numele, datele şi circumstanţele vieţii tale civile, ci şi bîntuit de obsesia persecutorie a sinelui automat.
Sinele spontan, perpetuu agitat şi iritat, care declanşează şi întreţine o activitate mentală reflexă şi dezordonată, care acaparează întregul cîmp al conştiinţei, loc unde s-ar putea petrece altflel de trăiri mai delicate şi mai alese. Un sine profund plicticos, care nu face decît să macine fără oprire aceleaşi frustrări, obsesii şi ambiţii meschine, să pritocească neajunsurile, necazurile şi problemele insolubile, făcînd-o însă atît de obraznic şi de insistent, încît reuşeşte să-şi adjudece o legitimitate cîrcotaşă şi cusurgie cu care se instalează autoritar în prim-planul conştiinţei.
Chiar dacă de la un moment dat al evoluţiei tale, consideri că a fi mereu conştient cine eşti e un lucru derizoriu, iar conştiinţa este prea preţioasă pentru a fi dată de pomană sinelui parazitar şi exhibiţionist – chiriaş cu veleităţi histrionice care-şi arogă drepturi oneroase de proprietar al unei scene menite unui spectacol de cu totul altă anvergură –, o fatalitate mai degrabă persecutorie te ţine prizonier acestei identităţi meschine care îşi face de cap. Deşi ai dori să devii un ignorant de geniu, să dobîndeşti discernămîntul şi puterea de a ignora deliberat, activ tot ceea ce nu merită să fie luat în seamă, tot ceea ce parazitează ilicit cîmpul preţios al conştiinţei, rămîi fără să vrei posedat de psihismul tău rudimentar şi revanşard, la discreţia spritului tău malefic, copleşit de lestul înrăirii tale.
Doar rareori, în clipe fericite, reuşeşti, mai degrabă fără să vrei, să uiţi de tine, să pierzi miraculos acumulările greoaie ale eului, balastul frustrărilor de tot felul şi, eliberat de tirania conştiinţei de sine, să te pierzi în contemplaţie, în reverie, în meditaţie. Nemaiştiind cine eşti, să fii acel spaţiu al generozităţii virtuale care este conştiinţa, să-ţi recucereşti candoarea, să recuperezi starea de graţie căreia i-ai fost promis. Asemenea clipe sînt revelatoare pentru o aspiraţie anulată de insistenţa parazitară a sinelui meschin şi buruienos: năzuinţa de a fi deschis şi disponibil, de a putea primi ceea ce ţi se oferă şi de a participa la ceea ce ţi se propune. Căci, fără a evada din închiderea sinelui mărunt şi obsedant, accesul la fiinţă îţi este blocat. Şi numai pierzînd reperele acestei identităţi devii o conştiinţă pură, liberă, impersonală, spirit apt să fie conştiinţa fericită a fiinţei.
Uitarea de sine este deci uitarea identităţii tale profane, profund limitate, pentru a asuma fiinţa ta adîncă, spirituală, sinele conştiinţei indiferente faţă de purtătorul ei întîmplător. A trăi starea de conştiinţă fără conştiinţa purtătorului ei, a fi conştiinţă fără a-ţi aminti obsesiv, distorsionat şi orgolios că eşti o anume conştiinţă înseamnă a trăi starea fericită de confuzie cu fiinţa, extazul fiinţei. Ceea ce i s-ar fi putut reproşa totuşi lui Iov este faptul că e păcat de Dumnezeu ca, om fiind, să nu-ţi valorizezi potenţialul sacru al propriei conştiinţe şi să te închizi obsesiv în problema ta cu nedreapta pedeapsă, să rămîi sechestrat de bunăvoie în propria-ţi suferinţă, în propria-ţi neputinţă, în propria-ţi piele plină de bubă.
Un sine mai puţin interesat de soarta sa bicisnică, un sine dispus să nu acumuleze, ci să uite răul inerent vieţii, ajută buna funcţionare a conştiinţei, îi asigură un regim de disponibilitate superlativă, capacitatea de a se abandona unei aventuri mai vaste şi mai generoase, aceea a spiritului. El reuşeşte astfel să depăşească sciziunea conştiinţei de sine, să topească în ardoarea participativă frigiditatea dedublării şi să trăiască împlinit, identificat cu propria trăire, în acord cu viaţa sa, absorbit de liberatatea iubirii, a dăruirii de sine drept conştiinţă fericită a lumii.
