PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Sub umbra vîscului Text postat de Gheorghe Rechesan Costică Chişlegean a fost ultimul ceaiangiu adevărat de prin părţile Balcanilor ori chiar din sud-estul Europei, iar meşteşugul său nu se mărginea la aruncarea în apă clocotită a frunzelor uscate de ceai chinezesc sau indian, asta putea face orice fufă cu pretenţii de gheişă. În fapt, chiar ura imperiul de la soare răsare cu tot ce venea dintr-acolo şi prevestea mereu că sfîrşitul lumii de la rasa galbenă se va trage. Marea artă e să fierbi tisane şi decocturi din buruieni care să purifice trupul şi sufletul, iar în faţa cănii cu fiertură se cuvine să faci incantaţii, să bolboroseşti descîntece, că altfel leacul nu prinde. Învăţase de tînăr, umblînd cu babă-sa şi cu alte muieri înţelepte, să cunoască şi să caute ierburi de leac, pe care apoi le usca, le pisa şi le amesteca, încercîndu-le întîi puterea pe pielea lui. Cînd se stabilise în tîrguşorul Cladovei, Dunărea curgea încă neîmpiedicată prin strînsoarea cazanelor, morunii înotau în undă învăluiţi de nourii lapţilor, iar liliacul înflorea neabătut, la mijlocul lui april, înainte ca omătul de pe vîrful Domogled să se topească. Fostă schelă turcească, urbea era plină de cafengii şi consumatori de cafea.Dacă ar fi deschis încă una, ori o crîşmă în care să vîndă vin nou ori rachiu de poame nimeni nu s-ar fi mirat, dar cînd ridicase firma pe care scrisese cu litere îndrăzneţ îmbîrligate de culoarea busuiocului proaspăt ” ciainărie de leac” toţi cladovenii pufniră în rîs: “i-auzi domle, unu care vinde ca-n şpiţerie, apă chioară, hapuri şi confeturi cîntărite!”.Niciunul dintre ei nu bea ceai decît cînd se betegea şi pica la pat. În primele săptămîni, nu trecură pragul locandei decît trei cucoane fandosite, dar ieşiră repede de acolo, dezamăgite că nu găsiră de gustat earl grey, ceai de ceylon sau suflarea dragonului roşu din sechuan, asortat cu prăjiturele, pricomigdale şi fursecuri ca-n apus. Costică tocmai se gîndea să tragă obloanele cînd pe uşă năvăli o namilă cu umerii laţi, mutra pătată şi capul mare, împodobit cu favoriţi lungi şi o hălăciugă de păr roşcat, ca muşcatele sălbăticite. După răsuflarea-i duhnitoare, în care pluteau amestecate damfuri de secărică şi aburi iuţi de şliboviţă, ghici deîndată că insul e mahmur, iar după ce-i împinse un scaun sub şezut, îl întrebă: ” Ce pofteşte domnu’? Avem ceaiuri de plante cu de toate, pentru toate beteşugurile!” Roşcovanul rîgîi şi spuse cu greutate, stîlcind silabele între dinţii pătaţi cu tutun de pipă: ” Nume la mine Trolopp Sanderson,vreu digrab un ingliş ti, făr zahar nici lapţi, avem greu mare la stomah!” Ceaiangiul îi porunci autoritar: ” N-avem…dar ia deschide gura, musiu, să-ţi văd limba!” Englezul, secretar la consulatul Albionului din Zrenianin se supuse fără să crîcnească. Ceaiangiul îi cercetă limba vînătă, pleoapele, albuşul ochilor împăienjenit cu firişoare sîngerii şi spuse sec: “Ai gălbinare, ăsta-i baiul…ai beut prea multe spirtoase, ţi s-a-ntors rînza pe dos şi nu mai rîşneşte cum trebuie” Îl împunse cu degetul sub coaste în partea dreapta: ” Te doare? Da, da, fierea ţi-e umflată cît un ou de gîscă!” ” Auch”, icni Trolopp, săgetat de un junghi ascuţit. Ceaiangiul se duse în spatele tejghelei, amestecă boabe de ienupăr cu rădăcină pisată de măselariţă şi frunze uscate de coada-şoricelului, le puse la fiert într-un ibric mare din aramă, iar după ce zeama se răci, o strecură