PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Criticul Hermes Text postat de Vasile Hurmuzache Dezintegrarea artei prin conceptualizare, care adesea se confundă cu epuizarea sensurilor prin interpretare ( ceea ce ar încerca să conducă spre o unificare a înţelesurilor, deşi utopică) este, în definitiv, un exerciţiu al vidului, al ,,ficţiunii logice”, pe care Nietzsche le consideră un criteriu de falsificare a realităţii. Llosa atrage atenţia asupra spaţiului nesigur dintre artă şi ştiinţa în care se situează critica literară. În filozofie, un demers al unificării liniei ontologic- hermeneutice cu cea ştiinţific- analitică ar fi imposibil din punctul de vedere al logicii clasice ( va trebui să desfiinţăm principiul non- contradicţiei, pentru a preveni ştiinţa şi arta de la a se exclude reciproc). Literatura şi critica literară se desfăşoară însă concomitent şi fără a se conduce reciproc la o disoluţie totală, fapt care nu exclude existenţa unei puternice tensiuni. Metacritica lui Llosa reia şi formulează întrebarea care exista, latent, în cadrul relaţiei critică- artă, încă din definirea celor două noţiuni. Care ar trebui să fie punctul de echilibru dintre literatură şi critică, în ce măsură poate fi critica valabilă, pentru cine se mai scrie critica literară şi, mai ales, este cineva în măsură să dicteze, să impună cititorului o linie de interpretare a artei? Critica de valoare este (sau ar trebui să fie) un exerciţiu subiectiv, care îşi recunoaşte statutul de interpretare. Nu trebuie să apară ca o avalanşă de concepte şi hipercorectitudine, ci sub forma unei încercări modeste şi non- ofensive de identificare a unor sensuri. Llosa vehiculează ideea că un demers critic nu va avea valoare decât prin apropierea pe care o realizează între un cititor şi ,, lumea şi metodele” unui autor. Critica ne apare aşadar ca o formă de comunicare, dublând- o pe cea realizată prin intermediul artei, dar intersectându- se adesea cu spiritul artistic. Prin sincretismul critică- artă se ajunge la eseuri ,, aidoma unui mare roman, a unui excelent poem”, iar meta- literatura, a scrie critic despre opere literare, nu poate exista decât contaminată de haotica dezlănţuire a artei. Prin critică, pare uneori că se încearcă o demonstrare deconstructivă a operei, o încercare de a explica iraţionalul prin mijloace logice stricte. O astfel de perspectivă aminteşte de încercarea scolasticii medievale de a exlica o lume imperfectă prin mijloacele perfecte ale teologiei. Soluţia nu poate fi decât o ,, slăbire” a conceptului de critică, o flexibilizare a acestuia, în sensul propus de Giani Vattimo. Paradigma postmodernă ne apare ca incompatibilă cu conceptele ,, tari” ale modernităţii, iar o critică având pretenţia de deţinătoare a adevărului, de tipul încercării de definire a ,, tehnicii, formei, discursului, textului” după modelul unei disecţii. Nu o cadaverizare a operei artistice ar trebui să se urmărească prin critică, nu o încercare de a epuiza dimensiunile operei şi a înţelege exhaustive. Critica ar trebui să adopte ca deviză aserţiunea lui Nietzsche: ,,nu există fapte, ci doar interpretări”, ar trebui să fie o formă de lectură hermeneutică, nu o demonstraţie matematică. Hans- Georg Gadamer stabilea o diferenţă între limbajul cotidian sau ştiinţific şi limbajul artistic, pornind de la viziunea lui Paul Valery, conform căruia ,, cuvântul poetic se indică pe sine şi durează”. Limbajul cotidian, fie în forma lui colocvială, mundană, fie ştiinţifică sau elitistă, nu este decât o monedă de schimb, prin care se transmit şi se receptează informaţii. Limbajul artistic este, în schimb, aurul însuşi, prin faptul că transcede funcţia de mijloc, de vehicul, a limbajului. Privită din această perspectivă, critica literară ar trebui să împrumute din ambiguitatea misterioasă a artei şi nu să încerce a transforma arta într+un obiect de schimb prin demonstrarea întregului ( care este mai important decât suma părţilor – principiu filosofic aristotelic şi psihologic gestaltist, devenit, din nefericire clişeu, fără să- şi piardă din veridicitate în elemente ,,explicabile”. Arta nu poate fi explicată ,, pe de-a-ntregul ” , critica de calitate amplifică inexplicabilul , ,, farmecul acela căruia nu-i putem rezista ” . Critica , subiectul general al textului nostru , apare apropiată de conceptul platonician de ,, pharmakon , în polisemia lui antagonică