|
|
|
|
|
|
|
|
|
Delicatețea (reluare) |
|
|
Text
postat de
Corneliu Traian Atanasiu |
|
|
(Promisesem o a doua parte la De ce şi cum am scris despre delicateţe. Este cea de faţă. Dar înainte de a purcede la treabă, prefer să redau, ca un fel de moto, un răspuns la un comentariu de data trecută:
Spun ce spun, bombardîndu-l pe cititor cu înţelesurile diverse ale aceluiaşi cuvînt, ca să demontez fixarea sa, moştenită din simţul comun, pe unul singur dintre ele, totdeauna precar şi, de obicei, manipulat de o anume ideologie. Şi ca să-l conving că limba este atît de înţeleaptă încît îi oferă posibilitatea de a alege materialul cu care să construiască un înţeles încă necunoscut al cuvîntului, unul mai autentic decît cele consemnate şi vehiculate de vorbitori şi chiar de dicţionare.)
Îngerul păzitor al autenticităţii
Cuvintele nu sînt numai nume arbitrare pentru realităţile pe care le desemnează. Totdeauna ele înmagazinează, cu timpul, un fel de exigenţe, care impun realităţii numite să nu se depărteze prea tare de ceea ce sensul cuvîntului îi prescrie. Expresia în adevăratul sens al cuvîntului surprinde excelenţa unui lucru, faptul că el este un lucru veritabil, autentic şi nu o făcătură, o contrafacere sau ceva alterat, degradat, corupt, vicios.
Asta sugerează că în cuvînt se cuibăreşte esenţa lucrurilor. Esenţă fără de care un lucru nu-şi mai merită numele, şi-l trădează şi devine altceva cu alt nume. Sau se reîntoarce în lumea celor fără de nume, în anonimatul din care doar denumirea l-a scos, făcîndu-l responsabil de numele său.
Un nume poate fi considerat deci şi ca „o instituire a calităţii, o proclamare a rangului, o învestire cu demnitatea fiinţei, o ungere cu mirul mirării”. El este de fapt un titlu de nobleţe al lucrurilor. Şi, odată învestite cu acest rang, recunoscute ca atare, scoase din anonimatul nefiinţei, realităţile trebuie să-şi dovedească mereu vrednicia de a fi ţinîndu-se de cuvînt.
Îndemnuri de a fi şi rătăciri
În afara mărcilor semantice care constituie un fel de definiţie a lucrului desemnat, cuvintele îngrămădesc însă în jurul acesteia şi o mulţime de conotaţii rezultate din relaţiile cuvîntului cu celelalte cuvinte din limbă şi cu feluritele situaţii în care el este folosit. De obicei aceste conotaţii sînt cele care se pretează mai degrabă la atitudini şi reacţii afective faţă de lucrul desemnat. Ele sînt accente de apreciere sau depreciere ale lui.
Cînd cuvîntul se referă la realităţi umane, toate acestea sînt însă mult amplificate şi sensurile sale reflectă şi mai pregnant felul în care pasiunile omeneşti îmbogăţesc sau sărăcesc înţelesurile. Mai ales acele pasiuni care primesc o expresie sistematizată prin doctrine şi ideologii, prin susţinerea lor de mari mase de oameni, de grupuri solidare printr-o anume mentalitate.
De cele mai multe ori cuvintele îndrumă sau măcar cooperează cu acea realitate umană în devenire. O susţin sau o pot rătăci pe drumul ei către autenticitate. Este şi cazul delicateţii care se poate vedea în cuvîntul care o desemnează ca într-o oglindă. O oglindă însă în care fidelitatea şi deformarea îşi dau mîna. Căci, de fapt, cuvîntul delicateţe este sursa speculaţiilor (de la latinul specula - oglindă) asupra delicateţii reale, a consideraţiilor ce pot fi făcute asupra ei doar prin prisma multiplelor sensuri pe care cuvîntul le are deja, a mozaicului lor care se modifică însă la orice clătinare ca într-un adevărat caleidoscop magic.
