PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Născut din cuvînt Text postat de Dragos Tudose 1.Totul începe cu montarea celor trei aparate de filmat. Cabluri, scripeţi, şine. Nouă oameni se învîrt în jurul lor. Un bărbat cu o şapcă galbenă spune din cînd în cînd ceva, gesticulînd nervos. Totul începe cu montarea celor trei aparate de filmat. 2.Ce vroia acel om, nu putem a spune. Vorovitu-s-a însă despre el cum că-şi spunea a fi trimisul LUI. Prea multe sămne nu rămas-au de la el. Amintitu-şi-au unii c-ar fi fost un om mic de stat şi tare blîndu. Alţii însă vorovesc despre el ca despre unul iute la mînie şi oblu ca un brad. Dar astea sunt voroave de-ale oamenilor şi cîte nu scorneşte mintea lor. Amintirile de la el sunt înceţoşate foarte şi puţini sunt aceia ce pot zice: “Aşa arăta el! Iată-l!”. Iară nici acela ce zice asta nu-i de crezut, căci noi, necunoscîndu-l pre el, nu putem să ştim de-i adevărat au ba. S-a vorovit mult despre el şi, de unde la început nu ştia nime de unde venea şi spre ce purcedea el, apoi nu ma pridideai cu veştile. Iară veştile erau cari de cari mai adevărate, atîta doară că dacă zece ziceau aşa, alăturea apăreau alţi zece care le întorceau vorbele taman pe dos. Văzîndu noi toate ceste, gînditu-ne-am să punem toate voroavele astea cap la cap, lăsîndu-te pre tine, cetitoriule, singur giudecătoriu, să alegi cei adevărat, au ce nu. Căci lăcuit-au cel om, se zice, undeva în cetatea noastră. Prea bine nu putem a zice, căci mulţi arată o samă de case unde ar fi lăcuit el. Iară, despre vremea cînd era mic, despre copilărie adecă, asemenea nu se ştie mare lucru. Şi ceea ce se zice acuma despre asta, mai mult este minciună şi şuguială, căci nime nu l-au văzut şi nu l-au ştiut pînă în ziua ceea, iară unii poate nici atunci, dară toţi ştiau că el fusese printre ei. Cum se facă asta, nu putem a spune, atîta doară că pot să fie tot aşa, nişte voroave în vînt, ca şi altele pe care le vom arăta mai încolo. Dară nu putem a trece mai la vale, fără a zice că unii amintitu-şi-au că vorbele lui sunau cam aşa:”Eu am fost printre voi, dar voi nu aţi ştiut de mine. Şi asta fiindcă voi v-aţi întors faţa de la DOMNUL”. Despre părinţii lui şi mai puţine. Pînă să apară şi să se vorovească despre el, nime nu putea a spune al cui e şi ce hram poartă. Dară, dup-aia, multe femei zice-se că ar fi venit să-l jelească, strigînd că ele l-au zămislit. Şi cum poate fi zămislit un om de atîtea mume. Şi mai grozav, de unde la început se dădeau drept mume mai mult cele femei pierdute, iată că mai apoi, multe doamne dintre zidurile cetăţii noastre au purces la a spune că în pîntecul lor se zămislise el. Şi chiar unele fecioare, copile neîncercate, au purces la asta. Iară grozav lucru, mulţimea nu de aiasta se mira, ci fiecare încerca să-şi tragă jarul pe spuza lui, spunînd că din casa lui se ridicase el. Dar aşa-i lumea, nu vede viitura ce dezghioacă totul, dar vede un lucru de nimic şi basta. Aşa-i lumea, de la Noe pînă azi. Tată nu s-a pornit nime a-i fi şi asta fiindcă, zice-se că ar fi spus el că din cuvînt s-a născut, prin voia DOMNULUI. Altfel, pînă la a purcede a povesti toate ce întîmplatu-s-au în cea zi, mare lucru mai mult de atît nu avem a zice, căci restul sunt scorneli şi şi acelea sunt puţine tare, căci numai oamenii cu adevărat mincinoşi s-au lărgit la a spune mai multe despre el din cea vreme. Iară noi, dacă nu reuşit-am a vă plictisi, cetitoriule, şi dacă o cît de mică urmă de curiozitate stîrnit-am în sufletul vost, atunce rogu-vă întoarceţi această pagină şi vreu să cred că n-o să-l judecaţi tocma aspru pre scriptoriul ce doară ce auzit-a aşternu pe hîrtie, iară dacă v-am plictisit, cercaţi a-l ierta, căci faptele erau mai presus de el şi nu s-o fi priceput a le zugrăvi cum se cuvine. 