PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Bateria 76 Text postat de Bighei Vasile Vasile Bighei Bateria 76 - Hai, Vasile! Vezi că e trecut de 5, ce te mocoşeşti atâta?! Mama mea e tare punctuală, la 6 trebuie să fie la serviciu. Afară toamna îşi etalează toate capriciile: ploi mărunte, vânt, noroi. Şi eu am autobuzul tot la 6. Autobuzul cu care trebuie să ajung la Suceava şi de acolo, unde? În Necunoscut... Nişte oameni cu funcţie la Centrul militar îmi vor trasa destinul pentru următoarele şaisprezece luni. Sunt tare confuz... La nici douăzeci de ani am umblat destul de puţin prin lume: prin judeţul Suceava, la Iaşi (unde am ratat intrarea la facultate) şi la Sibiu (unde sora mea mai mare face post-liceala de asistenţă medicală). Dacă intram la facultate făceam armata la TR dar aşa voi servi trupa... - Mergi odată şi tu! Nu vezi că mă-ta e în ogradă deja?! Dau mâna cu tatăl meu care fumează la gura sobei şi îmi pup cei doi frăţiori care dorm liniştiţi. Unul are 6 ani, celălalt 2. Smulg valiza de lemn de sub masă şi părăsesc camera micuţă şi întunecoasă. - Ai grijă de tine! Mai aud printre uşi vocea grijulie a tatălui meu. Mergem tăcuţi unul după altul, eu şi maică’mea, căutând mai mult pe bâjbâite cărăruşa pe drumul înglodat. Avem de mers până în Siret aproape 3 kilometri. Câteva sute de metri mai anevoioşi, după care la Şcoală dăm în drumul mare. Pe poarta Şcolii mai rezistă intemperiilor vremii afişul pe care eu l-am pus acum două zile. La lumina slabă a unui bec de pe stâlp citesc din mers: “Căminul cultural din Mănăstioara organizează pe 18 Oct. 1974, ora 20, Balul Recruţilor” Pe drum schimbăm puţine vorbe. Banalităţi. Fiecare cu gândurile lui. Mama cu grijile ei, poate şi cu grija mea... Eu cu dorinţa să mă văd ajuns la Centrul Militar Suceava, de unde să mă preia cineva. Şi apoi Dumnezeu cu mila... La despărţire am pupat-o. Era udă pe obraz. Poate de la ploaie, poate erau lacrimi... Şi eu am lăcrimat. * La ora 8 dimineaţa curtea C.M.Sv. e plină de oameni. N-ai unde arunca un ac! Şi afară, în vecinătate, tot aglomeraţie şi agitaţie mare. Foarte mulţi tineri ca mine, majoritatea cu valize de lemn dar şi unii cu geamantane. Fiecare cu îmbrăcăminte care arată câte ceva despre ei: mai înstăriţi sau mai modeşti, aşa ca mine. Unii cu părul lung, alţii tunşi. Mulţi băuţi sau chiar beţi. Se manifestă în diverse moduri. Cântă, ţipă, râd... Şi mulţi oameni mai în vârstă, bărbaţi şi femei, se agită în această mulţime. Sigur sunt părinţi, rude, prieteni care-i conduc pe cei dragi. În mulţimea pestriţă ies în evidenţă militarii care începând de aici şi de acum se vor ocupa de noi. Încet, încet, prin intervenţia unor ofiţeri şi subofiţeri se face o oarecare ordine în curte. Rămân doar cei pentru încorporare şi militarii. Se strigă nume de pe tabele, se organizează grupuri de tineri în jurul unuia sau mai multor militari în termen, soldaţi sau gradaţi. Pe la prânz deja s-au coagulat definitiv şi distinctiv grupuri de tineri aşezaţi pe câte două sau trei rânduri. La intervale de câteva minute, cu valizele în mâna dreaptă, în grupe organizate pe trei rânduri într-o aliniere cât de cât militărească, părăsim curtea C.M. cu destinaţia gară. Cu toate insistenţele noastre încă nu ştim localitatea în care vom ajunge. Soldaţii care ne-au preluat sunt foarte secretoşi. Printre noi circulă tot felul de zvonuri – că vom ajunge în cutare sau cutare loc. Gradaţii şi-au intrat uşor-uşor în atribuţiile lor de a ne disciplina; acţionează mai ales asupra celor mai agresivi în gesturi şi vorbe. Au început să apară şi ameninţările: - Lasă, mă pletosule, că-ţi sar ţie ştourile din cap! Şi coama, fii convins! * Ajungem în gară. Pătrundem pe peron – o masă mare de tineri cu valizele în mâna dreaptă. Delegaţii militari ne organizează din nou pe grupe în rânduri de câte trei, aliniaţi şi îngrămădiţi unul în celălalt. - Aşezaţi-vă fiecare pe valiza lui şi păstraţi liniştea! Sună ferm comanda caporalului nostru. Ne conformăm. Mai greoi, dar ne conformăm. - Aşteptăm trenul Iaşi-Timişoara! Continuă acelaşi caporal - Şi unde coborâm? Sună mai ferm sau mai mormăit întrebări din rândurile grupei - Gălăgia!Am zis să fie linişte! O să aflaţi când o să fie cazul. După un sfert de oră apare trenul. Opreşte cu un scârţâit prelungit. Difuzoarele gării emit diverse anunţuri. - Cu atenţie şi în ordine urcăm în vagonul 4! Aveţi grijă la urcare, nu vă îngrămădiţi! Ocupaţi în ordinea urcării locurile din compartimente. Durează un sfert de oră până ocupăm tot vagonul. Încă două vagoane sunt ocupate de recruţi. Lumea din jur ne priveşte cu interes şi compasiune. Se aude fluieratul prelung al impiegatului de mişcare. Trenul o ia uşor din loc. Între noi se înfiripă diverse discuţii. După un timp, cu acordul caporalului, scoatem din valize pachete cu mâncare. Fiecare ce are. Unii palmează şi câte o sticluţă. - Aveţi grijă cu alcoolul! Precizează caporalul. Este însoţit de un fruntaş. Mănâncă şi ei. Câţiva recruţi li se alătură şi mai pe ascuns, mai făţiş, îi îmbie cu câte o duşcă. Acum e şi caporalul mai roşior la faţă. - Hai să vă zic unde oprim noi! La Oradea... - La Oradea!? Curg întrebările printre noi. Şi cu repeziciune ştirea se răspândeste în tot vagonul. * Trenul gâfâie printre munţi. Trecem prin tunele păzite de militari care veghează din nişte cuşti de sârmă. Ici-colo sunt organizate subunităţi militare. Mă uit curios şi poate cu teamă – mă gândesc că aceşti militari fac serviciul în condiţii destul de vitrege. Încerc să ghicesc la ce armă voi fi repartizat. Din când în când de la geamurile trenului se aud strigăte de salut către militarii din posturile de pază. Aceştia rămân neclintiţi. <> Adorm. Drumul este lung şi greoi. Oasele mi-au intrat unele în altele. Mă învârt când pe o parte, când pe alta. Capul îmi cade în toate părţile. - Deşteptarea! Este vocea caporalului, deja o recunosc. Pregătiţi-vă de coborâre! În jumătate de oră ajungem în Oradea. Roţile trenului frânează scârţâit. Se aud tampoanele lovindu-se unele de altele. Se şi simte! Căutând să ne ţinem echilibrul ne pregătim de coborâre. După un sfert de oră suntem în faţa gării cu valizele în mâna dreaptă, în formaţia de trei rânduri. - O să ne deplasăm organizat, în formaţie, până la Unitate. Avem de mers circa o oră. Grupa de recruţi flancată de caporal şi fruntaş s-a pus în mişcare. În faţă şi în spate câte un soldat agită două fanioane, unul roşu şi unul galben. Gândesc: <> Mijesc zorii. Nu mai plouă dar e răcoare. Şi noi suntem obosiţi şi traşi la faţă. Chiar şi cei mai recalcitranţi şi ameţiţi au revenit la o stare aproape de normalitate. În faţă mai sunt două grupe de recruţi. Trag cu ochiul în spate. Ne urmează alte câteva grupe, flancate de aceleaşi fanioane roşii şi galbene. Intrăm pe o stradă unde remarc mai multe unităţi militare. Pe o plăcuţă citesc “Str. Armatei Roşii”. Pătrundem pe o poartă larg deschisă vopsită în verde. Ne întâmpină subofiţeri şi gradaţi cu banderole pe mâini care ne indică direcţia de mers. Ajungem pe un platou pavat care se întinde în faţa unei clădiri impunătoare. - Este comandamentul unităţii! Ne spune caporalul care ne însoţeşte. Subofiţerii cu banderole ne organizează într-un careu mare în formă de U cu deschiderea spre Comandament. Ne aliniem, cu valiza la piciorul drept. După câteva minute se aude o comandă fermă: - Atenţiune! Drepţi! Apoi o goarnă trâmbiţează puternic. Toţi militarii, cadre, gradaţi şi soldaţi iau poziţia de drepţi. Chiar şi noi, care nu ştim militărie, facem acelaşi lucru. De pe uşa mai mare a Comandamentului ies mai multe cadre cu stele şi steluţe pe epoleţi iar pe cap purtând caschete înzorzonate cu şnururi şi embleme aurite. Se organizează la câţiva metri în faţa noastră. Din grup se desprinde un bărbat chipeş, puţin grizonat, cu o ţinută militară impecabilă din care nu lipsesc câte trei stele pe fiecare epolet. - Bună dimineaţa! Ni