Debilitatea involutivă
O strofă a lui Topîrceanu din Rapsodii de toamnă surprinde cum nu se poate mai bine condiţia fatală a delicateţii neajutorate şi irascibile: “Un ţînţar, nervos şi foarte / slab de constituţie, / În zadar vrea să ia parte / Şi el la discuţie.” Nimeni nu va nega făptura subţiratică şi gingaşă a ţînţarului, graţioasa lui conformaţie şi suava sa evoluţie. Totuşi, obiceiul lui vampiric şi bîzîitul sîcîitor ne îndeamnă să-i apreciem mai curînd conduita supărătoare, pătimaş revendicativă, resentimentară.
Fragilitatea constituţiei pare să fie contrazisă de bîzîitul său insistent şi rău prevestitor. Oarecum revanşard. Ca să nu mai spunem că, trecînd pe lîngă vreun microfon şi auzindu-şi zgomotul amplificat, ţînţarul se poate crede un adevărat bombardier. Şi, în cele din urmă, comportamentul său dezagreabil ne face să vedem în fragilitatea sa agresivă mai curînd un handicap revendicativ, o şubrezenie dereglată, o iritabilitate nemotivată: o fi el o fiinţă subţire, dar are o fire detestabilă şi un nărav indezirabil. Iar bîzîitul său pare doar o încercare de inocentare şi de victimizare mincinoasă. Fiind, de fapt, doar o neajutorare văicăritoare şi ranchiunoasă.
Debilitatea persecutată
În ipostază umană, delicateţea constitutivă, dublată de o atitudine resentimentară, pare să nu mai îndreptăţească nici măcar părerea că fiinţa respectivă, este cu adevărat una realmente sensibilă. De fapt, sensibilitatea sa nu mai are pic de anvergură, este redusă la un singur registru: simţirea negativă a disconfortului, a insatisfacţiei, a nemulţumirii.
Ea pare centrată şi dominată pe o vulnerabilitate excesivă. Una mai mult închipuită şi cultivată cu reavoinţă decît reală. Una autozgîndărită şi specializată în a resimţi doar ceea ce vatămă şi răneşte: durerea, insulta, jignirea, ultragiul, din moment ce aproape orice stimul duce la aceleaşi reacţii stereotipe de iritare, mînie şi furie. Pare la fel de firesc să vezi aici slăbiciunea fără leac: fiinţa firavă, debilă, scarandivă, plăpîndă, şubredă. Lipsită de capacitatea umană de a rezista cît de cît stresului conservîndu-şi un comportament măcar demn şi civilizat.
Căci reactivitatea perpetuă, pripită şi nemediată contrazice chiar înţelesul unei comportări delicate, aceea care ar trebui să fie prevenitoare, plină de atenţie şi grijă, lipsită de brutalitate şi asprime, binevoitoare şi amabilă. Constituţia delicată, nedublată de un comportament delicat, pare să fie astfel doar premisa firească a unei şubrezenii dereglate care pică în mania brutalităţii, vulgarităţii, grosolăniei şi primitivităţii.
O delicateţe evoluată
Constituţia delicată în sensul fragilităţii mereu periclitate de mai sus nu este deci o delicateţe care să fie omeneşte dezirabilă. Ea este una care frizează stadiile inferioare ale evoluţiei filo şi ontogenetice. Delicateţea în adevăratul sens al cuvîntului, atunci cînd ne referim la om, trebuie să fie una comportamentală. O funcţionare delicată consceventă, mai mult sau mai puţin constantă. Chiar dacă sufletul uman este unul vulnerabil şi sensibilitatea sa îşi dovedeşte superioritatea tocmai printr-o vulnerabilitate sporită, comportarea sa delicată nu trebuie să fie afectată de aceasta.