şi o turnă într-o ulcică din lut, încondeiată ca la Horezu, dar cu păuni şi păuniţe pupîndu-se. Bolnavul bău, strîmbîndu-se tare, din licoarea amară ca fierea de taur, sughiţă, se înroşi la mutră ca floarea bujorului şi bîigui: “Dat la mine şliboviţ, arde mult la maţ!” “Nicio şliboviţă ori rachiu, strop…bei cîte-o cană, în fiecare zi, timp de o săptămînă, cum te scoli şi încă una seara înainte culcare…altfel, îţi putrezeşte maiul şi îţi cîntă prohodul protopopii din Englitera înainte de a se găta anul!” Turnă restul decoctului într-un şip de juma de litră şi i-l întinse. Englezul îi plăti juma de pol şi ieşi aiurit, cu maţele ghiorăind zgomotos, din dugheană. Nu trecură nici cinci zile că toată Cladova află că Costică îl vindecase pe englez de gălbenare dîndu-i să bea fiertură de buruieni şi făcîndu-i boscoane. . Costică o lecui apoi pe madam Postolache, nevasta poliţaiului, de hemoroizi, cu decoct de trînji şi rostopască, pe odrasla popii Beliciuc de gîlci, iar pe secundul de pe “Rîndunica” un remorcher care trăgea barjele pe Dunăre-n sus care-şi scrîntise umărul şi-şi rupsese trei coaste pe cînd se-ntorcea pe punte de la un chef, îl pusese pe picioare dîndu-i să bea barba-ursului fiartă în apă neîncepută. Într-o zi, după scăpătat, se furişă pe ascuns în dugheană lui, însoţită de miresme de odicolon franţuzesc şi foşnet de mătăsuri scumpe, cea mai rîvnită femeie din împrejurimi, duduia Veronica Vascopol, amanta şefului vămii din Turnu, o fărşeroată nurlie şi foarte îndrăzneaţă. Se plîngea că-i pica părul, iar Costică îi dădu, ca să-şi clătească pletele, zeamă de ceapa-ciorii şi brusture, iar în scurt timp buclele-i negre ca abanosul crescură iarăşi frumoase şi dese.În schimb pe baroneasa Becsehazy din Nagykanisza nu reuşi să o scape de negii care-i împodobeau faţa, fiindcă zicea el, degeaba bei ceaiul de leac, dacă nu crezi în descîntec şi-n puterea lui nu te vindeci. Odată ce competenţa sa fu recunoscută, i se duse buhu şi începură să năvălească clienţii iar în faţa uşii sale nu se mai găta coada celor care aşteptau ceaiuri de leac. Îndeosebi cucoanele şi duduile de măritat îl căutau fără încetare. Avea el o teorie ” Muierile frumoase-s ca florile, nu le uzi se vestejesc” aşa că ţine-te, nene, cu tisane din obligeană care curăţă sîngele şi pielea, cu caprifoi şi rozmarin fiert în lapte bun de şters pistruii şi de albit obrazul, cu iasomie şi izmă să nu pută gura şi multe alte felurite leacuri şi dresuri. Cred că n-a scăpat fir de iarbă, sămînţă de scaiete sau frunză de pom, din clisură pînă-n valea Timocului, care să nu fi fost încercate de ceaiangiul din Cladova. Atîta căutare, fireşte îi aduse şi bani mulţi în buzunare, iar după jumătate de an, negustoria sporindu-i adăugă încă două odăi ceainăriei:una în care se puneau plantele la uscat sau macerat şi alta, tainică, cu ferestrele obonite în care îşi prepara leacurile departe de orice privire curioasă. De cum ajunse la bunăstare, începu să-i crească şi preţuirea în ochii cladoviţenilor. Lumea îl saluta cînd ieşea la preumblare, negustorii ceilalţi îşi ridicau pălăriile dinaintea lui, însuşi Brezoviceanu, primarul urbei îl tutuia şi-l întreba prieteneşte “ce mai faci, dragă Costică”, iar mamele care aveau fete de măritat, prinzînd de veste că e burlac la cele patruzeci de toamne cît trecuseră peste el, începură să-şi ţeasă iţele ca să-l prindă în mrejele însurătorii. El, însă, rămînea nepăsător la aceste atenţii, îşi vedea netulburat