de ,, medicament ” şi ,, otravă ”. J. Derrida stabilea o paralelă între cuvântul scris şi pharmakon , susţinând că scrierea , văzută permanent ca eliberare , a fost ignorată în sensul ei de factor care ,, otrăveşte mintea ”, gândirea spontană şi permanentă , în care acelaşi cuvânt nu are niciodată sensuri identice . Scrisul despre scris , sub forma criticii literare , capătă sensul negativ de pharmakon în condiţiile în care îşi propune să fixeze o interpretare , să imobilizeze fluiditatea ideatică şi senzorială a ficţiunii sau a poemelor . Llosa formulează o sentinţă valabilă în toate sectoarele creaţiei artistice , sub iminenţa însă a pericolului de a fi ignorată , în special în domeniul criticii şi al creaţiei literare : ,, nimeni nu-l poate învăţa pe altul să creeze ” . Este un fapt peremptoriu că , prin lectura criticii ( interpretării ) unor opere de artă plastică , un cititor nu poate deveni ( şi nici criticul nu este ) artist plastic , prin lectura unei cronici cinematografice un cititor nu devine regizor , critica muzicală nu transformă pe nimeni în compozitor , iar acesta în mare parte datorită faptului că artele respective sunt independente de cuvânt . În cazul literaturii , unde materialul este chiar limbajul , acelaşi din care se compune , la nivel obiectiv , critica acestei arte , este greu de hotărât distanţa dintre operă şi interpretarea ( critica ) ei . Acestea pot fuziona , se pot respinge , dar nu se anulează niciodată . Probabil că înlocuirea criticii cu arta , sau viceversa , ar însemna renunţarea la limbaj . Tendinţa este opusă , iar limbajul îşi pierde universalitatea sensuală , migrând spre o pluralitate a sistemelor , în direcţia jocurilor de limbaj ( Sprachspiele ) wittgensteiniene . Tot ce se poate învăţa este a scrie şi a citi , deşi creativitatea , adică elanul artistic , nu depinde nici măcar de această minimă tehnică necesară . Restul regulilor , prinse în algoritm , al aprecierilor de stil şi formă nu pot determina creaţia . Existenţa unor tehnici aplicabile de creaţie ar însemna o apocalipsă literară , ducând la o creaţie non umană în genul ,, literaturii pentru proli ”din 1984 , romanul lui George Orwell , creată de maşinării speciale , sau după modelul ,,poetului electronic” programat de Ray Kurzweil . Nu este exclusă posibilitatea umanizării unei opere artistice artificiale prin participarea afectivă (deci umană ) a cititorului , însă o astfel de înseamnă pierderea rolului literaturii de ,, comunicare autentică între oameni ” ( caracteristică pe care Karl Jaspers o stabileşte filosofiei , dar perfect aplicabilă literaturii ) . Critica literară nu trebuie să robotizeze cititorul , inversând raportul poezie-inteligenţă artificială prezentat mai sus , nu trebuie să determine o citire ”ştiinţifică” , axată pe tehnici şi concepte , pe reguli şi particularităţi . Critica literaturii este justificată ca mediator , ca un zeu Hermes între autor şi cititor , deşi niciodată ca mediator între unic şi universal . Putem fi siguri întotdeauna de faptul că prin critica unei opere ne înşelăm în privinţa a ceva. ( o Elevă premiantă şi premiată ) Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   ai dreptate, peleo, „ năuc de-a binelea”!...   Postat de catre Vasile Hurmuzache la data de 2014-01-31 11:00:45               ioane,s-a dus dracului orice urmă de consideraţie pe care o mai aveam pentru tine. Te-a acuzat cineva că te-ai pricepe la critică literară?!   Postat de catre Vasile Hurmuzache la data de 2014-01-30 02:21:23               D-le Recheşan, autoarea „ polologhiei ” este câştigătoarea Marelui Premiu al Concursului Naţional de Critică Lterară, Suceava 2007! Este adevărat că am păcătuit, omiţând intenţionat câteva fraze. Dar,de aici şi până la enormităţile pe care le debitaţi... Presupun că autoarea s-a amuzat copios, având in vedere câ de ceva vreme vă este colegă de sait...   Postat de catre Vasile Hurmuzache la data de 2014-01-29 13:47:33               na-ţi-o! năuc de-abinelea!   Postat de catre ioan peia la data de 2013-02-18 11:35:07               totul miroase a impostură,nici nu are rost ca autorul poliloghiei de mai sus să explice gestul său. eleva premiantă o fi scris articolul din care v.h. a făcut tăieturi, așa cum în urmă cu ceva vreme(4-5 ani)un impostor care, mare mirare are același nume de familie ”o amețea” în mod penibil.citiți aci: http://www.europeea.ro/atelierliterar/index.php?afiseaza_articol_nelogat=27331   Postat de catre Gheorghe Rechesan la data de 2013-02-17 23:36:02               Naţi-o frîntă! M-am cam grăbit. Inclusiv, la redactare. Cam incoerentă şi argumentaţia mea. De, în grabă nu-ţi mai funcţionează bine circuitele.   