O a doua categorie de sensuri ale delicateţii, aceea care surprinde calitatea, este cea care ne poate ghida spre a înţelege că a fi delicat însemnă a fi ales, fin, rafinat şi a fi perceput ca atare de ceilalţi. Şi asta ţine de o nobleţe sufletească potentă care reuşeşte să ţină în frîu tocmai reactivitatea pe care o recunoaşte doar ca pe o condamnabilă irascibilitate, ca pe o sensibilitate degradată în iritabilitate, ca pe o conduită grevată istericalelor.
Este vorba deci de o atitudine morală superioară şi nu de justificările şi legitimările ieftine ale psihologiei de bazar. De fermitatea în a miza pe un comportament ale cărui trăsături sînt distincţia şi eleganţa în ciuda unei sensibilităţi care nu evită vulnerabilitatea. De unul care nu-şi permite să reacţioneaze imediat şi brutal la stimuli, ci îşi construieşte şi beneficiază de un filtru al exigenţelor capabil să modereze şi să moduleze răspunsurile.
O delicateţe evolutivă
Cea de-a treia categorie de sensuri ale delicateţii este aceea care dă seama chiar de strategia abordării chestiunilor delicate. Este o repliere, o întoarcere a delicateţii asupra ei însăşi. Dorind să fim delicaţi ne aflăm în faţa unei sarcini anevoioase, complicate şi pretenţioase. Dificultatea demersului ne cere să fim cu mare băgare de seamă şi să procedăm cu prudenţă, rezervă şi subtilitate.
După cum se poate lesne constata delicateţea, în primă instanţă, este o fragilitate ameninţată cu degradarea şi funcţionarea precară. Care de multe ori, ajunsă în acel hal, va dori să braveze tocmai acea stare ilegitimă şi să ceară daune în numele ei. Dar asta e valabil doar pentru delicateţea care se consideră o stare şi nu o evoluţie.
Delicateţea nu este dată, ci se face. Este un proces, o devenire, o edificare de sine. Nu eşti delicat pentru că aşa s-a nimerit şi nu-ţi pui delicateţea-n frunte ca să ceri daune. Eşti delicat mai curînd pentru că ai ales să te conduci după o anume exigenţă şi te-ai hotărît să evoluezi luptînd cu dificultăţile în direcţia cizelării, a şlefuirii, a stilizării persoanei tale. Eşti delicat pentru că delicateţea este miza vieţii tale.
Asemenea tentativă este însă una ingrată care îmbină dificultăţile cu satisfacţiile austere, dezagreabilul cu bucuria de a născoci soluţii ingenioase şi rafinate. Din toate înţelesurile delicateţii acesta este cel mai complet căci el dă seama de faptul că delicateţea este un permanent, pretenţios şi subtil efort de a realiza – printr-o iniţiativă plină de ingeniozitate şi fără odihnă – o condiţie umană superlativă. O reuşită, e adevărat, cu un echilibru instabil dar dinamic care face ca fragilitatea să fie, paradoxal, clipă de clipă, robustă.
*
(Totul a pornit de la alte două texte: Delicateţea între graţie şi ingratitudine (I) - virtuţi vicioase , Delicateţea între graţie şi ingratitudine (II) - tuturor celor care au, ca şi mine, curajul să se recunoască pacienţii unei delicateţi suferinde şi vor să se vindece, care bănuiesc că acum nu vor mai părea atît de dificile. Sau, dacă totuşi vor fi, asta va arăta doar că sînt ingrate, o modalitate mai evoluată a delicateţii.)