de munca lui şi colinda coclaurile în căutare de buruieni, astfel că unii începură să bîrfească răutăcioşi cum că spiţerului i-ar plăcea băieţii şi nu codanele. Din această pricină, eforturile peţitoarelor se sleiră şi fetele de măritat îl scoaseră din inimile lor. Poate de aceea căzu atît de lesne pradă săgeţilor perfidului Amor, cînd într-o zi de primăvară timpurie un fiacăr prăfuit se opri dinaintea ceainărie, iar din el coborî o tînără subţirică, cu talia strînsă într-o jachetă de călătorie neagră şi obrazul ascuns de borurile unei pălării cu voaletă, tot cernită. Chişlegean tocmai umplea borcanele din spiţerie cu frunze mărunţite cînd clopoţelul de la intrare clincăi vesel, cînd inedita apariţie păşi în încăpere. Nimeni din Cladova nu ştia de unde vine şi ce hram poartă, unii ziceau că e văduva unui armator bogat care avea o flotilă de şlepuri pe Dunăre, alţii că ar fi o baroneasă din Szeged sau Sătmar care fiind ofticoasă venise să se-ntremeze în aerul blînd şi curat al Clisurii. Nici măcar babele care spionau în dosul perdelelor şi erau informate despre tot ce mişca în casele şi gospodăriile oamenilor nu bănuiau că Bety Nerad, pe adevăratul ei nume Elisabeta Făt era o redutabilă vînătoare de averi, care sucea minţile bărbaţilor înstăriţi, secătuindu-I de puteri şi golindu-le seifurile. Avea la activ nu mai puţin de şapte căsnicii cu bărbaţi cu mult mai vîrstnici decît ea, toate sfîrşite repede, în mai puţin de un an, cu foloase mari pentru neconsolata văduvioară. Plăcerea vînătorii însă, după ce risipea banii, căci avea şi patima jocurilor de noroc, o mîna mai departe, neostoită, mereu gata de pîndă şi de răpus prada ca o feroce jivină din hăţişurile africane. “ Aş dori nişte ceai de romaniţă, aveţi?” i se adresă ea ceaiangiului. Vocea caldă, dar mică, sfîrşind lenevos silabele îi lovi auzul ca sonurile unei muzici celeste. “ Pentru ce aveţi nevoie, doamnă, domniţă?!” întrebă el, sprijinit de tejgheaua trainică din lemn de stejar. “ Îmi sunt ochii obosiţi…praful, oboseala drumului…” Ca şi cum ar fi vrut să-i arate c-aşa-i, îşi ridică voaleta şi-i aruncă o ocheadă lungă învăluindu-l în lumina ochilor ei migdalaţi, umbriţi de gene dese şi irisul ca floarea de liliac. “ E bună romaniţa, dar florile de nalbă dimpreună cu rădăcina uscată şi pisată de stînjenel, cam a treia parte luate, sunt…cum să vă spun eu…mă rog, vă dau tot ce doriţi!” se bîlbîi Costică, roşu ca sfecla. Bety îşi umezi buzele cu vîrful limbii şi clipi lung, bătînd din pleoape ca un fluture coada-rîndunicii din aripi. “ Ce priceput sunteţi…cred că aţi urmat şcoli înalte şi grele de farmacie!” “ Da’ de unde, m-am învăţat singur, ştiţi, ca omul la nevoie!” “Puteam să jur că aţi studiat la Viena sau Heidelberg!” Pe scurt, ea îl vrăji repede, în tot atîtea clipe cît îi trebuie unei pisici să prindă un şoricel naiv. Plăti tisana şi ieşi lăsîndu-l năuc în spatele tejghelei.Multă vreme mireasma pielii ei amestecată cu un suav parfum de violete de parma stărui în încăpere şi, înrobit de acea odoare se jură-n gînd că va face tot ce-i stă în putinţă ca să o cunoască mai temeinic. Prilejul i se ivi a doua zi cînd, ieşind pe uliţă o luă spre Măgura Dubovei pe coastele căreia roiniţa dăduse în floare, adunînd în jurul steluţelor aurii puzderie de albine. Nu umblă prea mult cînd după un tufăriş aluni turceşti, într-un luminiş spuzit cu flori primăvăratice văzu o siluetă vaporoasă. Era Bety, renunţase la veşmintele de văduvă, purta