Postat de catre ioan peia la data de 2013-02-17 21:28:55               d-le Hurmuzache, doar de bine despre eseul de mai sus, numai ca nu stiam cui sa le adresez.   Postat de catre Radu Stefanescu la data de 2013-02-17 19:25:31               În orice caz, textul nu e produs de o mînă de meseriaş. Impresia mea este că, ori e o traducere stîngace a unui text străin, ori un colaj de cosideraţii, găsite pe ici, pe colo. Spun asta, pentru că lipseşte coeziunea întregului, înaintarea cumulativ-ideatică în structura textului. Nu are metodă, unitate şi coerenţă în analiză. E o aglutinare neordoantă de idei, altfel zis. Indiferent cine ar fi scris jucărica, nu are ştaif, abilitate pentru a manevra credibil noţiuni aşa de pretenţioase. Căci, luînd la bani mărunţi expresiile, găsim multă confuzie. Spre ex: „Dezintegrarea artei prin conceptualizare, care adesea se confundă cu epuizarea sensurilor prin interpretare ( ceea ce ar încerca să conducă spre o unificare a înţelesurilor, deşi utopică) este, în definitiv, un exerciţiu al vidului, al ,,ficţiunii logice”, pe care Nietzsche le consideră un criteriu de falsificare a realităţii.” Că arta poate fi „dezintegrată” prin „conceptualizare”, aş fi de acord, dar cînd continuă cu „adesea se confundă cu epuizarea sensurilor prin interpretare ( ceea ce ar încerca să conducă spre o unificare a înţelesurilor, deşi utopică)”, nu pot să nu observ cît de bolovănoase sunt consideraţiile care încearcă să completeaze, să supraexplice, sintagma iniţială şi cît de naiv sunt prelucrate. Deci, dacă prima aserţiune (care are un aer categoric, – adică putem accepta evidenţa că arta se dezintegrează, prin conceptualizare) are valoare de adevăr absolut, atunci „confuzia”, despre care se vorbeşte în secvenţa doi, relativizează certitudinea primei afirmaţii. Introduce, adică, un fel de dubiu, de probabilitate, care pune la îndoială cele spuse în prima parte. Pdap, că sensurile se pot „epuiza prin interpretare”, e o realitate posibilă, dar, calitativ vorbind, este ea benefică au distructivă? „Destructurarea”, despre care se vorbeşte iniţial, ar avea un astfel de efect, admiţînd anteconcluzia, ca o judecată valorică, eventual. Dar afirmaţia ulterioară nu fixează ideea, care rămîne suspendată în eter, neîncheiată şi confuză. Ba, mai mult, urmează o paranteză aproape hilară, prin deriziunea formulării: „( ceea ce ar încerca să conducă spre o unificare a înţelesurilor, deşi utopică)!!! Care unificare, care utopică? Brambureală expresivă, dincolo de înţelesul care s-ar afla în spatele aserţiunii. Deci, reluînd: arta, destructurată prin conceptualizare, care, destructurare, se confundă cu epuizarea sensurilor, care – culmea paradoxului! – sensurile odată epuizate, se... unifică (ce puii mei să se mai unifice?!!), care aste... e o utopie, care ala-bala-portocala, – o mostră de inabilitate flagrantă în construcţia frazei, ca să nu mai vorbim de manipularea noţiunilor. Mai departe: „Numai că va trebui să desfiinţăm principiul non- contradicţiei, pentru a preveni ştiinţa şi arta de la a se exclude reciproc).” Naţ-i-o frîntă! Nu ne-ar putea face o amărîtî de demonstraţie, măcar, pentru a-şi argumenta spusele? No, că e suficient să aruncăm vorbele ca la barbut zarurile şi, gata! L-am făcut praf pe lector. Mai departe, şi din lipsă de timp, dar şi pentru că m-am lămurit din start despre ce e vorba, nici nu mai continuu. Deci, aiureală, indiferent cine ar fi înjghebat jucărica.   Postat de catre ioan peia la data de 2013-02-17 17:51:40               Stimate d-le Radu Ştefănescu, mi- ar fi plăcut ca, înaintea acestei întrebări, să fi făcut un mimim comentariu ( nu conta dacă era pozitiv ori negativ). Nu am dat numele autorului, tocmai pentru a nu influenţa eventualele comentarii. Dacă nimeni nu va voi să rişte, voi posta mâine numele sursei.   Postat de catre Vasile Hurmuzache la data de 2013-02-17 10:26:52               cine e autorul textului de mai sus, d-le Hurmuzache?   Postat de catre Radu Stefanescu la data de 2013-02-16 23:56:37	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23946 Comentarii: 120070 Useri: 1426
ADMINISTRARE