|
|
|
Parcurge cronologic textele acestui autor
|
|
|
Text anterior
Text urmator
|
|
|
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE
AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT! |
|
|
|
|
| |
Comentariile
userilor |
|
|
|
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
Limba este insa cam tarcata si cam incarcata, daca intelegeti ce vreau sa exprim. In sexul ca are zone care ar trebui evitate si zone, dimpotriva, bune de frecventat. Tine doar de interlocutor si de vorbitor. Mie, unul, de cate ori intalnesc domnisoare delicate si triste, ca unele specimene de europeici, nu spui care, imi place sa le shockez. Vorba cantecului:
domnisoara, domnisoara, ia-ti chilotii de pe sfoara, vine vantul si ti-i zboara si ramai in... pana de idei. Ei? |
|
|
|
Postat
de catre
sters sters la data de
2013-08-22 16:42:50 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
Mare lucru e si insistenta! Auzi, colo, limba ar fi un sistem! Nu este, domnule, e ceva viu. A avut copilarie, poate avea maturitate si stingere de lumanare, cum orice lucru viu o are, sistemele, in aceptiunea tehnica, sunt proiectate si unele functioneaza dupa legi si legitati bine stabilite, ai intrari si iesiri, ma rog, conform stiintei acelea care nu exista, cum dracu se numea? Ah, cibernetica. Limba e vie. Evolueaza intr-adevar, imprevizibil, asta e clar. Dar numai de oameni depinde trandsformarea ei in monstru. Altfel, noi putem sa falsificam chiar si modalitatea devenirii ei istorice, sa-i fixam origini care "nu se ezista", din dorintza naiva de a ne considera urmasii Romei, nu insist. Noi facem si prefacem limba, nu ea pe noi! |
|
|
|
Postat
de catre
sters sters la data de
2013-08-22 16:31:24 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
Da, oamenii au facut ca acest cuvant sa devina unul urat
Nu atît oamenii. Nu doar oamenii. Limba în sine este un mic/mare monstru care evoluează impredictibil și datorită caracteristicilor sale de sistem, cît și conjuncturilor în care se află în timp. Și nu cred că există un stadiu paradisiac al ei - cand toate erau cum trebuie sa fie.
|
|
|
|
Postat
de catre
Corneliu Traian Atanasiu la data de
2013-08-22 11:52:38 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
Sper, pour le nom de Dieu!, maitre CTA, ca nu sunteti din aceia care isi facura cultura din dictionarele Academiei, ca altminteri, ne-am ars!
Io ca va iau in serios si va spun multe, dumneavoastra ca v-ati inselat amarnic. Da, oamenii au facut ca acest cuvant sa devina unul urat, dar la inceput, cand toate erau cum trebuie sa fie, mizerabil insemna demn de mila iar parasuta un obiect numai bun sa te arunci cu el din avion. Pas' de a te mai arunca azi din avion cu o "parasuta" in spinare! Nici daca o folosesti pe ea, pe parasuta de azi, pentru uzul caruia ii este destinata, nu e alta decat daca te-ai arunca in cap de la etaj, de ce sa nu fim drepti! |
|
|
|
Postat
de catre
sters sters la data de
2013-08-22 07:47:05 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
Nu poți ține cuvîntul, ca pe un cîine, legat în lanț. El e viu și-și creează noi sensuri după posibile combinații și contexte. O bună parte peiorative. Și, pentru limbajul domnului Peia, n-aș folosi pe sărac, sărăcăcios, umil, ci pe păcătos, rău, ticălos, urît (asta rămînînd în zona eufemistică).
MIZERÁBIL adj., s. 1. adj., s. v. ticălos. 2. adj. v. ticălos. 3. adj. păcătos, rău, ticălos, urât. (Era o vreme ~.) 4. adj. v. sărăcăcios. 5. adj. sărac, sărăcăcios, umil. (Un interior ~.) 6. adj. v. deplorabil. 7. adj. v. greu. |
|
|
|
Postat
de catre
Corneliu Traian Atanasiu la data de
2013-08-21 18:43:23 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
Evident, "escroci", dar am folosit termenul ca atare cu scopuri stilistice, nu stiu cat de evidente. |
|
|
|
Postat
de catre
sters sters la data de
2013-08-21 12:33:31 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
"mizerabil" (de la miserere, vb.lat.) nu are numai (sau nu neaparat numai!)intelesul de "murdar", domnule CTA! In acceptiunea cea mai comuna acest termen inseamna, nici mai mult nici mai putin decat "demn de mila". E adevarat, din motive pur sociale, mai multi demni de mila sunt prin locurile murdare, insalubre, contagioase. Dar mult mai jegoase, mai insalubre, mai lubrice pot fi mediile (de ex. cel politic!)in care excroci scrobiti, cu aere de binefacatori, isi fac mendrele. Ca sa nu mai vorbim de limbaj Urat cuvant! Sa va explic: limba, organul fonator, a imprumutat numele notiunii de "totalitate a cuvintelor folosite in comunicare de un anume popor", ca sa dau o definitie simpla, chiar simplista. De la acest substantiv (nom, in franceza, nomen, in latina) s-a ajuns, in cazul altor cuvinte, (graisse, sable etc) la denumirea generica a unor actiuni, cu ajutorul sufixului "aj", cel mai fericit exemplu venind de la numele instrumentului medical chiureta (curette), "scula cu care se curata". Va propun un exercitiu similar de imaginatie in cazul cuvantului "limbaj". Asa-i ca merita studiul? |
|
|
|
Postat
de catre
sters sters la data de
2013-08-21 12:29:58 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
Propaganda şuie rimează cu propaganda due şi cu ideologia teroristă promovată aici printr-un limbaj porcos, mizerabil şi (ultima descoperire tardivă a maestrului lojei) ticălos.