O strofă a lui Blaga remarcă această nobilă şi cutezătoare opţiune a sufletului ca pe un veritabil solstiţiu al rodniciei vieţii: „Ne pierdem ca să ne-mplinim. / Mergînd în foc, mergînd în spini, / ca aurul ne rotunjim / şi ca ispita prin grădini.”
*
Corneliu,
Mai întâi doresc să-mi exprim marea admiraţie pentru fluenţa discursului tău şi profunzimea ideilor expuse. Lectura textelor tale sunt, pentru mine, o sărbătoare. Acestea fiind spuse, sper ca din capul locului poziţia mea să fie clar delimitată.
Acum rog a-mi permite să-mi exprim câteva nedumeriri şi îndoieli, vizavi de cele expuse mai sus, fără a avea nici cea mai vagă intenţie polemică.
*** Vorbeşti de conştiinţă ca "generozitate virtuală" şi de faptul că, în "reverie, în contemplaţie", conştiinţa de sine se pierde. Trecând peste stranietatea sintagmei "generozitate virtuală", nedumerirea de care vorbeam mai sus, vine din următoarea încheiere logică: conştiinţă, înseamnă cu-ştiinţă... Ori a te pierde în reverie, presupune a-ţi pierde starea de percepţie spontană, a-ţi anula nu numai simţurile ca atare, dar şi veghea lor sintetică. Înseamnă a nu mai fi aici ca entitate bio-spirituală strict delimitată, înseamnă a te dizolva în neant. A fi acolo... Acolo, unde? Personal nu am mare simpatie pentru filozofia brahmanică, dar mi se pare mie că ar semăna un pic cu acea contopire a atmanului în brahman. Acesta-i primul lucru care mi-a venit în minte. Dar, chiar dacă nu-i aşa, e ca şi cum ai spune: mă simt extraordinar, EU-CONŞTIENTUL - altfel cine ar rosti starea de graţie? - pentru că nu mai ştiu că sunt, pentru că mă contopesc cu "conştiinţa pură, liberă, impersonală"... Ceea ce mi se pare absurd ca formulare logică. Cu alte cuvinte: eu care ştiu că nu ştiu că nu sunt, mă aflu într-o stare de absolută exaltare!! Antinomia pare evidentă. "Conştiinţa fericită a fiinţei", mai spuneţi, şi nu mă pot abţine să nu observ: ce stare de fericire este aceea, ne-conştientizată? Şi despre care fiinţă e vorba? Cea de aici, meschină,- cum mai ziceţi - personală, supusă tiraniei egolatre a eu-lui sau cea care... care? Există un sine al conştiinţei, absolut indiferent de purtătorul ei?! OK! Atunci cine mai este acest purtător? Voluntarul abject, înzestrat cu un regretabil liber arbitru pe care, hm! şi l-a sădit singur în pântece, supunându-se cu o docilitate condamnabilă tiraniei instinctului de conservare? Dacă-i aşa, atunci întreb: omul a devenit aşa, pentru că i s-a năzărit lui, într-un revoluţionar act demiurgic, să-şi inventeze instincte, cărora să le devină sclav? Sunt ele inseminate de către forţe ale întunericului, care au sabotat tehnologia aplicată a Marelui Creator? Dacă-i aşa, atunci să fiu iertat, dar Mai-Marele s-a dovedit jalnic de neputincios în lupta cu deşeurile propriei sale creaţii. Concluzia? Ne-am născut strâmbi, pentru că aşa a fost şi Tatăl-Nostru! A avut un ADN vicios! Şi nu putem,- prin actul nostru de naştere - să ne abandonăm conştiinţa, nici măcar în somn, darmite în reverie. Şi nu putem fi fericiţi uitând. Fericiţi sunt numai dobitocii, pentru că, nu-i aşa! habar nu au ce se întâmplă cu ei! A nu şti, da, e un fel de stare de prostraţie, căzută în putina cu melancolie a lipsei de identitate. Cine e conştient cu adevărat, nu se poate abandona îndobitocirii contemplative. Cine ştie, suferă! Tot timpul. Ori, în atare situaţie, nu poţi deveni imperturbabil, şi, prin consecinţă, generos, apolinian, nu poţi atinge "extazul fiinţei" (care? întreb din nou...), fără să începi a semăna cu un pensionar reciclat al azilelor de handicapaţi. Cine nu ştie, nu există! Cine ştie, nu poate fi fericit. Adică nu poate avea starea de exaltare bovină, în care simţurile schelălăie frumos în patru labe, la uşa seniorală a Eu-lui, care, momentan, le-a trimis la plimbare! Reveria nu-i altceva decât o invenţie terminologică a psihanaliştilor, care cred că "fiinţa" se reduce la o singură reacţie biunivocă: pacient - consultant. Aceasta ca aspect pur teoretic. Ca aspect laic, ca să zic aşa, reveria este o invenţie de rit elitist pentru aristocraţii pârâţi ai statului degeaba!