se adresează cu o voce gravă. - Să trăiţi! Răsună în cor vocea militarilor din preajmă. Noi rămânem muţi. - Mă adresez noilor veniţi în unitate, recruţilor. Sunt colonelul Zbierea, Comandantul Regimentului de infanterie mecanizată 01... Începând cu această dată, 21 Octombrie, sunteţi consideraţi încorporaţi în cadrul Armatei. Începând cu această dată până la eliberare vă dezbrăcaţi de hainele civile şi îmbrăcaţi haina militară! Şi odată cu haina militară vă însuşiţi şi respectaţi întocmai Regulamentul de ordine interioară al Regimentului. O să fiţi preluaţi de comandanţii subunităţilor la care veţi fi repartizaţi. Vă doresc succes! * Ne retragem din faţa Comandamentului undeva în curtea mare a Regimentului. O curte întinsă cu clădiri mari cu unul sau două etaje, toate învechite de timp. Alei pavate o brăzdează delimitând spaţii verzi, terenuri de sport şi de instrucţie. De jur-împrejur un gard înalt din cărămidă, plăci de beton şi grilaje de fier separă curtea de lumea de afară. Am impresia că mă aflu într-o mare cetate din Evul Mediu. Doar două sau trei clădiri fac notă discordantă, fiind construite mai aproape de timpurile astea. Şi peste tot, mulţi copaci. Grupa noastră se retrage într-un intrând strâmt unde predomină mirosul de vechi. Stăm pe valize şi aşteptăm. Unii fumează, alţii împărtăşesc impresii, totul însă cu multă precauţie. Clădirile toate parcă s-ar prăvăli peste noi, au ochi şi urechi. Cam două ore durează această stare de incertitudine şi mister. Ne adunăm în aceleaşi formaţii, pe trei rânduri, cu valizele la piciorul drept. Gradaţii se agită printre noi cu tabele în mână. Se strigă nume, se refac formaţii, ne regrupăm. Ajung într-o formaţie nouă unde nu recunosc nicio persoană cu care am venit. Ne ia în primire un fruntaş pe care nu l-am mai văzut: - Sunt plutonierul de baterie, fruntaşul Giurgiu. Un băiat dezgheţat, de statură mijlocie, blond, mereu zâmbitor. - Faceţi parte din Bateria 76 tunuri! Comandantul nostru este căpitanul Toth. O să-l cunoaşteţi mai târziu. Acum mergem la baie, este şi frizeria acolo. Toată lumea se tunde zero! Facem cu toţii feţe-feţe dar nimeni nu comentează. Suntem 15 recruţi. Ne încolonăm pe două rânduri şi cu valizele în mâna dreaptă îl urmăm pe fruntaş. * Aşteptăm tăcuţi să intrăm la tuns. Iese primul recrut din grupă. Îşi freca cu palma ţeasta albă, fără păr. Pufnim cu toţii într-un râs discret. Surâde şi el. E tare comic! În câteva minute suntem toţi ca nişte oi – tunşi zero, cu capete strălucitoare, mai rotunde sau mai deformate, cu dâmburi sau ţuguiate. Surâdem amar... - Vă dezbrăcaţi de tot ce aveţi! Intervine plutonierul de baterie, fruntaş Giurgiu. Puneţi-vă toate hainele, fiecare separat, în săculeţul pe care vi l-am dat. Intraţi la baie şi veniţi să vă echipaţi. .. V-am pregătit efectele după cum mi-aţi zis voi măsurile. Pe parcurs, dacă va fi nevoie, vom mai schimba. Intrăm în baia comună, toţi goi puşcă. Mă sfiesc. Nu am mai participat la asemenea experienţe. Şi alţii se sfiesc. Apa curge când rece, când fierbinte, după cum o reglează cineva care bineînţeles că se distrează pe seama urletelor noastre. După duşul nu prea lung şi nici prea confortabil dar oricum binevenit, ne echipăm. Sub îndrumarea plutonierului de baterie ne luăm izmenele, cămaşa, puloverul, pantalonii, vestonul şi centura, ciorapii kaki şi bocancii. La urmă ne îndesăm pe bostan câte o bonetă – mai pleoştită, până peste ochi sau doar pe vârful ţuguiat. - Le mai schimbaţi între voi! - Dar mă strâng tare bocancii! Replică un recrut, soldat de acum! - Strânge şi tu un pic degetele! Rânjeşte fruntaşul. * Ne-am adunat toată grupa în faţa Băii, îmbrăcaţi milităreşte, cu valizele într-o mână şi cu hainele civile în cealaltă. - Aţi scris corect adresa de acasă? Plutonierul de baterie este destul de atent la toate detaliile. Urcăm pe nişte trepte de beton mâncate de vreme. - Aici e magazia Bateriei. Lăsaţi sacii aici. Îi trimitem noi acasă. Ajung în mod sigur. La coborâre mai stăm un pic de vorbă, se mai fumează câte o ţigară apoi ne ordonăm în formaţie. - În formaţie, câte doi, mergem la dormitor! Am mare încredere în plutonierul de baterie. Nu ştiu cu cât e mai în vârstă decât mine dar îl simt stăpân pe situaţie. Chiar îmi place de el! * - Urcăm scările la etajul unu! Un hol lung pavat cu mozaic împarte clădirea în două părţi: patru dormitoare mari, câte două pe fiecare parte şi o baie cu multe chiuvete şi un WC, apoi alte două sau trei cămăruţe pentru birourile ofiţerilor. Intrăm în dormitorul dinspre miazăzi. 30 de paturi metalice suprapuse câte două, aşezate pe două rânduri. La capătul fiecărui grup de două paturi se găseşte câte un taburet metalic cu şezutul din lemn. Uşa de intrare este la un capăt. În capătul opus al camerei, pe o măsuţă cu multe ziare, stă televizorul alb-negru. Paturile din preajma televizorului sunt ocupate de militari tolăniţi peste păturile albastre, destul de neglijent aşezate. Sunt îmbrăcaţi doar în pantaloni, cămaşă şi pulovăr, toate kaki. Când intrăm noi, unii scot capul, alţii ies pe intervalul dintre paturi. - Ooo! Au sosit pufoşii! - Uite, mă! Ce pufoşi avem... Ne oprim la intrarea în dormitor. Suntem cu toţii debusolaţi. Intervine fruntaşul Giurgiu: - Tovarăşii de faţă sunt veteranii. Au mâncat armată pe pâine! Şi ne enumeră nume şi grade, indicând cu mâna spre unul sau altul: - Tovarăşul sergent Kiss, tovarăşul caporal Varga, tovarăşul caporal Carp, tovarăşul soldat Bota, tovarăşul şofer Hoza! Dar o să-i cunoaşteţi pe toţi pe parcurs... Oricum nu am reţinut pe nimeni în afară de tovarăşul soldat Bota, care se agita mai tare.Mi s-a părut cam ciudat. Destul de înalt, voinicuţ, dar îi lipseşte gâtul. Capul îi este lipit direct pe trunchi. Uşa dormitorului se deschide din nou şi intră în încăpere un ofiţer la vreo 50 de ani, statură mijlocie, faţa roşcovană, păr grizonat tuns scurt şi îngrijit. Îl urmează un garadat cu diagonală de piele peste veston. Tovarăşul plutonier Giurgiu reacţionează: - Atenţiune! Veteranii sar ca muşcaţi de şarpe pe intervalul dintre paturi, luând poziţia de drepţi. - Continuaţi... replică ofiţerul cu patru steluţe pe fiecare epolet. Vorbeşte foarte calm, cu un uşor accent unguresc. Veteranii se retrag la activităţile anterioare, evident mai reţinuţi. Fruntaşul Giurgiu continuă, adresându-ni-se: - Tovarăşul căpitan Toth, comandantul Bateriei noastre şi tovarăşul sergent Bod, comandantul de pluton. Căpitanul Toth îşi îndreaptă atenţia către noi: - Lăsaţi valizele jos. Imediat o să vă instalaţi şi voi şi uşor-uşor o să intraţi în activitatea Bateriei. Îl privim sfioşi, aşezaţi într-un careu ad-hoc. Se uită pe rând la noi încercând să ne memoreze. - Tu?! De unde eşti, cum te cheamă? - Din judeţul Aregeş, Ionică Constantin. - Ce studii ai? - 8 clase... - Tu? Îl întreabă pe următorul. Un băiat dolofan, destul de scund. Cu o exprimare greoaie spune frecându-şi palmele muncite: - Ciobanu Costică... din Botoşani... - Câte clase ai, Costică? - Patru. Se aude un zumzet în dormitor. Căpitanul ridică din sprâncene. - Tu? Mi se adresează mie. - Bighei Vasile din Suceava. - Chiar din Suceava? Stânjenit, mă precipit: - A nu, nu chiar din Suceava... Din Siret... - Chiar din Siret? <> - Din Mănăstioara, un sat... - Şi câte clase ai? - Liceul... Adică 12 clase... - Hm... Şi aşa îi intervievează pe ceilalţi pufoşi. Toţi au opt clase sau şcoala profesională. Sunt din Suceava, Botoşani, Olt şi Cluj. Se uită spre ultimul din careu: - Tu?! Un flăcău trecut cu mult peste vârsta noastră medie de 19-20 de ani, voinic, cu o faţă osoasă. - Vartolomei Ion din Păltinoasa, judeţul Suceava... Sunt pădurar. - Câţi ani ai, Vartolomei? Îl iscodeşte căpitanul. - 25... Un alt zumzet se produce în dormitor. - Şi? De ce aşa târziu? - Am tot amânat-o şi nu s-a mai putut... - Aha... mormăi cu subînţeles căpitanul. * La mai puţin de o săptămână de când am îmbrăcat haina militară