PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Casandre, utopii şi alb debil Text postat de Elena Stefan Casandre, utopii şi alb debil (Repostare) Istoria ne spune că asumarea aratului, ca act sine qua non în teoria satisfactorilor vitali, poate fi subiectivizată la extrem prin percepţia asimetrică asupra realităţii. Demonstraţia lafontaine-ană este intrată în galeria marilor achiziţii ale spiritului uman şi ar trebui să constituie un reper în autoimplicarea cuiva în acte şi fapte pentru care simţul său olfactiv pare a fi ori chiar este atrofiat. Ori, în cel mai bun caz, reprezintă un rudiment. Partea utopică a Europeii constă în ambiţia mea de a crede în rousseau-nianul „bon naturel” care, se afirmă, ar popula orice fiinţă prevăzută cu un „dispozitiv” natural de gândire. Dispozitiv care presupune o condiţie necesară. Nu şi suficientă! Oameni de diverse calibre educaţionale, culturale, ideologice şi comportamentale, pot coexista într-un spaţiu definit de doar doi vectori genetci anentropici: nu limbajului licenţios, nu atacului la persoană. Şi, acestă coexistenţă, în respectul de sine al fiecăruia, în respectul asumării voluntare a unor reguli democratice şi în respectul faţă de ceilalţi, credem, poate stimula realizarea unor creaţii ale spiritului care pot fi definite ca valoroase. Acesta este fondul a ceea ce s-ar putea numi „utopia” Europeea ori „sistemul” Europeea. Care, în virtutea acestor principii, poate, mă repet, utopice, conţin inclusiv subsisteme antisistem. Adică spirite cu porniri centripete atavice, cu o puternică şi de neînlocuit, forţă distructivă. Spiritele casandrice, vindicative şi opace nu vor înţelege niciodată telologia unui astfel de demers. Mai mult, premeditat ori involuntar, vor face totul ca inadecvarea lor la o astfel de „utopie” să fi justificată. Şi vor utiliza toate mijloacele pe care idiosincrasia lor funciară faţă de o astfel de întreprindere le presupune, cu scopul mefient de a o torpila, dezagrega iar, speră ei, într-un final pentru a o distruge. Spre nefericirea acestor casandre second-hand visul lor va rămâne la stadiul de himeră. De nenumărate ori s-a cântat prohodul Europeii. Se încearcă ducerea în derizoriu a demersului proorocindu-i-se eşecul, condamnarea, lipsa de viabilitate a „utopiei” şi aneantizarea conceptului care o guvernează: ecoliteratura. Ei bine, din 2003 şi până acum, Europeea a existat şi, sper eu multă vreme de acum înainte, va exista. Purtând „în blană”, ca o expresie a maximei democraţii şi toleranţe, chiar şi viruşii care încearcă să o distrugă. Pentru că, am convingerea, tot ce este bazat pe forţă, este sortit eşecului ori dispreţului. Europeea se bazează pe afinităţi, pe aderarea voluntară, pe respectarea neipocrită a regulilor. Ecoliteratura este un concept care defineşte o stare existenţială de fapt. Asemenea celebrului personaj care vorbea în proză fără să ştie, mulţi, cred eu cei mai mulţi, dintre noi şi nu numai, scriu şi se comportă ecoliterar. De aceea ecoliteratura rezistă şi va rezista. Aşa cum mediul înconjurător este poluat şi spiritul uman a fost este şi va fi poluat. Degenerarea limbajului, inducerea în comportamentul fiinţei umane a comportamentelor animalice şi ridicarea nonpudorii la rang de virtute sunt pericole majore. Cohortele de apologeţi ai urîciunii şi spurcăciunii câştigă spaţii tot mai largi. Însă, atâta timp cât va exista specia umană se vor naşte şi reacţii la astfel de manifestări. Pentru că promiscuitatea, reîntoarcearea la instincte, abandonarea frumosului şi a moralului nu pot cuprinde totul! Chiar dacă ipocrizia aşa ziselor sincerităţi ale neorealismului capitalist le trâmbiţează. Chiar dacă sălbăticia capitalismului non-etic manipulează şi speculează tot ce se poate specula, prin prisma neuromarketingului, din fiinţa umană. Ştiu lumea nu se împarte în alb şi negru. Ştiu că ipocrizia face ravagii. Însă mai ştiu că oricât de decăzut ar fi cineva acolo, între doagele lui, mai mult ori mai puţin etanşe, rămâne cel puţin aspiraţia către albul pierduut, către frumosul visat, către utopia binelui în care cel puţin o dată în viaţă va fi crezut. Iar această aspiraţie reprezintă sfârştul a ceea ce am putea defini albul-debil existenţial. Şi, fie şi din acest ultim refugiu, lumea are rezerva propriei renaşteri. PS. Oricine, detaşat şi fără patimă, poate constata creaţii valoroase în orice pagină europeică. A vedea totul în alb-debil denotă o debilitate personală. Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   firoscos   Postat de catre ioan peia la data de 2013-02-15 21:36:51               Doamna-doamna, vă repet, pentru că aţi cam încremenit în proiectele dv. scrobite: Vă repet, zic, deşi este extrem de ridicol să spun asta: nu am nicio problemă cu noţiunile alea simandicoase. A fost o vreme cănd le vînam cu pasiune şi le învîrteamm şi eu, cam tot aşa cum încercaţi să faceţi domnia voastră. Doar că eu aveam stil, le percepeam cu fineţe şi le foloseam cu eleganţă. Pînă m-a lovit, deodată, în moalele capului, o super-evidenţă: cine se sclifoseşte în felul ăsta, făcînd acrobaţii lexicale şi complicînd rostirea, care, altcum, ar putea fi mult mai limpede şi onestă, acela parvine. Acela nu prea are ce spune şi se ascunde după paravanul firiscos al vocabulerului "rafinat". Acela se castrafileşte!(Oh, ce neacademic!). Acela se prosteşte, afişînd aere de mare guru al cuvîntării. Ceea ce nu pricepeţi dv, este că aruncarea cu furca a cuvintelor, în alcătuirea unei fraze, doar din făţoşenie antelectuală şi porniri epatante, sare-n ochi cale de-o poştă. E o regulă simplă: dacă nu poţi reformula cumsecade o sintagmă, un text, un discurs - care-ţi aprţin - indiferent de ce natură ar fi acestea - înseamnă că ai bătut cîmpii. Că ai dat cu clanţa... termenofilă (poftim! vorbă inventată, complet gratuită, ca ex...) Că ai făcut paradă de falsă ştiinţă. Pe scurt: că eşti un retor impostor! Dacă mă trimiteţi la Donici, eu vă trimit la Agamiţă Dandanache - tipul perfect de vorbălău fără cap şi coadă. Presupun, însă, că există un alt personaj, mult mai scorţos, în literatură, acre exprimă perfect acest tip de confecţioner de fraze preţioase şi complet goale de sens şi conţinut. De ce nu s-au înghesuit "admiratorii" (număraţi pe deştete!) să vă apere? "Pentru că au înţeles şi sunt de bună credinţă."?!! Oau, oau, oau - ce justificare ieftioară! Nici nu mai e nevoie să contra/argumentez.   Postat de catre ioan peia la data de 2013-02-15 19:50:12               Distinse domn, V-am dat help-uri ca să înţelegeţi despre ce este vorba! "Pînă una-alta, văd că niciun admirator al volutelor matale gargarisite nu s-a înghesuit la explicaţii. De ce oare?" Răspuns: simplu. Pentru că au înţeles şi sunt de bună credinţă. Pentru domnia voastră, nu ce scriu eu contează. Aţi văzut doar cum aţi reacţionat la recentul text "Adevăr şi validitate" Faţă de care, metaforic vorbind, vă situaţi la ani lumină! Aţi vrut să-l faceţi praf şi aţi devenit, domnia voastră, pulbere! Domnia voastră, doar ce înâlniţi pseudonimele mele şi ele devin mulete. (capa – pelerina rosie cu care toreadorul agita taurul)adică, roşul acela care înfurie taurii în arenă. Din acestă cauză nici măcar nu puteţi citi ceea ce scriu. D-apoi să mai şi înţelegeţi. Personal mă distrează acest rol de toreador pe care mi l-aţi hărăzit. Conştient ori nu. Păi cum să înţelegeţi sintagma "asumarea aratului" şi, mai ales, asimetria perceperii ei, dacă nu faceţi conexiunea cu "Demonstraţia lafontaine-ană" şi cu trimiterea, evidentă la fabula lui Donici? Asta aşa, ca exemplu. Însă văd că vă asumaţi statutul de scamă pe un frac impecabil. Dacă vă este confortabil, continuaţi! Vă doresc succes.   Postat de catre Elena Stefan la data de 2013-02-15 18:00:09               Doamna-doamna, În loc să mă iei cu faze din astea, ocolitoare, precum aşkia lu bulă, şi să chemi în ajutor pe oarecine, mai bine ai fi pus mânuţa matale hermeneute pe textul proprietate personală şi l-ai fi expus într-un limbaj omenesc. Se pare, însă, că nici matale nu ştii ce ai scris, aşa că nu mai e cazul să ne iei de proşti. Pînă una-alta, văd că niciun admirator al volutelor matale gargarisite nu s-a înghesuit la explicaţii. De ce oare?   