o rochie uşoară din mătăsică crem cu imprimeuri mărunte, liliachii şi verzi, culori care se potriveau de minune cu ochii, pielea şi buclele ei arămii, aşezată dinaintea unui şevalet micuţ. “ Acu-i acu, mare nătărău aş fi să pierd ocazia” îşi spuse Costică şi ieşi din hăţiş. “ Bună dimineaţa, domnule Chişlegean, ce surpriză să vă-ntîlnesc!” ciripi ea fluturîndu-şi din nou genele. O salută ceremonios, fără să fie în stare să-şi ascundă bucuria şi se apropie de şevalet. Pe foaia mare de hîrtie, mînuţa ei aşternuse în culori de pastel, linii ondulate şi pete galbene, verzi, albăstrii încercînd să surprindă cam stîngace, peisajul ce se înfăţişa dinainte-i. “ Cum vă simţiţi, duduie, v-a fost de folos leacul?” întrebă el după ce-i lăudă talentul de pictoriţă. “ Minune, sunteţi un adevărat vrăjitor, azi dimineaţă nu mai aveam nimic, nici usturime-n pleoape nici roşeaţă, de altfel puteţi constata şi singur!” Din nou parfumul de violete, îmbinat cu odoarea tainică a trupului ei îi năpădi nările cînd se apropie. Un bărzăun ameţit de soare le dădu ocol, bîzîind ameninţător, ca un trompetist marţial cu aripi, iar Bety ţipă uşurel pînă cînd el goni gîngania. “ Ce curajos eşti dumneata… mie mi-e o frică nemaipomenită de goange, păianjeni, şoareci şi de tot ce se tîrăşte!” “ A venit atras şi el de parfumul de roiniţă….ştiaţi că mierea din aceste flori face bine la tuse? Iar ceaiul din frunze e bun pentru pruncii ligavi şi bolnavii de stomac?” La despărţire, ea îşi scoase mănuşile din aţică şi-l lăsă să-I sărute mîna subţire, caldă ca o vrăbiuţă, cu unghii mici, rozalii şi-i promise că-l va însoţi, cînd va înflori liliacul, într-o preumblare mai lungă spre Dunăre, ca să-i arate frumuseţile locului. În ziua stabilită, o însorită dimineaţă de aprilie, Chişlegean închirie o cabrioletă elegantă şi se înfinţă dinaintea casei unde se găzduise Bety. Plecară devreme la drum, odată cu răsăritul. întîi spre Domogled şi albia Cernei, coborîră şi băură apă la băile lui Hercules, unde-şi trata podagra şi împăratul Franz Ioszef, apoi urcară peste culmile Ciucarului Mic şi ale Locvei spre valea Mrăcuniei. Vremea era minunată, parcă anume făcută pentru drumeţie, aerul era încărcat cu miresme de liliac înflorit şi miere, trăpaşii blînzi şi voinici trăgeau cu spor trăsurica pe drumul întortocheat, iar inima lui Costică bătea fericită ca dangătul clopotelor în zi de sărbătoare. După ce prînziră la schitul Vodiţei, el o întrebă dacă nu voia să vadă peştera Punicovei, unde, spun poveştile din bătrîni, preoţii păgînilor daci aduceau jertfe lui Zalmoxis. “ Nu sunt lilieci sau alte jivine?” întreabă ea, clipind, chipurile, înfricoşată, apoi se-mbărbătă singură:”intrăm, alături de dumneata, atît de puternic şi stăpîn pe firea lui, nu mai mi-e teamă nici mie de nimic!” Chiar după intrarea-n bortă, sub surpătura unui perete se ridica o arcadă din calcar, aurită de suliţele piezişe ale crepuscului. “ Aici, deîndată e altarul de jertă!” spuse Costică, sprijinind-o să nu-şi vateme în grohotiş picioruşele în botine fine din şerlac şi gleznele fine care se zăreau aţîţător de sub fustă. “ Ce jertfeau pe el, ciute sau fecioare?” El rămase mut sub bolta măreaţă ca a unui dom, cu ochii pironiţi pe scorbura putregăită a unui stejar de plută de care atîrnau lungi franjuri smaraldine în penumbră. “ Doamne, îşi spuse în gînd, ce noroc, e polovraga, buruiana minune ce vindecă toate beteşugurile…o fi semn că trebuie să-mi iau şi eu în mîini ursita!” Se