m-am familiarizat cu multe de pe aici. Şi eu şi colegii mei de leat. Ştim că totul se face la ordin, activităţile se desfăşoară conform unor planificări minuţios stabilite. Fiecare dintre noi (mă refer la “pufoşi”) avem stabilite sectoare de curăţenie. Veteranii, chiar soldaţi fiind, au un alt program: fără sectoare şi fără a participa la programele de instrucţie decât atunci când cu noi este şi căpitanul. <> De sectoarele de curăţenie ne ocupăm doar până se întorc femeile de serviciu: - Sunt plecate în concediu... a rânjit Bota, cocoţat pe pat, de unde ne urmăreşte cum trebăluim. Fiecare cu sectorul lui! În programul de dimineaţă eu am o treabă destul de comodă. A fost mai greu până am învăţat să călăresc o bucată de pătură de postav pe care să o plimb pe sub paturile din partea dreaptă a dormitorului. Valizele, care în timpul zilei stau aliniate fiecare sub patul proprietarului acum sunt aşezate pe paturi. Pe paturile făcute anterior de noi, cu cearşafurile albe întinse încât “să sară banul pe ele” şi cu păturile aranjate “la linie”. După ce, înaintea mea, a trecut responsabilul cu mătura eu şterg praful de pe parchetul ceruit. Am de parcurs în aproximativ un sfert de oră vreo zece metri. Trebuie să fiu foarte atent să mă încadrez în timp! Dacă termin mai repede prind şi altă treabă şi nu-mi prea doresc asta... Dacă lenevesc întins pe pătură şi sunt descoperit de privirile iscoditoare ale sergentului iar nu-i bine... - Bighei! Îl aud răcnind pe sergentul de serviciu. Tocmai moţăiam pe pătură, pe la jumătatea traseului. Îi văd doar picioarele întinse sub masa de la capătul dormitorului. Stă tolănit pe scaun şi ne supraveghează. Dau să sar în poziţia de “drepţi”. Am uitat că sunt pe sub paturi. Mă trezeşte la realitate cucuiul care apare instantaneu sub bonetă pe capul proaspăt tuns. - Vino-n coa’! Mă târăsc pe pătură, măresc viteza şi ies la picioarele lui. Mă ridic şi îmi aranjez în grabă ţinuta, inclusiv boneta. - Ordonaţi! - Soldat împuţit! Tragi armata în piept! De mâine dimineaţă schimbăm sectorul. În formaţie cu Ionică răspunzi de curăţenie le terenul de instrucţie al Bateriei... O frunză să nu văd acolo! Într-o fracţiune de secundă văd cu ochii minţii terenul de afară, situat undeva lateral în curtea Unităţii. Un teren cam de mărimea unuia de handbal, împrejmiut de plopi înalţi din care cad frunze cu nemiluita. De când a preluat sectorul în fiecare dimineaţă Ionică şi colegul lui cară 2-3 foi de cort doldora de frunze... la Crematoriu, la circa 100 de metri distanţă. Şi o să cadă frunze în fiecare zi. Câte 2-3 foi de cort doldora, până o da zăpada... - Ai înţeles?! Răcneşte sergentul sărind în picioare în faţa mea. - Am înţeles, să trăiţi! * Goarna regimentului sparge liniştea din dormitor. Este 5:30 dimineaţa. Începe o nouă zi de armată. Doar ne-a zis sergentul Kiss că “s-a coborât milităria din pod.” În lumina difuză a becului de la intrare apare de pe hol plantonul-schimbul 3, unul dintre “pufoşi” (sau “răcani”, cum ni se mai zice). Veteranii nu fac planton. Aprinde lumina în toată încăperea. Sărim iute din paturi. Numai noi, răcanii. Veteranii îşi trag păturile peste cap şi se întorc pe cealaltă parte. Doar sergentul de serviciu pe Baterie, serg. Kiss se echipează alene. Eu sar de sus. Am patul de deasupra undeva pe la mijlocul dormitorului pe partea opusă geamurilor. Afară întunericul este zdrenţuit ici-colo de becurile de pe stâlpi. - Mai repede! Treceţi la baie! Vocea sergentului este mai slabă dar fermă. <> La busturile goale, doar cu pantalonii pe noi şi cu şlapi în picioare ieşim fuga din dormitor, traversăm holul şi intrăm în baie. O încăpere spaţioasă cu multe chiuvete, fiecare cu oglindă mare deasupra. Cu toate acestea numărul lor este insuficient, ne spălăm câte doi sau chiar trei la aceeaşi chiuvetă. Avem asupra noastră prosopul, săpunul, periuţa şi pasta de dinţi. Toate le-am primit de la plutonierul de Baterie, fruntaş Giurgiu. Le păstrăm fiecare în valiza lui. Apare în uşa spălătorului sergentul Kiss: - Hai, mişcare, mişcare! Pregătiţi-vă de înviorare! Preciptaţi, ducem în valize ustensilele de spălat iar prosoapele le întindem discret pe speteaza patului. Luăm cămaşa kaki pe noi, ieşim pe hol şi îmbulzindu-ne, ne căutăm fiecare perechea lui de bocanci. Sunt aşezaţi în ordine lângă perete. - Hai, afară, la înviorare! Sergentul Kiss, cu porthartul pe şold, ne urmează agale. Coborâm tropăind pe scări şi ne aşezăm în formaţia standard din fiecare dimineaţă. Aşteptăm zgribuliţi sosirea sergentului. Îi sunt suficiente câteva minute să ne “trezească” în parcul din faţa dormitoarelor.. - Câte unul în rând, înainte fuga-marş! La dreapta, fuga-marş! La stânga fuga-marş! Culcat! Drepţi! Înainte fuga-marş! Pe loc repaus! Respiraţi adânc... Înainte fuga-marş!... - În dormitor, adunarea! “Rupem” uşa de la intrare, tropăim din nou pe scări (şi noi şi celelalte Baterii de pe palier: BateriaAuto-tunuri, Bateria Aruncătoare şi AG9). Ne echipăm complet, inclusiv cu vestonul încheiat “regulamentar” cu gaica de la guler. Apare şi sergentul Kiss cu porthartul pe şold. Simt nevoia să fug la WC. - Tovarăşe sergent, sunt soldat Bighei Vasile. Vă rog permiteţi să merg la WC... Se uită încruntat la mine: - Ai două minute. Fugi! Plec în viteză şi dau să deschid uşa de la toaletă. Un soldat mustăcios, evident veteran, mă opreşte: - Unde mergi? - Am nevoie... Nu apuc să spun altceva că mă şi loveşte puternic peste obraz cu palma dreaptă. - O să spăl eu rahatul după tine?! Mi-au dat lacrimile şi în acelaşi timp am simţit că nici nu mai am nevoie la WC... Fac stânga-împrejur şi fug la dormitor. Vreau să-i raportez sergentului dar nu mai apuc... - Faceţi paturile şi fiecare pe sectoare! Îngrămădiţi câte patru pe intervalurile dintre paturi ne străduim să aranjăm cearşafurile astfel încât “să sară banul pe ele”... Se aude vogea sergentului Kiss: - Ionică, ăsta-i pat făcut?! Văd cu coada ochiului cum apucă cearşaful de un capăt şi-l trage afară de sub pătură. - Să sară banul, Ionică! - Am înţeles, tovarăşe sergent! După ce terminăm cu paturile punem valizele sus şi plecăm fiecare pe sectorul lui. Eu cu Ionică la frunze! Măturăm, facem grămezi, cărăm. Azi e zi record: trei foi de cort burduşite. - Dracu’ să le ia de frunze! Să vezi că la prânz iar sunt pe jos... Hai să fumăm o ţigară că tot aia-i! Şi Ionică îşi aprinde ţigara, trăgând adânc în piept. Aşteptăm în formaţie pe trei rânduri în faţa dormitoarelor. Eu fac parte din rândul de la mijloc, tunul 2. În faţă sunt comandanţii de grupă urmaţi de fruntaşi şi veterani. Noi, răcanii, completăm formaţia în partea ei din spate. Apare comandantul de pluton, sergentul Bod: flăcău falnic, ţinuta îi vine impecabil şi diagonala îi sporeşte autoritatea. Din locul meu în formaţie fac o “trecere în revistă” a celorlalţi. Comandanţii de grupă şi veteranii au şi ei ţinutele îngrijite. Şi bocancii le strălucesc în picioare. De pe la mijlocul formaţiei în spate ţinutele sunt mai învechite, stau pe noi jalnic. Avem centuri cu paftalele albe şi tocite. Pe unele nici nu se mai observă stema ţării... Şi bocancii ne sunt scofâlciţi, cu boturile ridicate. - Baterie, vă aliniaţi! Baterie, drepţi! Direcţia, sala de mese! Cu stângul înainte, marş! Vocea sergentului Bod răsună peste vocea altor comandanţi de Baterii care în preajma noastră sunt în situaţii similare.. Se aud trei ropote de bocanci, “stâng-drept-stângul”, Bateria punându-se în mişcare. Apoi ne deplasăm în pas normal dar păstrând cadenţa. - Costică! Păstrează cadenţa! Stângul! Stâng-drept-stângul... Fân!... Paie!... Fân, paie! În coada formaţiei Costică se chinue să reintre în cadenţă uitându-se uimit la colegi. Ajungem la chioşcul regimentului ce se află la parterul unei clădiri învechite. Prin geamul acestuia se întrezăresc tot felul de produse aşezate în vitrine împânzite de înscrisuri. - Baterie!.... Stai! În ordine, intraţi în