3.Piatra e mică, e rece, nici o alta în jur, nisipul doar în care degetele băiatului au lăsat urme adînci. “Liniştea celor morţi îndrăgeşte grădina bătrînă Nebuna ce-a trăit în albastre odăi Seara apare la geam şi Zîmbetul ei alunecă peste gura muribundului.” 4. Cadrul: Două mese răsturnate cu picioarele în sus, o sticlă spartă pe jos, o alta întreagă, între picioarele mesei, cîteva pachete de ţigări, unele goale, mototolite. Cauza: Da, cauza erau acoperişurile puţin înclinate şi profund marcate, în exagerata lor sensibilitate, de frînghia ce spînzura leneş de gîtul băiatului care, mînjit de cărbune pe faţă şi pe mîini, pe jos, cu spatele lipit de zid, strîngînd în căuşul palmelor, duce la piept o piatră. Locul: Două spirale simetrice se ridică la marginea oraşului. La capetele lor, cîte o pasăre imensă. Păsările nu au ochi. Ele tremură pe fondul razelor dimineţii. “Peste negrul ungher la amiază Cu ţipăt puternic vin corbii de zor Rănesc o cerboaică cu umbrele lor Şi-ursuzi îi zăreşti cum s-aşează.” Prim plan: Pielea este alb-rozalie şi, din loc în loc, se disting puncte roşii din care ţîşnesc fire de păr blond. Palmele. Ele sunt imense, acoperă tot ecranul. Degetele sunt scurte şi pline de ţărînă. Două spirale simetrice se ridică la marginea oraşului. La capetele lor, cite o pasăre imensă. Păsările nu au ochi. Ele tremură pe fondul razelor gălbui ale dimineţii. Gînduri şi gesture: Aşa nu. Tîrîndu-se, neputîndu-se ridica din noroi. Îşi bagă degetul în gură şi-l supse cîteva secunde. Cu faţa în jos, cu pleoapele înroşite de noroiul uscat ce le acoperă. Întredeschisă gura. Aşa nu. Nu poate spune nimic, nu se poate gîndi la nimic. Să. A arunca, a sfîrşi, a termina. Aşa-i începutul. Doi cîini. Printre picioarele trecătorilor. El îi linse blana de jegurile curţii. Ăsta a fost începutul. Ademenirea creierului. Dar cărui rictus îi corespunde tristeţea? Asta-i tot? Da. Adică nu... mai e ceva. 5.Da, priviţi-l atent. El e nebunul scăpat de la ospiciu. Stă pe bordură, cu capul în palme şi zîmbeşte. Da, zîmbeşte. E linişte şi e pustiu. Suntem singuri cu el. Hei, ce faci, nebunule. El ne priveşte zîmbind. Dă din cap a aprobare. He, he, zice el. He, he. Stop, nu-i bine. Lumina să cadă un pic mai la dreapta, iar el să fie undeva, la marginea ecranului. Da, cam aşa. Reluăm. Motor. În centrul imaginii, un omuleţ de plastic care are lipită, pe interior, o bucată de plumb. E făcut astfel încît, pe asfalt, omuleţul pare a se mişca. Are aproape 8 centrimetri înălţime şi un cap mic, vîrît între umeri. Cu un zîmbet larg pe faţă, ne priveşte. Şi chiar pare a se mişca uneori. Culoarea nu a fost întinsă uniform iar, pe alocuri, de sub verdele aprins ce-l acoperă, răzbat firişoare de roşu şi alb. Asta mai ales pe faţă, dînd o strălucire stranie zîmbetului său. E o jucărioară din plastic. Cadrul este format dintr-o stradă foarte îngustă şi puţin circulată. Undeva, în dreapta şi puţin mai în spate, un om. Cu capul în palme, zîmbind, priveşte undeva, înainte. Probabil nu vede nimic, probabil nu ne vede nici pe noi şi nici forfota din jurul regizorului care, nervos, frămîntă în mîini o şapcă cu cozoroc albastru. 6.