întoarse spre femeiuşca care tremura sprijinită de braţul său şi şopti: “ Pot îndrăzni, domnişoară Bety, să vă…” Ea îi întinse buzele fremătătoare şi fierbinţi. “ Îndrăzneşte, domnule Constantin, cum aş putea eu, o biată femeie, să mă opun dumitale!?” Peste vreo două luni, vestea că ceaiangiul se însoară cu necunoscuta surprinse toată suflarea Cladovei.Nici tu anunţ de logodire-n biserică, cum se face, nici invitaţii la vreun ospăţ, doar primarul şi doi martori tăcuţi, iar după ceremonie, proaspăta pereche se urcă repede într-un docar şi o porni spre Orşova de unde luară calea drumului de fier spre apus. Chişleag se întoarse beteag din voiajul de nuntă, îl chinuia o tuse urîtă avea şi fierbinţeli, pesemne că nu-I priise aerul străinătăţurilor, ori îl trăsese vreun curent perfid în tren. Boli o lună încheiată, răstimp în care lăsă grija spiţeriei în grija neveste-si, care se ocupa de toate, găsind vreme să-l oblojească cu tisane şi băuturi de leac. De unde să ştie, sărmanul de el că-n toate doctoriile, Bety îi picura suc din boabe de vîsc, aceeaşi providenţială buruiană sub frunzişul căreia se sărutaseră întîia oară? Începu a se îndoi chiar de eficacitatea leacurilor cu care-I lecuise pe alţii. Cînd se gîndi să cheme un doctor fu prea tîrziu. Se sfîrşi înainte de venirea iernii, slăbit şi redus la o grămăjoară de oase şi piele galbenă, iar înainte de a închide ochii îi spuse soţiei: “ Draga mea, tot ce am îţi las ţie…în săltarul biuroului găseşti socotelile şi testamentul, în firida de deasupra patului e sipetul cu valori: napoleoni de aur, ţechini, mahmudele, ducaţi terezieni, tot ce-am agonisit cu spiţeria…restul e-n bani de hîrtie la bancă…te-aş ruga un singur lucru…” Bety se aplecă să-i prindă vorbele cu greu strecurate prin respiraţia hîrîitoare: “ Spune, dragul meu soţ, dorinţele tale-s literă de lege pentru mine!” “ Să mă-ngropi acolo, în faţa văgăunii din Punicova…mormînt simplu, în piatră, cu o cruce mare din fier poleit să n-o roadă rugina şi ceţurile dinspre limanul Dunării!” Fireşte că văduva închise dugheana definitiv, a doua zi după înmormîntare şi plecă unde văzu cu ochii, numai ea ştia. Din crucea ceaiangiului, cine trece prin clisură să vadă altarul lui Zamolxis o poate zări, a rămas doar un stîlp de-o şchioapă, ciuntit şi ruginit, pesemne că Bety se zgîrcise la poleială. Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   da, ai dreptate, Andrei, pasajul ăla pare lipit și inutil explicit.cred că-l voi rescrie.ms pt lectură.   Postat de catre Gheorghe Rechesan la data de 2013-10-11 16:39:35               Frumoasa! As elimina din ea: "...era o redutabilă vînătoare de averi, care sucea minţile bărbaţilor înstăriţi, secătuindu-I de puteri şi golindu-le seifurile. Avea la activ nu mai puţin de şapte căsnicii cu bărbaţi cu mult mai vîrstnici decît ea, toate sfîrşite repede, în mai puţin de un an, cu foloase mari pentru neconsolata văduvioară. Plăcerea vînătorii însă, după ce risipea banii, căci avea şi patima jocurilor de noroc, o mîna mai departe, neostoită, mereu gata de pîndă şi de răpus prada ca o feroce jivină din hăţişurile africane." Pasajul asta, explicativ in opinia mea, elimina surpriza din final, lasand prea mult spatiu previzibilului, iar nuanta de mister se atrofiaza prematur. Cu drag,   Postat de catre Andrei Ghejan la data de 2013-10-11 16:15:43               Eu așa am înțeles, că participi la un concurs de debut lansat de editura Max Blecher! Nu asta discutai cu Radu mai deunăzi?   