cantină. Sergentul Bod ne urmăreşte cum, în linişte, ne desprindem din formaţie şi pătrundem în cantină. În stânga sunt scările care duc la Magazia Bateriei. În dreapta uşa dă într-o sală lungă, curată, iluminată destul de bine. Mese lungi străjuite de o parte şi alta de bănci de aceeaşi lungime. Ne aşezăm pe bănci în ordine şi linişte. Ne cunoaştem fiecare locul. De la culoarul de acces spre peretele lateral ne ordonăm pe funcţii, de la comandantul de grupă, fruntaşi, veterani şi apoi răcanii. La capătul mesei sunt aliniate căni de aluminiu şi un teanc de farfurii tot din aluminiu. Toate sunt învechite şi destul de unsuroase. În spatele sălii, undeva lângă perete, un dulap metalic cu uşile deschise adăposteşte fel de fel de obiecte de veselă. Toate din aluminiu. În faţa acestuia, pe o masă lungă sunt aşezate vase ovale cu două torţi, pline cu ceai sau mâncărică de cartofi. Ajutat de doi veterani, veselarul se opreşte la capătul fiecărei mese cu vasele cu mâncare şi cu pâine. Fiecare primim, din mână în mână, câte un sfert de pâine negră, un polonic de mâncare în farfurie şi o cană de ceai. Îl ghiontesc cu cotul pe Ionică: - Uite ce sclipici are ceaiul! Bromură... - Gălăgia la masă! Ordonă sergentul Bod. Toată lumea mănâncă. Doar lingurile se aud ţăcănind în farfurii... Şi sorbiturile de ceai. - Drepţi! Vocea comandantului de pluton este fermă. Se aud lingurile lăsate în farfurii. Ne ridicăm numai noi, răcanii. Veteranii continuă să mănânce. - În faţa Chioşcului, adunarea! Chiar dacă n-am terminat de mâncat, ne conformăm. Până să apară şi veteranii apucăm să fumăm câte o jumătate de ţigară Carpaţi. Cu ţigări în gură, râzând şi gesticulând, ies din cantină şi veteranii. După câteva minute se aude vocea puternică a sergentului Bod: - Bază sergentul Kiss! Cu mâna stângă întinsă în sus, cu spatele la noi, sergentul Kiss este promt: - Bază! - Baterie, în formaţie adunarea! Cu repeziciune, aruncând într-o scrumieră mare chiştoacele, ne ocupăm locurile (pe care deja le ştim toţi) în formaţie. - Vă aliniaţi! Cu mâna dreaptă întinsă pe spatele celui din faţă şi cotul mâinii stângi luând distanţa lateral, ne aliniem repede, cu paşi mărunţi. - Drepţi! Cu stângul, înainte marş! Cu trei ropote de bocanci şi toţi atâţia paşi de defilare, Bateria se mişcă vioi. - Costică! Cadenţa!... Fân, paie! Intră şi Costică în cadenţă. - Trei paşi de defilare, marş! Se aud iar trei ropote de bocanci. Sergentul Bod însoţeşte Bateria din lateral-stânga. Din sens opus apare un tovarăş colonel. Se aude vocea hotărâtă a sergentului Bod care duce mâna la bonetă: - Cu onor spre dreapta, pas de defilare, marş! Ropotele sacadate ale bocancilor răsună pe alee. Colonelul răspunde cu un salut plictisit. - Pas de manevră, marş! Ropotele dispar dar cadenţa se menţine. <> - Bighei, cadenţa! Tresar. Cu paşi mărunţi, adăugiţi, intru în cadenţa Bateriei. Urcăm în dormitor. Sub controlul sergentului de serviciu ne luăm armamentul din dotare. Fiecare armele lui, pe serie: pistolul mitralieră din rastel, port-încărcătorul şi baioneta. - Luaţi şi măştile de gaze! Ne echipăm cu atenţie, încă destul de stângaci. Coborâm în faţa intrării. Apare sergentul Bod. - Bază sergentul Kiss! - Bază! - Baterie, în formaţie adunarea! Ne aliniem un pic mai greoi, din cauza harnaşamentului de pe noi. - Drepţi! Cu stângul, înainte-marş! Trei ropote puternice de bocanci anunţa punerea în mişcare a Bateriei. - Costică! Cadenţa! Poposim pe platoul de adunare al Regimentului pe locul nostru, stabilit dintotdeauna. Sergentul Bod îşi aranjează cu iuţeală ţinuta. - Baterie, drepţi! Vă aliniaţi! Drepţi! Cu trei paşi de defilare impecabili îl întâmpină pe căpitanul Toth care tocmai vine dinspre Cancelaria Regimentului. - Tovarăşe căpitan, Bateria 76 cu efectiv complet este gata de plecare la instrucţie! Căpitanul se opreşte la câţiva paşi înaintea noatră, la mijlocul formaţie. Sergentul Bod îşi schimbă şi el poziţia faţă de formaţie, ţinându-şi mâna tot la bonetă. Cu un salut impecabil, căpitanul ni se adresează: - Bună dimineaţa! - Din piepturile noastre izbucneşte un răspuns compact şi scurt: - Să trăiţi, tovarăşe căpitan! Între timp, la oarecare intervale, răsună şi alte saluturi. Sunt împrăştiate pe tot platoul companii de infanterie şi baterii de artilerie, toate la raportul de dimineaţă. Căpitanul dă mâna cu sergentul. Acesta salută din nou, apoi către noi: - Pe loc repaus! După stabilirea concretă a programului pe ziua de azi, sub comanda sergentului Kiss, ne deplasăm spre locul de instrucţie de zi cu zi - Furajeria. Căpitanul vine foarte rar cu noi la Furajerie şi nici comandantul de pluton Bod nu prea ne însoţeşte. Cum ieşim pe poarta numărul 2 a cazărmii, spre Furajerie, veteranii părăsesc formaţia şi se deplasează “de voie”. Fumează, vorbesc, se distrează pe seama celor ce ni se întâplă nouă sub comanda tovarăşului Kiss. - Baterie, stai! Baterie, vă aliniaţi drepţi! Cu stângul, în pas de defilare, înainte marş! Pe drumul denivelat care duce în câmp este anevoios de mers în pas de defilare.... Sunt total nemulţumit de comanda primită. Murmur pe sub nas. Sergentul Kiss mă simte. - Bighei! Asigură formaţia! Ies din rând şi o iau la fugă în jurul formaţiei în deplasare. Ştiam şi “lecţia” asta. După câteva minute primesc comanda să intru la loc în formaţie. Abia respirând, mă conformez. - Pas de manevră, marş! Mergem în cadenţă. Din când în când câte unul din noi iese din ritm şi ne călcăm pe picioare. Drumul pâna la Furajerie durează circa 15-20 de minute. Furajeria este un izlaz întins, de zeci de hectare, la marginea oraşului. Un teren denivelat, cu mărăcini. Este brăzdat de un pârâiaş cu segmente mai late sau mai înguste. Este de poveste acest pârâiaş, Peţa. Facem instrucţie aici subunităţi din Regimentul nostru dar şi din alte unităţi militare din vecinătate. Am văzut chiar şi o formaţie de fete. Cred că sunt studente... Mănâncă aici pământul, şi la propriu şi la figurat, formaţii cu petlite negre la gulerul vestoanelor (ca noi, de la artilerie), dar şi cu petlite roşii – pifanii sau iepuraşii de câmp, cu petlite verzi sau mai ştiu eu de care... Fiecare formaţie îşi cunoaşte şi respectă locul ei de instrucţie. - Baterie, înainte fuga-marş! Sergentul Kiss o ia la fugă şi el. Lăsăm în urmă veteranii, care îşî văd de regimul lor. Doar şi ei au mâncat “armată pe pâine” la vremea lor... Acum a venit rândul nostru. - La stânga, fuga marş! Cu armele în mână, atenţi să nu ne lovim cu ele, executăm comanda. - La dreapta, fuga marş! Culcat! Târâş! Înainte, marş! Nu prea stăpânim încă târâşul, dar ne străduim. - Drepţi! În formaţia veche, adunarea! ‘Napoi fuga marş! Drepţi! Ne ridicăm. Cu spatele spre noi, cu mâna stângă ridicată, ordonă: - În spatele meu, adunarea! Cu iuţeală executăm comanda. - Drepţi! Cu stângul înainte, marş! Ochi şi urechi la sergentul nostru, ne conformăm. Acesta îşi reia locul în stânga formaţiei. Vartolomei vociferează, nemulţumit de tratamentul la care am fost supuşi. <> Kiss izbucneşte din nou: - La stânga, fuga marş! Culcat! Salt înainte! Culcat! Şi lecţia de corecţie continuă... Ajungem la locul nostru de instrucţie. -Aveţi pauză de o ţigară! Cine îmi dă şi mie una? Aproape ne călcăm în picioare să îi oferim o ţigară tovarăşului sergent... Programul se desfăşoară ca în zilele anterioare. O oră de activitate: fie instrucţie de front, fie cunoaşterea Regulamentului de ordine interioară, cunoaşterea armamentului din dotare şi câte şi mai câte de-ale armatei. După fiecare oră avem o pauză “de o ţigară”. Nu toţi! Unul sau altul care nu a “corespuns” îşi poate petrece pauza făcând exerciţii tactice, asistat de sergentul Kiss. - Vartolomei! Spre stânga, fuga marş! Culcat! Târâş!... La pauza de la 10 primim suplimentul. Azi, slănină! Bota o împarte. Pentru noi, răcanii, feliile sunt subţiri – atât de subţiri încât nu înţeleg cum nu şi-a tăiat degetele cu cuţitul... Ce a mai rămas din