|
|
|
|
|
|
|
|
|
Balustrada |
|
|
Text
postat de
mihai enescu |
|
|
Astazi am fost, printr-o nefericita turnura a vietii, la o adresape care o frecventam destul de des cand eram copil, insa unde nu am mai fost de mai bine de 20 de ani.
E o adresa intr-un bloc de locuinte foarte aproape de blocul in care am copilarit si eu.
Pe vremea mea, scarile blocurilor erau locuri de intalnire a tuturor pustilor din cartier, mai ales iarna, cand afara era frig (si in scarile blocurilor era la fel de frig, dar macar nu batea vantul), si scena pe care se produceau tot felul de jocuri demult uitate de asaltul erei informationale
Acolo ne intalneam, de multe ori, 10-20 de copii si ne jucam... orice, pana cand vecinii exasperati de tipetele si rasetele noastre ne luau la goana sau pana cand veneau parintii si ne luau acasa cu scatoalcele de rigoare pentru ca nu voiam a ne da dusi de la jaca.
Au trecut de atunci multi ani. Poate prea multi, pentru ca am uitat acele clipe de parca nu au fost.
Copiii de atunci au devenit oameni in toata firea, fiecare cu firea lui, raspandindu-se in toata lumea purtati de viata.
Numai scarile blocurilor au ramas aceleasi.
Astazi, urcand acele scari dupa atata timp, am pus mana pe balustrada.
Oricine cunoaste balustrada scarilor din blocurile construite pe vremea comunismului. Acea banda neteda de plastic rece, infasurata pe o bara de fier. Un plastic negru, de cele mai multe ori, impersonal si la vedere si la atingere.
Doar ca balustrada asta, mai exact cea dintre etajele 2 si 3 este altfel.
O defectiune din fabricatie sau, poate, o montare neglijenta a facut-o sa fie "brobonata", adica sa aiba pe toata suprafata mici "basicute" de plastic negru si rece.
Intr-o fractiune de secunda senzorii tactili ai palmei au transmis informatia la creier, informatia a fost prelucrata si m-am trezit aruncat intr-un tunel al timpului.
Auzeam din nou rasetele prietenilor mei, eram din nou copil si alergam pe scarile blocului tinandu-ma cu mana de balustrada "brobonata", facand larma si neavand nici o grija.
A durat o fractiune de secunda, insa a fost deajuns pentru a-mi pune pe fata un zambet melancolic si in suflet o liniste adanca.
Am fost, pentru o clipa, din nou copil.
Asemeni celebrei prajiturele cu nume de frantuzoaica, mult mai prozaica balustrada brobonata m-a intors in vremurile in care eram fericit pur si simplu, fara sa stiu macar ca exista cuvantul "fericire".
Concluzia?!
Ne trebuie atat de putin ca sa fim fericiti.
Trebuie doas sa atingem fiecare propria lui balustrada. |
|
|
Parcurge cronologic textele acestui autor
|
|
|
Text anterior
Text urmator
|
|
|
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE
AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT! |
|
|
|
|
| |
Comentariile
userilor |
|
|
|
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
pentru autenticul pe care il degaja, steluta. altfel, destul de neglijent. sau poate tocmai de-asta. |
|
|
|
Postat
de catre
Radu Stefanescu la data de
2014-01-11 20:57:34 |
|
|
|
|
|
|
|
Texte:
23945 |
|
|
Comentarii:
120070 |
|
|
Useri:
1426 |
|
|
|
|
|
|