|
|
|
|
Postat
de catre
Corneliu Traian Atanasiu la data de
2013-08-18 18:06:35 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
trăiască dulea ot europeea!
dimpreună cu insectele vizate în cele două comentarii şterse cu mâneca pe care o foloseşte şi pe post de batistă!
morala: ioan peia are, 100%, dreptate! pentru unii mumă, pentru restul ciumă! se la vi...
|
|
|
|
Postat
de catre
adrian mihai la data de
2013-08-18 17:12:42 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
mă rog, "şuie"! tot cam pe-acolo...
păi, dacă e vorba de "şuie" şi încercăm să stabilim, oftalmologic vorbind, care politică e mai şuie, la ce concluzie ajungem?
|
|
|
|
Postat
de catre
ioan peia la data de
2013-08-18 13:30:32 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
şi în ce ar consta "propaganda deşănţată", mr. Atanasiu, dacă-mi este permis a afla? numai propaganda antibăsistă, cumva? să înţeleg că domnia voastră sunteţi neutru? că nuuu...?
ia să vedem!
|
|
|
|
Postat
de catre
ioan peia la data de
2013-08-18 13:28:29 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
Distinse owner, ați ridicat nivelul lui Peia ca să-i permiteți să vă țină isonul în propaganda șuie. Însă, imediat ce v-a atenționat că aveți păduchi pe site, i-ați tăiat macaroana.
Asta înseamnă democrație? Sau pumnul în gură?
|
|
|
|
Postat
de catre
Corneliu Traian Atanasiu la data de
2013-08-18 12:29:57 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
Domnule Atanasiu, niciodata nu am avut stapani. Niciodata reguli. Singurul stapan a fost valoarea si singura regula a fost tot valoarea. Truism batran. Spus de Platon.
Europeea ne-a dat tuturor sansa sa ne afirmam, sa fim mai "altii" sa rupem dementa in doua si sa spunem...dupa ce ne dam cu apa pe fata si facem pipi, ca avem valoare! VALOARE!
CTA a fost in Muzeul Literaturii Romane citind un eseu. Era un cenaclu ceva. Stiu ca era si niste nume ale literaturii romane acolo. Si mai stiu ca eseurile tale au fost primite prost. Adica nimeni nu a retinut nimic.
Mai stiu ca era un Sorin Teodoriu, care in mintea lui avea Europeea la picioare,tampenie, mare dramaturg, care il vedea si asta pe Ion Corbu, domnul profesor Ion Corbu, un decrepit. Ati auzit de Sorin Teodoriu? O mare relansare a Bocancului nu stiu care pe spatele Europeei? |
|
|
|
Postat
de catre
ecsintescu virtual la data de
2013-08-18 01:48:59 |
|
|
|
|
|
|
|
Texte:
23972 |
|
|
Comentarii:
120095 |
|
|
Useri:
1426 |
|
|
|
|
|
|