bucata alocată întregii baterii, adică mai bine de jumătate, “face obiectul unui grătar” la focul încropit de veterani. În jurul acestuia, cu felii de slănină înfipte în beţe, fumează, pălăvrăgesc şi sorb pe rând dintr-o sticlă de rom... Sunt pe Furajerie femei “specializate”, cu gentuţe sau coşuri pline, de la care te poţi aproviziona cu una, cu alta... Însă noi, răcanii, nu avem acces! A sosit ora prânzului. Ne întoarcem spre cazarmă aşa cum am plecat. Răcanii în formaţia comandată de sergentul Kiss. Veteranii, cu armele aşezate în dezordine pe spate, vin agale în urma noastră. <> - Baterie! La comanda sergentului batem trei paşi de defilare. - Vartolomei! Tonul la cântec! Cu voce groasă, iritată şi lipsită de orice eleganţă, începe: - “Frunzuliţă muşeţel...” - Nu ăsta, Vartolomei! Celălalt! Răsună aceeaşi voce: - “Noi suntem floarea mândră a ţării... - Baterie! Urmează trei paşi de defilare după care văzduhul se umple de vocile noastre, la început în uşor dezacord: Noi suntem floarea mândră a ţării, Noi suntem scutul de oţel... De pe Furajerie se retrag formaţii, formaţii, care cu cântec, care în pas alergător, care “în exerciţii tactice”. La intrarea pe poarta numărul 2 formaţia îşi schimbă configuraţia. Ni se alătură şi veteranii. Nu mai cântăm. Bateria este aliniată pe platoul Regimentului. Sergentul Bod îi dă raportul căpitanului. Cu mâna la caschetă, într-un salut impecabil, acesta ni se adresează: - Bună ziua! - Să trăiţi tovarăşe căpitan! Luăm “pe loc repaus”. Se face analiza activităţilor de dimineaţă şi se creionează cele de după masă. Căpitanul conchide: - Dacă mai are cineva de raportat ceva... Ies la raport... Fac trei paşi în faţa formaţiei. Gradaţii se uită intrigaţi la mine. Salut. - Tovarăşe căpitan, sunt soldatul... Şi raportez ce mi s-a întâmplat dimineaţă la WC. Sergentul Kiss îl informează pe scurt că azi dimineaţă curăţenia la WC-ul cu pricina au făcut-o veteranii de la Bateria de aruncătoare, aceştia fiind pedepsiţi de căpitanul lor. Comandantul se uită compătimitor la mine: - Încearcă să te obişnuieşti să mergi seara... - Am înţeles! Şi îmi reiau locul în formaţie. După masă facem instrucţie pe terenul nostru. Trei tunuri de 76 mm sunt dispuse la câţiva metri unul de celălalt. Sergentul Kiss loveşte cu bocancul în câteva frunze de pe alee. - Bighei! Ionică! Veniţi încoa’! Dacă se întâmplă şi mâine, am eu grijă de voi! Strângem repede cu mâinile cele câteva frunze şi le ducem undeva, lângă gard. Ne reluăm locul în grupa noastră. La tunul din mijloc. Acum ne pregătim pe grupe, fiecare cu tunul şi comandantul său. Comandantul Varga ne descrie tunul: două fălcele împerecheate, afetul cu două roţi ca de faiton şi ţeava. Lungimea depăşeşte 6 metri. Greutatea este de câteva sute de kilograme. - Acum e în poziţia de mers, cu husele de protecţie pe gura ţevii, aparatul de ochire şi partea de îmbinare a fălcelelor. Ne citeşte din carte particularităţi despre componentele tunuli. Repetăm, pe rând, până ne însuşim informaţiile. De cele mai multe ori primul care e pus să repete sunt eu.. După o oră luăm pauza de o ţigară. - Cine îmi dă şi mie una? Ne repezim să fim primii. Cel ce reuşeşte se împăunează de parcă ar fi făcut nu ştiu ce mare ispravă. Ne aliniem din nou în spatele tunului. - Acum o să facem serviciul la material! Şi caporalul Varga ne arată cum se iau husele, cum se desfac fălcelele şi cum se pune tunul “pentru luptă”. - Totul va trebui făcut în barem. Am cronometrul la mine. Goarna anunţă “adunarea Regimentului”. Formaţii cu petlite negre şi formatii cu petlite roşii se adună pe platou, ocupându-şi fiecare locul într-un mare careu. Se face apelul de seară. Sergenţii de serviciu se prezintă la raport în faţa ofiţerului de serviciu pe Regiment. Prezintă răspândirile, fiecare pentru subunitatea lui. Careul se sparge la comandă. Fiecare subunitate se deplasează în ordine la dormitorul ei. Ne aşezăm pe băncuţe (cele de la capătul patului), acum aranjate în faţa televizorului. Ni se împart fiecăruia ziare. Scânteia, Scânteia Tineretului, Pentru Patrie. Urmează cititul presei. - Le schimbaţi între voi! Sergentul de serviciu se retrage într-un colţ, de unde ne urmăreşte. Veteranii îşi văd de alte treburi.<> - Bighei! Ce faci? Citeşti? - Da, tovarăşe sergent, citesc... Costică moţăie. Capul îi pică în faţă... Nici nu ştie să citească. - Costică! Kiss se repede la el. Costică se dezmeticeşte. - Ordonaţi! - Ziarul în gură şi stai în genunchi în faţa televizorului! Până se termină cititul presei... - Am înţeles! E obişnuit cu asta. Nu e prima dată când se întâmplă aşa... Se aude goarna. - Mergem la masă! Veteranii se deplasează “în voie”. Noi, răcanii, ne adunăm în formaţie jos, pe alee. Apare sergentu Kiss: - Vă aliniaţi! Drepţi! Trei paşi de defilare, ‘nainte marş! Cu trei ropote de bocanci bateria se pune în mişcare. - Vartolomei, tonul la cântec! - Noi suntem floarea mândră a ţării... - Nu ăsta, Vartolomei, celălalt! - Frunzuliţă muşeţel... - Baterie! După alte trei ropote de bocanci parcul întunecat răsună: Frunzuliţă muşeţel, La umbră de stejărel Frumos doarme-un soldăţel Cu arma jos, lângă el... În cazarmă se aud şi alte coruri bărbăteşti, cu acelaşi repertoriu... Terminăm de mâncat. Înşiruiţi la mesele lungi, ne uităm dezamăgiţi în farfuriile de aluminiu goale: - A fost bun pilaful... - Dar puţin! Replică în şoaptă Ionică. - Nu şi la veterani... Uite, ei n-au terminat încă. - Linişte în sala de mese! Vi s-a urcat armata la cap? Kiss nu suportă niciun murmur la masă. Bineînţeles, nu din partea noastră, a răcanilor... - Drepţi! La Chioşc, adunarea! Costică! Rămâi să ajuţi la veselă! - Am înţeles, tovarăşe sergent! În fiecare seară câte un răcan ajută veselarul la curăţat, spălat şi alte treburi. <> - Bighei! Mai repede afară! - Am înţeles, tov Sergent! - Eu sunt “tov” cu tine?! Culcat! Afară, târâş! Paftaua centurii zdrăngăne pe ciment. <>. Apare rânjind sergentul Kiss: - Bază soldatul Vartolomei! Acesta fuge câţiva paşi şi cu spatele la noi ridică mâna stăngă: - Bază! - Baterie,în formaţie fuga marş! Ne conformăm cu repeziciune. - Asta-i mişcare? Se enervează Kiss. - La loc comanda! Iritaţi, ne desprindem din formaţie. Cu mai multă fermitate, sergentul repetă: - Bază soldatul Vartolomei! - Bază! răcneşte colegul nostru. - Baterie, în formaţie, marş! Cu mai multă vioiciune refacem formaţia. - Vă aliniaţi! Drepţi! Pas de defilare, ‘nainte marş! Ropotele de bocanci se suprapun cu ecoul lor dinspre clădiri. Parcurgem câţiva zeci de metri până în dreptul parcului, unde este si baza sportivă. Kiss se ambalează: - Ǎsta-i pas de defilare? Parcă-i o mitralieră! Face o scurtă pauză, parcă pentru a-şi trage sufletul... - La dreapta, fuga marş! Rupem rândurile şi umplem parcul aflat în semi-întuneric. - Culcat! Drepţi! Salt înainte! Culcat! Şi comenzile curg sacadat preţ de câteva minute bune. Şi noi executăm promt şi întocmai. Ajungem istoviţi în dormitor. Veteranii, dezbrăcaţi de vestoane, care întinşi pe pat, care aşezaţi pe băncuţe, deja se instalaseră la televizor. Urmează o jumătate de oră de telejurnal. Ne aşezăm şi noi, cuminţi, pe băncuţe. Este obligatoriu! În fiecare seară de la opt la opt jumătate... - Vartolomei! Dormi?! Acesta tresare: - Nu, nu... tovarăşe sergent! - Drepţi! O să fii mai atent în picioare... Cât un munte, pădurarul vizionează ştirile în picioare. Cel din spatele lui e nevoit să scoată capul într-o parte... Sună goarna: “Tu-do-re! Tu-do-re!” - adică adunarea sergenţilor de serviciu pe Regiment. Kiss îşi ia în grabă porthartul şi “rupe” uşa. Se termină jurnalul. Avem şi noi câteva momente de respiro. Trebăluim prin valize, aranjăm una-alta şi aşteptăm programul de seară. Apare sergentul de serviciu. Se opreşte misterios în faţa dormitorului: - Atenţiune, Ciclul Unu! Ne oprim din activităţi şi luăm poziţia de drepţi între paturi cu atenţia îndreptată către sergent. - Cine vrea să se