Şi a născut pe Fiul Său, Cel Unul Născut şi L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei. În mijlocul catedralei, singură ieslea pare un punct de reper. Penumbră. Linişte. Excremente de păsări. Undeva, vibraţia aripii unui liliac imens. Ieslea e aşezată în faţa altarului. Copilul are ochii închişi şi o urmă de tristeţe îi alunecă pe chip. Mîinile încrucişate pe piept, în faţa altarului. Aripile destinse ale liliacului, acoperind pentru cîteva clipe trupul copilului. Apoi, cu aripile atîrnînd pe lîngă trupul diform, liliacul imens rămîne nemişcat, lîngă iesle. Copilul tace şi deschide ochii. Priveşte altarul. Fîlfîit de aripi, corp diform, greaţă. Apoi iar. Unul cîte unul, făpturi umede şi scîrboase, lipsite de ochi, se aşează în jurul ieslei. Podeaua e acum plină de trupurile lor umede de lilieci imenşi. Copilul tace şi strînge tot mai tare pleoapele. O sudoare rece îi acoperă fruntea. Un spasm îi zguduie trupul, iar asta tocmai în momentul în care, din ce în ce mai repede, o barbă deasă îi acoperă faţa. Mîinile, împreunate, se ridică încet, a implorare. Apoi cad, din nou şi din nou şi din nou. 7.El este un om ca oricare altul, l-a luat regizorul de pe stradă, i-a plăcut ideea, să joci într-un film, ehe, îl priveşte pe regizor de acolo, de jos, se gîndeşte la altceva, nici el nu prea ştie la ce, regizorul se trîmbă, se schimonoseşte, îşi transformă faţa într-o băşică de porc pe care, după ce o umfli o baţi uşurel cu podul palmei ca s-o simţi vibrînd, gesticulează mereu şi lui i se face aproape milă de bietul regizor, îl priveşte de acolo, de jos, şi se gîndeşte la altceva. Ce faci, nebunule? He, he, he, ne va răspunde. Ne vom aşeza lîngă el. Eşti nebun? Tace. E serios acum. Apoi zîmbeşte din nou. Se întoarce cu tot corpul spre noi. Spune: “Cînd erai tînăr te încingeai singur şi umblai unde voiai; dar cînd vei îmbătrîni, vei întinde mîinile tale şi altul te va încinge şi te va duce unde nu voieşti...” Obosit, se opreşte. Tace şi priveşte înainte spre jucăria de plastic din mijlocul străzii. Priveşte apoi spre capătul străzii, apoi către celălalt capăt. Nimic, spune. El e un om ca oricare altul, el e un om de pe stradă. N-a mai făcut niciodată aşa ceva. De altfel, nici la cinematograf n-a mai fost demult. Şi totul e atît de ciudat. El credea că altfel se face un film. Cu totul altfel. Aici parcă se joacă. Şi omul cu şapcă care tot strigă mereu şi mereu e cîte ceva ce nu-i convine. E cel mai copil dintre ei. 8.Vezi, tocmai aici e problema. Toţi dăm, sau vrem să dăm impresia că avem de gînd să ne luptăm cu răul, să-l dăm afară din viaţa noastră. Dar e doar o impresie, vezi tu, ca o bancnotă de 500 de lei pe care o ascunzi sub o piatră de caldarîm, iar tu îţi spui că, gata, nu mai e a ta, va veni cineva şi o va găsi, va rîde în timp ce o va băga în buzunar că hă, ce noroc, dar, vezi tu, ea e încă acolo, sub piatra pe care numai tu o cunoşti, şi acolo fiecare are piatra lui, acolo, pe caldarîmul străzii, dar, vezi tu... Se înfierbîntase, trîntise halba pe masă, tremura tot. Celălalt tăcea şi privea fix o pată de pe tăblia mesei. Băuseră cam mult, ar fi trebuit să plece, sau măcar să nu mai strige aşa tare, era conştient de asta, ştia, în cîteva minute vor fi daţi afară în şuturi, trebuia să se calmeze, trebuia. Celălalt tăcea, poate că nici nu-l auzea, sau poate nu voia să-l audă, poate că i se păreau toate nişte inepţii, oricum, se mulţumea să studieze pata de pe tăblia mesei. Pata era albicioasă, probabil chelnerul vărsase puţină spumă pe masă, sau poate un alt client, oricum, cert era că pata se afla acolo, în faţa privirilor ameţite ale omului care, parcă luminat de o revelaţie, îşi înmuie degetul în răceala petei albicioase de bere de pe tăblia mesei. Apoi, rigid, cu gesturi aproape mecanice, duse degetul la buze. Buzele groase, cu o spumă albă la colţul gurii, îl primiră. Degetul înainta încet, dispărînd treptat în interiorul gurii. Întîi unghia, apoi prima falangă, a doua. Apoi degetul dispăru cu totul, o mînă cu patru degete doar, atmosfera murdară din jur, un bătrînel udînd scaunul, vecinul de masă urlînd despre răul absolut şi despre o jucărioară de plastic pe care cică o pui în mijlocul drumului, să dea o maşină peste ea, să o facă terci, da de unde, a dracu jucărie, oricum ai pune-o, mereu în picioare se ridică, pata de spumă de pe tăblia mesei, duhoarea insuportabilă ce pluteşte deasupra cîrciumii, degetul meu, mişcîndu-se nestingherit prin gură. 9.