Postat de catre Florentin Sorescu la data de 2013-10-09 20:17:53               Am regretat ca s-a gatat! Harul si darul de narator al autorului or fi de vina? Si reperele geografico/climatice, reale, complementare farmecului inocentei sociale si sacrificiului in spirit mioritic? Sunt sigur ca toate in bucchet! Felicitari si multumesc! (mai citim pe-aici si "alesatura", nu doar comentarii!) Revin cu o intrebare: "Pe cand o carte cu productiile dumneavoastra"?   Postat de catre Florentin Maftei la data de 2013-10-09 20:13:17               mulțumesc, domnule Kosta,dar chestia asta cu ”măiestreala” nu mă ajută deloc; e adevărat mulți publică și sunt publicați ca o marfă, alții plătesc pt tiraje ridicole doa să-și vadă numele pe o copertă , eu mă resemnez cu starea de nedebutat. florentine, ai înțeles greșit nu particip la niciun concurs, nu enicio carte.   Postat de catre Gheorghe Rechesan la data de 2013-10-09 19:48:42               Păi da! Așa mă gândeam și eu. Dane, după ce câștigi concursul, sper să-mi dai și mie o carte! Ai inclus și textul ăsta?   Postat de catre Florentin Sorescu la data de 2013-10-09 16:42:16               Unii nu s-au exprimat doar pentru ca nu voiau sa repete un adevar: Domnul Rechesan scrie proza impecabil, ca un adevarat maestru. Iar micile stangacii sunt inerente, taman de-aia suntem noi pe-aci, ca sa le gasim si sa le semnalam. Aferim, bace, bine le mai face...!   Postat de catre sters sters la data de 2013-10-09 15:51:01               Stimate domnule cronicar, Cand am citit prezenta dumneavoastra opera mi-am zis: iata o excelenta povestire politista buna de dus la politie. De ce o excelenta povestire politista? Fiindca are in ea tot ce-i trebuie ca sa fie asa: talent, intriga, un cadavru si o asasina. De ce buna de dus la politie? Fiindca asasina, din cate am inteles, este inca in libertate.   Postat de catre Dumitru Cioaca la data de 2013-10-09 10:49:13               !Pentru un ficat sănătos!(aș fi spus și eu un muțunache de-ăla care râde, dar nu știu cum).   Postat de catre Florentin Sorescu la data de 2013-10-09 10:06:54               Dane, de exprimat nu s-a exprimat nimeni, adevărat (văd că se poartă și prin alte părți), dar numărul de accesări ar trebui să-ți spună multe. Și cred că și tăcerea este un semn. Musiu Cioacă cam glumește 'mnealui, mai dând-o cu nuca în perete, mai nimerind-o, da' de citit, se vede treaba că citește. Ceea ce nu este de colea. Mirarea mea a fost determinată tocmai de asta, văzând că proza tot e accesată și nimeni nu spune nimic. Și, cum mie chiar mi s-a părut specială, m-am mirat. Trăgând în gândul meu concluzia nepricinoasă: Uite, de data asta Recheșan le-a închis gura! Cred eu - și sper să nu fie cu bănat - că lucrurile ar trebui să fie văzute mai cu înțelegere/ îngăduință. Europeice sau nu.   Postat de catre Florentin Sorescu la data de 2013-10-09 09:52:40               dincolo de feeria detaliilor (explicabila - autorul e-n bransa), tre sa recunosc ca schita-i buna, desi are cateva erori minore (una singura mai nasoala, legata de corespondenta timpurilor verbale). cu toate astea, nu-i chiar de coniac 3 stele, zic eu, maestre Florica. e de-o tuica. altadata lasa-i si pe altii sa se exprime. fraza de care zic e asta: Marea artă era să fierbi tisane şi decocturi din buruieni care să purifice trupul şi sufletul, iar în faţa cănii cu fiertură se cuvine să faci incantaţii, să bolboroseşti descîntece, că altfel leacul nu prinde.   