înscrie la şcoala de şoferi? Mintea îmi zboară imediat. Şi la recrutare aş fi optat pentru şcoala de şoferi. Nu s-a putut. Acum, dacă se oferă oportunitatea, de ce să-i dau cu piciorul? Şi aşa nu am nicio meserie... Doar liceul teoretic. Şi armata trece, oricum... Ridic hotărât şi neîntârziat mâna. - Deci: Ionică, Bălănescu, Chelemândră, Bighei, Costică... A, nu! Costică, tu nu! Nu ştii carte... - Şi sergentul Kiss continuă: - Luaţi-vă valizele şi iesiţi la interval! <> - Hai Bighei, ieşi odată! Sau te-ai răzgândit? - A, nu! Imediat! Apuc valiza şi mă fiinţez pe culoar. - Trebuie să facem un pic de antrenament... rânjeşte Kiss. Veteranii izbucnesc în râs. Mi-am dat seama că nu trebuia să “pun botul”! - Facem conducere! Culcat! Ionică, ia-o înainte şi voi după el cu valizele în faţă. Aşa, pe culoar şi aşa, pe lângă perete. Hai, hai! Spre deliciul veteranilor, conducem valizele în “târâş” pe culoarele dormitorului. - Aveţi grijă la viraje, să nu aveţi evenimente! Câteva minute a durat şi instrucţia de “conducere” a valizelor. - Drepţi! Gata, continuăm altădată. Duceţi valizele sub pat. Trecem la programul de seară. Luăm din valize crema de ghete şi peria şi ieşim pe hol. Ne aliniem lângă perete, fiecare lângă bocancii lui. Iese sergentul. - Trecem la făcutul bocancilor! Chelemândră se repede la treabă. - Drepţi!!! Am dat eu comanda, soldat?! Chelemândră se ridică râzând tâmp. Este un băiat scund, slab, cu mâinile lungi până la genunchi. E slab şi la faţă, cu tenul gălbejit şi pielea îngurzită. Este plin şi de coşuri. Kiss continuă: - Deci... facem bocancul drept... Executarea! Percutăm cu repeziciune. - Costică! Ǎla e bocancul stâng! Soldatul schimbă bocancul. - Facem bocancul stâng! Executarea! Schimbăm imediat, chiar dacă nu l-am terminat pe primul. - Drepţi! Bocancii la control! Nu prea mulţumit de ceea ce am făcut, bombăne nişte ameninţări... - În dormitor fuga marş! În viteză, punem ustensilele în valize. - Pe interval, adunarea! Kiss stă înfipt în mijlocul dormitorului cu cronometrul în mână! <> - Bighei! Am zis pe interval adunarea! Ne aliniem fiecare în faţa patului. - Facem dezechiparea. Dacă iese bine nu mai repetăm... Dacă nu, ştiţi voi! Ne concentrăm. - Drepţi! Dez-e-chi... Ionică deja trânteşte centura pe parchet. - Drepţi! Am dat eu comanda?! Ionică! Sergentul fierbe. Ne pregătim din nou. - Drepţi! Dez-e-chi-paişpe, cinşpe... Şi Kiss numără precipitat în timp ce hainele sar de pe noi într-un morman dezordonat, la picioare. - 22, 23, 24... 28, 29, 30! Drepţi! În faza de dezechipare în care suntem fiecare, luăm poziţia de drepţi. Unul cu un crac de pantaloni pe picior, altul cu un ciorap... Mulţi dezbrăcaţi până la cămaşă şi izmene. Vartolomei se apleacă făcând o genuflexiune... - Drepţi! Pădurarul se ridică gol puşcă, având izmenele căzute la podea. Veteranii, care asistă la spectacol din paturi, izbucnesc în râs. - Aranjaţi-vă ţinuta! Este evident satisfăcut sergentul nostru... Împăturim fiecare haină şi le aranjăm “la linie” pe câte jumătate de taburet. Se aude goarna. Cel mai frumos cântec de pe pământ! Sună stingerea. Mă cocoţ în patul meu, trag pătura peste cap şi rememorez ziua de azi... * E sâmbătă. După ce ne întoarcem de la masă sergentul Kiss ne adună în faţa dormitorului. Numai pe noi, răcanii. Se aşează lejer pe scaun. - Azi organizăm un bal. Aici, în dormitorul nostru. Să vă distraţi şi voi după atâta instrucţie... Gândul îmi zboară la formaţie de fete îmbrăcate militar pe care le-am văzut la Furajerie... <> Îmi vine a râde gândindu-mă cum aş dansa cu Ionică sau Costică. <> Vocea lui Kiss mă scoate din reverie: - Îmi trebuie doi soldaţi să mergem după formaţie! Să aducem instrumentele... Cine se oferă? Mâna dreaptă, cu două degete întinse, îmi sare în sus. - A, uite! Pe unul îl avem! Al doilea? Nu prea se mai aruncă nimeni voluntar... - Hai tu, Ionică! Tot sunteţi voi colegi de frunze... Luăm o foaie de cort şi-l urmăm pe dragul nostru sergent. După vreo două ore ne întoarcem gâfâind, eu şi Ionică. Prelata de cort e plină cu şpan metalic. Fâşii lungi de oţel, încâlcite în ghemotoace, obţinute de la procesul de strunjire. Sub privirile mirate ale răcanilor (nu şi a veteranilor, care-şi dau coate) lăsăm jos bagajul. Kiss îşi trânteşte boneta pe masă: - Dragilor, a sosit orchestra! Cu mănuşi de foaie de cort pe mâini, desfacem ghemotoacele de şpan. Fiecare avem repartizate câteva rânduri de parchet pe lăţimea dormitorului. Rânduri-rânduri în formă de V pe care trebuie să le curăţăm până la albul lemnului frecând cu ghemotoacele de şpan. Acţionăm din poziţia ghemuit, iar când ne doare spatele apăsăm ghemotocul cu piciorul. Numai noi, răcanii! După ore de muncă istovitoare, cu geamurile dormitorului deschise pentru a ieşi praful afară, cu paturile mutate dintr-un loc în altul, activitatea se apropie de final. Bineînţeles totul s-a defăşurat sub atenta supraveghere a vajnicului Kiss. - Ionică! Ǎsta-i parchet curăţat?! - Dar mă doare tare spatele! Nu mai pot... - Culcat! Drepţi! Paftaua centurii lui Ionică zdrăngăne pe parchet. După încă vreo câteva comenzi scurte, Kiss rânjeşte: - Hai Ionică, dă-i bătaie! Nu mai ai mult... Revitalizat, Ionică îşi reia cu sârg activitatea de curăţare a podelei. Dat cu ceară şi lustruit cu pături de poztav, acum parchetul arată “bec”. Totul e aranjat în dormitor la trei ace... Am efectuat şi programul de seară, tot sub comanda lui Kiss. Îmbrăcaţi în pijamale, cu şlapi în picioare, stăm aliniaţi în faţa paturilor. Cu bocancii înfipţi în parchetul strălucitor, Kiss ni se adresează justiţiar: - Să nu cumva să vă prind cu bocancii în dormitor! Vedeţi cum arată?! Aşa trebuie să arate până la următorul bal! Aţi înţeles? - Am înţeles! răspundem în cor. Uşa dormitorului se deschide brusc şi intră gălăgioşi, poate un pic “magnetizaţi”, câţiva veterani. Toţi cu bocancii în picioare, se duc la paturile lor. Se aude goarna... Cel mai frumos cântec de pe pământ! “Stingerea!” * După masă, ca de obicei, facem instrucţie în cazarmă. În poligonul Bateriei, la tunuri, pregătire fizică pe baza sportivă din parc şi în dormitor, studiind regulamentele militare. Azi câţiva dintre noi îl însoţim pe fruntaşul Giurgiu la Magazia Bateriei: - Facem curăţeni în toată magazia! Fruntaşul ne indică fiecăruia ce avem de făcut. Scoatem zecile de perechi de bocanci, mai vechi sau mai noi, îi ştergem de praf şi îi dăm cu cremă neagră. Aranjăm vestoane, pantaloni, mantale, cămăşi, pături, foi de cort şi câte alte efecte militare. Le punem cu grijă, ordonat, fiecare la categoria de care aparţine. Fel de fel de cutii şi lădiţe, mari şi mici, de lemn sau tablă, le petrecem prin mâinile noastre şi le punem în ordine perfectă. <> - Hai, daţi cu mătura şi terminaţi de şters praful! După vreo două ore de muncă, magazia arată “binişor”, cum a remarcat plutonierul de Baterie. - Ia adunaţi-vă aici! Ne strângem în semicerc în mijlocul magaziei. Degajat, fruntaşul continuă: - Pentru că aţi lucrat bine, vă las să vă schimbaţi câte un articol din ţinuta voastră! Care credeţi... Dar numai unul! Mă gândesc la bocanci... Tare m-au necăjit! Pielea uscată şi îngurzită mi-a făcut nişte bătături de toată frumuseţea... Am văzut şi nişte centuri noi... - Ionică, ia vină-n ‘coa! Giurgiu radiază. Ionică se apropie de el. - Asta-i ţinută de soldat instruit? Ne uităm miraţi. Cu toţii suntem echipaţi corespunzător... - Dar copca! Copca nu trebuie încheiată?! - Păi... acum... aici... Căldură, muncă... se încurcă Ionică. - Nu! Nu, soldat! Disciplina-i disciplină! Cu migală, apucă cele două componente de sârmă ale copcii lui Ionică, încheindu-le. Cu tot cu pielea de pe gât! - Auuuu! Instinctiv, Ionică se apleacă de durere. Tot instinctiv, îmi închei şi eu copca. Uitându-se la Chelemândră, plutonierul de Baterie îi face semn cu degetul: - Ia vină şi tu ‘ncoa! Slăbănogul încearcă să-şi încheie copca. - Nu, nu! Lasă că ţi-o încheie