Ştiu, veţi spune că asta-i o poveste de adormit copii, dar aşa mi-a spus-o şi mie bunicul, iar el nu minţea niciodată. Îmi aduc aminte ca acum, era într-o seară, ploua foarte tare afară, bunicul era tare amărît, iar eu l-am întrebat ce s-a întîmplat, bunicule. El a dat aşa din mînă, a lehamite, adică nu prea avea chef să-mi spună, dar apoi m-a luat pe genunchi şi, mîngîindu-mă pe păr, a început să povestească. Da, îmi aduc aminte foarte bine, era ca acum, afară ploua foarte tare, iar bunicul povestea rar... 10.Liliecii umpluseră podeaua catedralei, noii veniţi se aşezau unii peste ceilalţi, încercînd apoi să-şi facă loc, puţea îngrozitor a excremente şi a bale întinse pe deget. Faţa copilului născut în iesle se maturizase complet, o barbă deasă îi acoperea obrajii. Cearcăne vinete sub ochi, trupul mic, de copil se zbuciuma între paiele umede. De undeva, de sus, începu să ningă, în timp ce lumina se împuţina tot mai tare. Copilul se ridică încet în picioare, în timp ce un liliac cenuşiu, mult mai mare decît ceilalţi, se aşeza pe marginea ieslei, acolo unde fusese capul copilului. Liliacul imens nu are ochi. El tremură şi aşteaptă. El ştie. Copilul, fără să facă nici un efort, îşi imaginează scena ce va urma: “Şi făcîndu-şi un bici din ştreanguri, i-a scos pe toţi afară din temple şi oile şi boii şi le-a răsturnat mesele.” Copilul ridică piatra. Liliacul îşi strînge aripile în jurul corpului, aşteptînd lovitura. Sunt singuri, în mijlocul catedralei. Doar ei doi, faţă în faţă. 11.Motor. Aparatul de filmat face o rotaţie sub un unghi de 900. Apare întîi cerul, cu puzderia de stele, apoi blocurile, coboară pe faţada unuia, strada, jucăria de plastic din mijlocul străzii. Undeva, în dreapta şi puţin mai în spate, un om. Cu capul în palme, cu gîndurile cine ştie unde, el seamănă cu o umbra. Regizorul aleargă de colo-colo, încearcă să-i explice ceva, îşi zmulge părul din cap, se desface în bucăţi şi-şi aruncă o maşină în spinare. El nu-l ascultă. Se gîndeşte la altceva. Nici el nu ştie prea bine la ce. Acum a auzit doar cîteva frînturi de cuvinte. Se opreşte filmarea. Regizorul se opreşte în faţa lui şi-şi trînteşte şapca pe jos. Gesticulează nervos şi arată din cînd în cînd spre jucăria din mijlocul străzii. El stă acolo, pe bordură, şi se gîndeşte la altceva. Îşi priveşte ceasul. 8 ½. Încă un sfert de oră şi e gata. Vor merge amîndoi, el şi regizorul, se vor aşeza la masa lor, cea de lîngă geam, vor vorbi ca de obicei. Ca de obicei, adică el, regizorul, îi va vorbi despre film, despre simbolul jucăriei care stă tot timpul în picioare şi despre drama omului care ascunde o bancnotă de 500 de lei sub o piatră din caldarîm, sau pune jucăria asta în mijlocul străzii, s-o spargă o maşină, cu toate că ştie bine că pe strada asta n-a trecut niciodată nici măcar o bicicletă. El va asculta în tăcere, va tăcea în tăcere, îşi va găsi de lucru cu mîinile în tăcere. În rest, el e un om ca oricare altul, l-a luat regizorul de pe stradă, i-a plăcut ideea, he, he, într-un film, acum se vor afunda într-o bodegă, aceeaşi, s-a reluat filmarea, priveşte din nou jucăria, doar un sfert de oră, el e un om şi te-ai născut din CUVÎNT îi spune regizorul, el se gîndeşte la altceva. 