Postat de catre Radu Stefanescu la data de 2013-10-09 09:33:25               Florentine, (*ms pt lecturare, aprecieri,ş.a.) dar vezi tu cam la atît se rezumă (exceptînd intervenţia ta oleacă prea entuziastă)activitatea literară pe-aci, prin lavra bleu:la flecăreala lui cioacă, obsedat de neputinţele vîrstei sale. dacă voi renunţa să postez aici nu va fi nici din pricina lipsei de reacţie, nici din cauza miştocărelilor lui nea fănel r. ci plictisit de acest matusalem al catrenului agramat. hai, că te-am lăsat am multe lucruri de făcut azi şi niciunul nu ţine de literatura de conjunctură.   Postat de catre Gheorghe Rechesan la data de 2013-10-09 07:35:17               "Mă, ce tăceți voi ca niște mielușei și ce mă miră tăcerea asta a voastră! V-a luat Dumnezeu cuvântul cel bun?!" (Florentin Sorescu) Stimate domnule Sorescu, Daca mi-a placut cum a povestit domnul Gheorghe Rechesan despre aceasta crima oribila? Bineinteles ca mi-a placut, cum sa nu-mi placa?Fiindca domnului Rechesan, cu cat asasinatul este mai iesit din comun, cu atat i se dezleaga mai bine limba. Citirea povestirii domnului Rechesan mi-a lasat si un gust amar. Cand un culegator inascut de buruieni, radacini si prafuri medicinale sucomba cu atata usurinta in fata unei fufe specializate in omoruri cu premeditare, cum sa mai progreseze stinta medicala romaneasca? p.s. Fufa aia trebuia sa infunde puscaria de la primul ei omor, nu sa ajunga la al saptelea. Si ajungea daca niste avocati iresponsabili nu o scapau dupa fiecare omor din ghiarele justitiei.   Postat de catre Dumitru Cioaca la data de 2013-10-09 02:54:22               Mă, ce tăceți voi ca niște mielușei și ce mă miră tăcerea asta a voastră! V-a luat Dumnezeu cuvântul cel bun?!   Postat de catre Florentin Sorescu la data de 2013-10-09 02:31:50               Motiv pentru care merită, în opinia mea, toate cele trei stele: pentru formă - ireproșabilă -, pentru idee, pentru conținut (mod de elaborare).   Postat de catre Florentin Sorescu la data de 2013-10-08 19:21:51               De fapt, tocmai ăsta e șpilul poveștii, că cei doi rămân până la sfârșit tributari felului lor de a fi. Bunătatea, /generozitatea naivă a ceaiangiului este incapabilă de a avea cea mai mică suspiciune, iar “vânătorul” este incapabil de a avea o tulburare cât de mică în fața fragilității dezarmante a prăzii. În ciuda faptului că pretențiile ei sunt pe cât de suave, pe atât de mici.   Postat de catre Florentin Sorescu la data de 2013-10-08 19:18:26               "unde, spun poveştile din bătrîni, preoţii păgînilor daci aducea jertfe lui Zalmoxis.". Povestea este foarte, foarte frumoasă. M-a descumpănit puțin finalul - previzibil - dar cred că frumusețea poveștii constă tocmai în ... povestire, adică în modul în care povestești. Pe de o parte naivitatea, candoarea, seninătatea ceaiangiului, pe de altă crizimea - îmbrăcată tot în parfum - a vânătorului. Confruntarea dintre două chipuri ale naivității: una autentică, reală, candidă, cealaltă, ademenitoare, prefăcută... Și totul rămâne aidoma până la sfârșit, povestea asta a ta Dane este de-a dreptul sfâșâitoare. Splendidă, zic, cu nimic mai prejos de alte proze mari pe care le-am citit. P.S. Am găsit un typo, evidențiat mai sus. Musai să-l corectezi. Bravo!!!   Postat de catre Florentin Sorescu la data de 2013-10-08 15:42:03	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23945 Comentarii: 120070 Useri: 1426
ADMINISTRARE