Ionică... Ionică! Ai văzut cum trebuie să i-o închei?! - Înţeles, tovarăşe fruntaş! Şi Ionică îi încheie gaica aşa cum a învăţat pe propria-i piele acum câteva clipe. Acum faţa îi radiază de satisfacţie... Chelemândră îşi şterge lacrimile din ochi. - Drepţi! continuă fruntaşul. Cei doi iau poziţia de drepţi unul în faţa celuilalt, la un metru distanţă. - Ai văzut, Chelemândră, ce suflet are Ionică?! Scuipă-l! Stânjenit, acesta se conformează. Ionică se şterge. - Ionică, te-a scuipat?! Scuipă-l înapoi! Cu mai multă responsabilitate îl scuipă îndărăt. Şi aşa, la comenzile fruntaşului, cei doi s-au scuipat din ce în ce mai consistent, până li s-a uscat gura. Totul a fost acompaniat de hohotele noastre de râs. Deşi mi-e scârbă, râd şi eu... - Drepţi! Protagoniştii se execută. - Chelemândră, Ionică te-a scuipat mai tare... Dă-i o palmă! Din nou stânjenit, îi aplică o lovitură slăbuţă cu mâna lui sfrijită. - Ionică, vezi? Chelemândră nu ştie să lovească... Arată-i tu cum se dă o palmă. Bărbăteşte! Şi Ionică îl altoieşte atât de bărbăteşte încât pe faţa zbârcită a lui Chelemândră se scurg lacrimi... Preţ de alte câteva minute alternează palmele, din ce în ce mai hotărâte. În hohotele noastre de râs... - Gata! Satisfăcut, fruntaşul ne dă voie să ne schimbăm câte un articol din ţinută. Am reuşit să schimb doar bocancii. Dar oricum, mă simt altfel în ei! * Au trecut 45 de zile de cazarmă. Cu bune şi cu rele! Nu e foarte mult timp, dar simt că sunt aici de-o vesnicie! Şi sunt familiarizat cu toate de pe aici... În faţă mi-e groază să mă uit! Mai am de făcut armată “cât calul lui Decebal”, cum ne aminteşte mereu Bota. Şi nu numai el! Azi depunem jurământul. În ultimele zile am insistat până la saturaţie pe instrucţia de front: mânuirea armamentului din dotare, deplasarea în pas de defilare cu arma pe umăr, onorul cu arma pe umăr sau “în prezentare”... Şi am răs-învăţat “Jurământul militar”. - Baterie! Vă aliniaţi! Suntem pe locul nostru de adunare, echipaţi mai acătării, cu armele (având şi baionetele montate) pe spate. Bateria completă: de la comandanţi de grupă, soldaţi, veterani până la Costică! Sergentul Bod este, ca de obicei, la patru ace. - Facem ultima repetiţie de mânuire a armamentului după care vom parcurge în pas de defilare aleea din faţa scenei. - Baterie, vă aliniaţi! Pentru onor înainte, prezentaţi arm’! Cu mişcări sincronizate, ferme şi energice ducem arma de pe umărul stâng în poziţia verticală, în faţă. Se aud în acest timp trei zgomote puternice, produse de mâinile noastre pe pistoalele mitralieră. Privirile aţintite în faţă, armele la acelaşi nivel, parcă aliniate la sfoară... Nu clipim. - Baterie! Pe umăr arm’! Cu aceleaşi mişcări decupate, dar în sens invers, armele revin pe umăr. - Pe loc repaus! Piciorul stâng, scăpat dintr-un resort odată cu al celorlalţi din formaţie, este poziţionat în faţă, tot corpul trecând într-o stare lejeră. * Acum suntem la masă. La cea de prânz, care însă e deosebită faţă de celelalte zile. În faţa noastră farfuriile sunt pline cu fasole cu costiţă afumată care miroase excelent. Alături de colţul de pâine, câte o gogoaşă. Cana de tablă completează toate acestea cu un miros plăcut de ţuică! Lângă uşă, în picioare, cu mâna stângă la centură şi cu o cană ca a noastră în mâna dreaptă, comandantul Batalionului de artilerie îşi caută cuvintele potrivite. În dreapta lui căpitanul nostru îi acordă toată atenţia. Colonelul ne străpunge cu privirea. - Mă adresez în primul rând celor de ciclul I. Azi aţi depus jurământul militar. Şi asta vă măreşte responsabilitatea! Este un moment unic în viaţa fiecărui bărbat! Mă furnică şira spinării. - Vă doresc succes în îndeplinirea în continuare a stagiului militar şi să fiţi mândri că faceţi parte din artileria Regimentului nostru! Ducând cana cu ţuică la gură încheie: - Poftă mare! După ce gustă din cană şi el şi căpitanul părăsesc cantina. Sergentul Bod, care în acest timp a stat şi el în picioare lângă prima masă, dă comanda: - Puteţi mânca! Se aud lingurile în farfuriile de tablă. Şi sorbiturile pline de poftă. - Bună ţuica! Şi tare... - Dar puţină! replică Ionică. Au avut ăştia grijă să o împartă! Uite ce roşiori sunt şi veselarul şi Bota şi... - Gălăgia în sala de mese! Iau o înghiţitură din cană. Simt cum mă furnică până în vârful degetelor de la picioare. * Camioane de armată, acoperite cu prelată, opresc la poalele muntelui. Din cabine coboară un căpitan, un locotenent şi doi caporali. După ce se dezmorţeşte întinzându-şi picioarele, căpitanul ordonă: - Coborâţi! Urcăm pe jos... Este periculos să rămânem în maşini. Rămân sus numai materialele şi militarii de pază! (materialele – schiuri, beţe,lăzi cu armament şi câte altele...) Mergem la Stâna de Vale la Spartachiada militară de iarnă. Suntem un grup de câteva zeci de militari, gradaţi şi soldaţi selectaţi de căpitanul cu petlite roşii care răspunde de activităţile sportive ale Regimentului. Selecţia s-a făcut pe intuiţia căpitanului. La Oradea nu este zăpadă aşa că nici n-am putut pune schiurile în picioare. Ne-am înscris declarând “pe proprie răspundere” că ştim să schiem. El ne-a studiat, ne-a “măsurat” şi ne-a acceptat, în funcţie de numărul de oameni de care urma să aibă nevoie la probele de pluton, patrulă, ştafetă şi coborâre individuală. A avut grijă să-şi ia o marjă de siguranţă. Camioanele încep să urce pe drumul forestier acoperit de zăpadă. Cu un minim de bagaje la noi, având doar rucsacul în spate şi baioneta le şold, ne dezmorţimm şi noi. Căpitanul ne dă ultimele indicaţii: - Avem de parcurs circa 10-12 kilometri. Întâi urcăm şi apoi coborâm în staţiune. Ne deplasăm în voie dar ne ţinem la un loc. O ia pieiptiş în sus, însoţit de locotenent. Ne deplasăm şi noi în grup compact, frământând zăpada cu bocancii grei. Nu cunosc niciun concurent. Toţi sunt de la alte subunităţi, majoritatea cu petlite roşii. După vreo doi kilometri de urcuş, într-un peisaj magnific, picioarele încep să se înmoaie. Din când în când căpitanul ne dă câte o pauză scurtă să ne tragem sufletul. - Când urcăm, repausul îl facem cu faţa spre vale! La coborâre repausul o să-l facem cu faţa spre deal. Totdeauna invers, să fie relaxarea completă... Cam pe la jumătatea drumului, pe un platou întins care anunţă coborâşul, primim comanda pentru o pauză mai lungă. - O să luăm aici şi o gustare! Ne retragem la marginea drumului într-o poieniţă unde mai multe cioate de brad sparg omătul. Curăţăm zăpada de pe ele şi ne încropim un mobilier ad-hoc: care pe post de scaun, care pe post de măsuţă. Scoatem din rucsacuri câte o conservă de fasole şi o desfacem cu baioneta. Rupem din pâinea neagră, aproape îngheţată şi începem să mâncăm... <> Mâncăm şi vorbim. Una, alta, despre noi sau mai ştiu eu ce?! Căpitanul ne povesteşte despre concurs. Pare un om tare de treabă. Un soldat mai dolofan se bagă mai mult în seamă: cât de bun schior este, cât şi unde a schiat, cel mai des a folosit schiuri din fibră de sticlă. - Cum te cheamă? - Chiriac, tovarăşe căpitan! - O să te am în vedere când o să împart schiurile. Asist la discuţie şi am emoţii pentru mine. < Pe urmă unchiul Radu, fratele lui tata, tractorist, mi-a dat o pereche de schiuri adevărate. Le împrumutase de la S.M.A. Unul am reuşit să-l rup la o coborâre mai acătării. L-am reparat şi aşa am schiat până nu demult. Cât un ghemotoc, prin clasa a 2-a – a 3-a, pe schiurile mult mai lungi decât mine, eram printre primii băieţi care se aventurau la coborâtul gârlelor...