12.Copilul, cu ochii în lacrimi, mînghîie piatra. Tremură şi-şi prinde capul în palme. Piatra i-a alunecat printre degete. Se rostogoleşte apoi prin nisipul din faţa altarului. Piatra e rece, e mică, degetele băiatului au lăsat urme adînci. “Pe ars gunoi mai licăresc lumini La lumînare-n beci bizar Rece metal şi urlet animal Clopote umede, cîntec de copil.” Apoi palmele. Pielea este alb-rozalie şi, din loc în loc, se disting puncte roşii din care ţîşnesc fire de păr blond. Palmele sunt imense, acoperă tot ecranul. Degetele sunt scurte şi pline de ţărînă. Undeva, într-un colt, o bulă, aşa, ca în benzile desenate, şi în care sunt cuvintele naratorului: “nu fiindcă aş fi putut fi arhanghelul de ceară, sau ploaie de seară şi catalog de automobile.” Din perdele alunecă LACRIMI MARI, capete de cai de bazalt, acum se sparg jucării de sticlă între stele cu lacrimi de animale. Cortina cade la sfîrşitul ultimului act. Se sting reflectoarele, se sting luminile în sală. Voce: “aş vrea să te urmez Cu rădăcină Cu boala mea Cu nisipul ce-mi furnică prin creier Fiindcă sunt foarte intelligent Şi în întuneric.” Piatra e mică, e rece, nici o alta în jur. Nisipul doar, degetele băiatului au lăsat urme adînci. 13.Ne vom apropia uşor. Nu, el nu ne vede. Eu o să vi-l prezint. El e eroul povestirii mele. El se va înclina spre locul în care ne aflăm noi. Auzi, Tu, Cel Născut din Cuvînt, spune-i ceva cititorului, distrează-l. Fă o tumbă, sau orice, fă ceva, căci altfel, el se va plictisi, iar tu nu poţi trăi fără el. El, Cel Născut din Cuvînt, se va gîndi o clipă, apoi, tăcut, va ieşi din povestea mea şi-şi va prinde aripi deasupra braţelor. Aici voi interveni eu, scriptoriul acestor rînduri. Mă voi închina ţie şi-ţi voi spune: “Iubite cetitoriule, scriptorul ţi se închină ţie şi, închinîndu-mă, eu îţi voi spune că nu eu sunt robul tău, ci tu însuţi eşti robul plăsmuirilor tale. Căci eu sunt, pentru tine, doar o făptură mai subţire decît aerul şi, amintindu-ţi cîndva de mine, vei spune doar: Că tot aşa vorovit-au şi cei vechi Şi bucuratu-s-au la dragoste ca şi acum. Dară plăsmuirile tale rămîn, căci ele te macină prinăuntru ca nişte carii, iar tu le slujeşti, le mîngîi şi le fereşti de privirile altora şi asta fiindcă tu crezi că plăsmuirile tale sunt doar ale tale, sau că doar tu eşti robul lor, dară nu, căci umbra s-a născut odată cu omul, aşa cum şi fantasmele s-au născut tot atunci şi tot de atunci scobesc tuneluri prin sufletul tău, cetitoriule, încet, încet şi asta chiar dacă tu vei spune toate-s doar închipuiri şi fantasme. Dar nu, iată, priveşte:” 14.Liliacul prăbuşit lîngă balustrada podului, cu aripile larg desfăcute, aproape răstignit, pare rănit. Ba chiar mort. Poate că el a coborît o clipă pe pămînt. S-a oprit o secundă pe marginea podului, iar oamenii s-au pus cu bîtele pe el. Dar poate că nu. Poate că va renaşte din moarte şi-şi va tăia din nou tuneluri prin suflete. O lacrimă luceşte frumos pe obrazul copilului. 15.Totul se termină cu demontarea celor trei aparate de filmat. Cabluri, scripeţi, şine. Nouă oameni se învîrt în jurul lor. Un bărbat cu şapcă galbenă spune din cînd în cînd ceva, gesticulînd nervos. Totul se termină cu demontarea celor trei aparate de filmat. Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   Să vezi tu cum o să apară unul câte unul... Pariu!   Postat de catre Florentin Sorescu la data de 2013-05-04 01:29:25               Take, ia uite tu cine a venit pe-aci. Ia aruncă tu o privire de profesionist...   Postat de catre Florentin Sorescu la data de 2013-05-04 01:28:28               Desigur. Chiar l-ai plagiat.   Postat de catre Florentin Sorescu la data de 2013-05-01 09:45:24               Această poveste ar fi putut să fie semnată de Victor Petrini.   Postat de catre Dragos Tudose la data de 2013-05-01 06:34:00               Simt parfumul unor vremuri vechi. Memoria încă nu m-a lăsat.   Postat de catre Florentin Sorescu la data de 2013-04-30 19:46:13	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23952 Comentarii: 120073 Useri: 1426
ADMINISTRARE