Mă opresc aci, ca să nu cad în ibricul cu reverie!
Cu stimă şi fără dorinţa de a vă contrazice, ci numai aceea de a pune problema,
|
|
|
Parcurge cronologic textele acestui autor
|
|
|
Text anterior
Text urmator
|
|
|
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE
AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT! |
|
|
|
|
| |
Comentariile
userilor |
|
|
|
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
Domnule Gheorghe Peia, tipul era nițel altul, dar nici site-ul nu-i permitea mizeriile de aici. Asta o vreme, pînă își dădea în petec. După care...
http://www.poezie.ro/index.php/essay/133067/Uitarea_de_sine
|
|
|
|
Postat
de catre
Corneliu Traian Atanasiu la data de
2014-05-26 21:42:05 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
deştept tipu, deştept tare!
are un comentariu suculent, plin de vervă, de o logică impecabilă. comparativ cu uscăciunea şi stilul doctoral, băţos, copiat după limbaje înţepenite-n proiect, al celui de mai sus. şi care se învîrte ca un obect rotund într-o căldare, precum am mai spus-o.
dar însă totuşi cine e tipu?
|
|
|
|
Postat
de catre
ioan peia la data de
2014-05-26 21:10:28 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
domnule Atanasiu, e clar ca gheorghita are o idee foarte fixa si foarte tenace ca sa zic asa, si-o s-o tina tensionata pana dimineata - cand va parasi definitiv saitul pana la revenirea de maine seara, v-as sugera sa inchideti comurile, oricum, sarada a fost dezlegata. |
|
|
|
Postat
de catre
Radu Stefanescu la data de
2014-05-26 21:01:42 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
cum vezi matale rezolvarea problemei etniei țigănești...
Personal, nu îndrăznesc să rezolv probleme atît de spinoase. Am însă o cunoștință care tocmai a fost cooptată într-o comisie a UE care va studia situația în amănunt. Să o întreb?
|
|
|
|
Postat
de catre
Corneliu Traian Atanasiu la data de
2014-05-26 20:52:00 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
lasă clișeele evanghelice și fii onest, e primul pas într-o polemică serioasă. aș fi curios cum vezi matale rezolvarea problemei etniei țigănești...aia agresivă, obraznică și slinoasă!așa cum au procedat urmașii shogunilor cu minoritatea ainu? sau ai alte soluții:bug, birkenau, rezervații și ghetouri eurorrome, repatrierea în bengal și punjab? |
|
|
|
Postat
de catre
Gheorghe Rechesan la data de
2014-05-26 20:45:28 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
de ce urăști țigănimea
Vă înșelați, domnule Recheșan, îi iubesc laolaltă cu toate ființele zidite de Domnul.
|
|
|
|
Postat
de catre
Corneliu Traian Atanasiu la data de
2014-05-26 20:22:06 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
de ce urăști țigănimea, CTA? |
|
|
|
Postat
de catre
Gheorghe Rechesan la data de
2014-05-26 20:15:43 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
nu cred, ecsintescu a aparut mai tarziu. probabil era sub hipnoza. |
|
|
|
Postat
de catre
Radu Stefanescu la data de
2014-05-26 20:08:33 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
Dar ce zici de formulele de introducere și de încheiere? Le-a copiat cumva de la exintescu?
|
|
|
|
Postat
de catre
Corneliu Traian Atanasiu la data de
2014-05-26 19:25:43 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
stilul, foarte vag. mai degraba nu. ideile, logoreea, si cateva virgule intre sub si predicat (nu foarte vizibile). |
|
|
|
Postat
de catre
Radu Stefanescu la data de
2014-05-26 19:04:24 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
I-ai recunscut stilul? Sau...
|
|
|
|
Postat
de catre
Corneliu Traian Atanasiu la data de
2014-05-26 18:54:57 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
peia
|
|
|
|
Postat
de catre
Radu Stefanescu la data de
2014-05-26 18:52:32 |
|
|
|
|
|
|
|
Texte:
23972 |
|
|
Comentarii:
120095 |
|
|
Useri:
1426 |
|
|
|
|
|
|