>> Căpitanul ordonă continuarea drumului. Coborâm. Nu-mi închipuiam că şi coborârea lungă este la fel de greoaie ca urcarea. În vale zăresc staţiunea. Printre brazi, străduţe mărginte de clădiri care aruncă fum spre cerul plumburiu. Ca nişte coloane verticale pe care acesta se sprijină... Suntem la poalele Pârtiei Măgarului. Este seară şi pârtia este destul de puţin animată. Mai sunt doar câţiva turişti care au rămas la schiat sau cu săniuţa. După ce ne-am cazat într-un dormitor cu paturi suprapuse încălzit de o sobă mare de tablă, căpitanul ne-a împărţit câte o pereche de schiuri. Bineînţeles, Chiriac a primit una dintre cele mai bune. Acum căpitanul ne face o primă testare de-adevăratelea! Urcăm pârtia, care cu schiurile în spate, care în picioare, unii mai degajat, alţii destul de stângaci. Eu iau pârtia în piept cu schiurile în picioare, urcând mai mult “în brad”. Ajunşi sus, încep atenţionările: - Pârtie! – şi în linie dreaptă sau în bucle, începem să coborâm. Unii cad, provocând valuri de zăpadă. Cobor şi eu. La câţiva zeci de metri în faţa mea îl zăresc pe Chiriac. Prinde şi el viteză mare. Deodată un val mare de zăpadă îl înghite pur şi simplu. Îl ocolesc şi îmi continui coborârea. Jos ne aşteaptă căpitanul cu un carneţel în mână. - Cum te cheamă pe tine? - Bighei! Notează ceva în carnet. După câteva minute apare şi Chiriac, cărând în spate schiurile rupte în două. Mi-e şi ruşine să aud ce cuvinte sunt la gura căpitanului de treabă! Chiriac încearcă să se disculpe: - Am prins o groapă... - Terminat! Până plecăm la unitate îţi faci veacul la bucătărie. Tai lemne până îţi plesnesc bojocii! Dimineaţă luăm masa într-o cantină spaţioasă, luminoasă, cu mese cu câte patru scaune. Primim mâncarea la un ghişeu din spatele căruia ne zâmbesc militari îmrăcaţi îngrijit. Porţiile sunt aceleaşi pentru toţi, indiferent dacă suntem soldaţi, gradaţi sau ofiţeri. Cu comenzi mult mai blânde, căpitanul ne adună afară pe un platou. - Vom parcurge pe schiuri traseul de 10 kilometri pe care vom concura mâine cu plutonul! Pe poteci, printre brazi încărcaţi de zăpadă, pe cursuri de râuri, urcând sau coborând în aliniament pe un traseu bine cunoscut de căpitan, îl urmăm într-o răsfirare de câteva zeci de metri. În afara celor care asigură paza la dormitoare, materiale şi armament şi a lui Chiriac, care taie lemne, cu toţii participăm la recunoaşterea traseului. Dintre noi căpitanul va selecţiona componenţii plutonului de mâine. La terminarea activităţii sunt şi eu terminat fizic. Dar chiar mi-a plăcut! Şi m-am tinut mereu în coasta căpitanului. După o scurtă pauză, în care căpitanul s-a consultat cu locotenentul şi a notat de zor în carneţelul său, ne-a adunat în careu: - Mâine dimineaţă, sub comanda tovarăşului locotenent, veţi concura la proba de plutoane. Doresc să cred că veţi da ce aveţi mai bun în voi, astfel încât să reprezentăm cât mai bine Regimentul! Şi citind din carneţel: - Componenţa plutonului este următoarea.... Enumeră mai multe nume. Cei strigaţi fac un pas în faţă. Îmbujorat, fac şi eu un pas înainte când îmi aud numele. Concursul este şi mai dificil ca recunoaşterea de ieri. Se schiază sub presiunea timpului. Pe la jumătatea traseului simt că nu mai am aer. Un coleg din preajmă mă observă: - Ia o gură de lămâie, că o să-ţi facă bine. Îmi întinde o jumătate de lămâie care numai prin miros îmi activează simţul gustativ. Gura mi se face pungă dar mă încăpăţânez să mănânc toată bucata. Şi chiar are efecte imediate! M-am mai înzdrăvenit, intrând în ritmul de deplasare al plutonului. Sunt undeva pe la mijlocul formaţiei de schiuri răsfirate pe mai multe zeci metri. Observ că cei din faţă nu mai înaintează, s-au oprit uitându-se undeva anume. Ajung şi eu. În faţă traseul coboară o pantă abruptă în curbă la stânga. Pe câţiva metri buni, poteca este străjuită din dreapta de brazi căţăraţi pe stânci care par că se prăvălesc, iar în stânga de o văgăună a cărui fund împădurit se vede în ceaţă. Ameţesc. Jos îi văd pe tovarăşul căpitan şi încă un soldat, care ne fac semne disperate să coborâm. <> Cei care se uită indecişi în vale nu reacţionează. Majoritatea sunt sergenţi şi caporali. Plutonul se îngroaşă din urmă. Îmi iau inima în dinţi: - Hai să coborâm şi noi! Un sergent rânjeşte la mine: - Coboară tu, în mă-ta! Cu inima cât un purice, reacţionând instinctiv,îmi dau drumul. Cu lacrimi în ochi, nici nu-i mai zăresc pe cei doi când trec pe lângă ei. Aud doar vocea locotenentului. Mă aplec pe partea dreaptă şi întrun nor de zăpadă, reuşesc să mă opresc după o dâră adâncă în omăt. Mă scutur, îmi aranjez ţinuta şi mă întorc la locotenent. - Bravo, soldat! Cum te cheamă? - Bighei... Între timp au coborât şi ceilalţi, cei mai mulţi cu schiurile în mână. Plutonul s-a întrgit şi am continuat drumul. Am ocupat locul IV. Sunt într-al nouălea cer!Fac parte şi din patrula care va concura azi. Echipaţi corespunzător, cu armamentul din dotare la noi, ne aliniem la start. Din sfert în sfert de oră pornesc în concurs pe un alt traseu, tot de 10 kilometri, patrulele. Vine şi rândul nostru. Îmi fac cruce cu limba. <> Parcurgem iar peisaje feerice. La jumătatea drumului intrăm în poligon. Cu mişcări repezi, luăm poziţia de tragere pe schiuri. Sub atenta supraveghere a celor care asigură activitatea în poligon, executăm foc asupra ţintelor amplasate la câteva zeci de metri. Nu avem timp să aflăm rezultatele. Acestea vor fi comunicate la Bază. Reluăm deplasarea pe schiuri. Un ofiţer din poligon ne strigă: - Patrula din stânga voastră a plecat acum cinci minute! <> La nici doi kilometri, pe o coastă împădurită pestriţ cu răşinoase şi foioase, arbuşti pitici şi copaci falnici, ajungem cealaltă patrulă. Se crează o îmbulzeală periculoasă, aceştia nefiind prea mulţumiţi că îi depăşim. Din fericire trecem peste incident fără urmări prea grave, doar cu câteva îmbrânceli şi câţiva pumni daţi reciproc. Mai avem puţin până să ajungem la finiş în staţiune. Simt că am suflul să fiu şi eu în fruntea patrulei. Însă nu vreau să accept că doi sergenţi epuizaţi vor să abandoneze. Există riscul să fim ajunşi din urmă de patrula buclucaşă, sau mai grav, să fim descalificaţi dacă nu ajungem toţi componenţii la linia de sosire. - Hai, tovarăşe sergent... Mai avem puţin! Mai faceţi şi dumneavoastră un efort... Cu toate înjurăturile pe care le-am primit, nu am renunţat, am stat ca un ghimpe în spatele celor doi. În final, parcă a şi avut efect benefic asupra lor. Intrăm în staţiune, unde poteca se bifurcă. La intersecţie un locotenent ne face semne de încurajare. Când ajungem aproape de el, dezmeticindu-se că nu-i patrula lui, ne indică eronat drumul pe care să-l urmăm. Noroc că de aici cunoaştem bine traseul şi sub privirile entuziaste ale căpitanului nostru, toţi membrii patrulei trecem linia de sosire într-o coborâre triumfătoare. Locotenentul ne dă câte o cană de ceai fierbinte. După câteva ore participăm la ceremonia de premiere. Într-un careu ordonat, istoviţi dar fericiţi, cu schiurile în mână, aşteptăm verdictul comisiei de arbitraj, format din ofiţeri cu stele grele pe umăr. Parcă visez în peisajul de vis! - Locul II la patrule, formaţia de la U.M. 01... Oradea. Urcăm pe treapta a doua a podiumului confecţionat din zăpadă. * Viaţa în cazarmă îşi urmează cursul ca un pârâu de munte tumultuos. Momentul Stâna de Vale rămâne în amintire ca o oază în deşert. Duminicile sunt zile mai speciale. La prânz mâncăm gogoşi. După amiezele sunt mai lejere. Dacă nu există indicativul “Cărare”, care anunţă că în oraş sunt “Corpuri Diplomatice”, unii dintre noi, chiar şi cei din ciclul I, primim bilete de voie, în baza cărora ieşim din unitate. Dar nu avem voie să trecem în cealaltă parte a oraşului, peste Criş! Ieşirile se rezumă la plimbări în grupuri prin parcuri, ocheade după fete care nu ne prea acordă atenţie şi bineînţele ingurgitări de bere şi rom în cantităţi mai mici sau mai mari, în funcţie de bugetul fiecăruia (şi după conştiinţa fiecăruia!). Cei din ciclul I care depăşim limita avem toate şanele să regretăm seara, la întoarcerea în cazarmă. Au ei, gradaţii, grijă să ne pună pe linia de plutire. Şi masa de seară, aproape de fiecare dată, constă în varză acră. Ştim noi de ce! Sergentul de s Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23949 Comentarii: 120070 Useri: 1426
ADMINISTRARE