Postat de catre ioan peia la data de 2013-02-15 17:34:56               Asumarea "aratului" în context, o la mintea cocoşului ironie la adresa acelora care se bagă în treabă şi-şi asumă, sofistic, câte o muncă este excelent reflectată în fabula lui Donici, "Musca la arat" şi a lui La Fontaine într-o altă celebră fabulă "Musca şi chervanul". Iată percepţia asimetrică a realităţii în cele două texte: " *Când numai iat-o muscă s-apropie în zbor Şi chip ca să-i îndemne cu bâzâitul ei, Când la rotaşi aleargă şi când la prăştieri, S-aşază când pe unii, când pe ceilalţi de-i pişcă Şi-n sinea ei socoate că ea-i pricina dacă Chervanul se mai mişcă. Se mută de pe oişte la vizitiu pe nas Şi-ndată ce chervanul se mai urneşte-oleacă Şi toţi mai fac un pas, Ea gloria întreagă pe seama ei şi-o pune. Se plimbă-ncolo-ncoace ca să se afle-n treabă Zorind pe toţi, de-ai spune Că e un şef ce-aleargă pe câmpul de război Spre-a-şi înteţi oştenii să nu deie-napoi, Şi-a câştiga izbânda cu-o clipă mai degrabă. Şi musca, în această strădanie obştească, Se tânguia că ea şi numai ea munceşte Şi nimeni alt n-ajută pe cai să se urnească:" * Extras din , fabulă de La Fontaine, tradusă de Dimitrie Anghel, în colaborare cu St.O.Iosif. Musca** De la arat un plug Venea încet spre casa Si, la un bou pe jug, O musca se-asezase. Iar ei, spre-ntâmpinare, O alta musca-n zbor Îi face întrebare: — De unde, draga sor’? — Si mai întrebi de unde! Ei musca îi raspunde C-un aer suparat. Au nu pricepi ce facem? Nu vezi ca noi ne-ntoarcem Din câmp, de la arat! Spre lauda desarta Multi zic: noi am lucrat, Când ei lucreaza-n fapta, Ca musca la arat. ** Fabula de Alecu Donici Intretextualizarea, printre altele, presupune interrelaţionarea unor texte ori contexte cu minime conţinuturi culturale. Când aceste conţinuturi sunt de notorietate şi, cu taote acestea, nu se pot face conexiunile corespunzătoare, nu rămâne decât limitarea dată de incapacitatea perceptivă ori de neputinţa inferenţei. Atunci, în plan pragmatic, avem de-a face cu un fel de scamă pe un frac impecabil. O perie sau un simplu bobârnac de scapă de eventualul disconfort vestimentar!   Postat de catre Elena Stefan la data de 2013-02-15 15:00:48               „Istoria ne spune că asumarea aratului, ca act sine qua non în teoria satisfactorilor vitali, poate fi subiectivizată la extrem prin percepţia asimetrică asupra realităţii. Demonstraţia lafontaine-ană este intrată în galeria marilor achiziţii ale spiritului uman şi ar trebui să constituie un reper în autoimplicarea cuiva în acte şi fapte pentru care simţul său olfactiv pare a fi ori chiar este atrofiat. Ori, în cel mai bun caz, reprezintă un rudiment.” Cum, cum? “(…) asumarea aratului (…) poate fi subiectivizată la extrem prin percepţia asimetrică asupra realităţii.”?? Deci, „Istoria” ne povesteşte (de Samson, cum că muierea...!) că „asumarea (!!!) aratului...”. Asumarea aratului?? Poate-o fi „asomare”? Aşa ceva nici că am mai auzit a se formulare!!... Dar ce făcea „asumarea” asta? Cică se „subiectiviza la extrem” prin, atenşăn!... „percepţia asimetrică a realităţii”. Alo, băi fraţi căuzaşi, recunosc, sunt bătut în cap, am un singur neuron pe orbită, şi ăla ameţit, dar e cineva de pe aici să-mi explice cum vine de se-ntîmplă în cele spuse mai sus? Chiar vă rog, adoratorilor şi admiratorilor de Doamna-doamna, să-mi scurtaţi chinul hermeneutic şi să-mi luminaţi neuronaşu cel singuratic, pls! Mai departe, demonstraţia „lafontaine-ană”, face şi drege, deşi nimica nu se-nţelege, care „acte şi fapte” şi olfacte... atrofacte... şi-artefacte, rudimente dă talente! Dar să nu sărim, vă rog, peste “teoria satisfactorilor vitali“! Ce barbarisme împumutate de la fel şi fel de teoreticieni ai nimicului supraevaluat semantic! (Pînă şi DEXul, inclusiv cel de neologisme, refuză a legitima atare noţiune!) O, ştiuuu, ştiu, sunt nume sonore care le-au inventat şi le uzitează (alde Maslow şi cu Herzberg – cine-or mai fi şi ăştia?!)… cum de-ndrăznesc, cum de-mi permit?! Păi, cam aşa cum îşi permitea, să zicem, Henry Miller să-l ia-n bîză pe Joseph Conrad. Sau chiar pe Hamsun, cu toate că-l admirase la un moment dat. Sau cum îi numea Călinescu George pe scriitori: “Lichelele de scriitori”! A, veţi spune că aeştia eraoră cineva, şi-şi permiteau. Scîrţ! În calitate de cititor, eu îmi permit şi mai multe, nu numai să-mi exprim îndoiala faţă de sacrosancţele lui x sau y, impozanţi “satisfactori” şi “prodfactori” ai artelor, dar chiar să le arunc operili la gunoi. Pour si muove, adică pur şi mov, adică pur şi simplu! (Sau greşesc, doamna? Sunt un incult agresiv, nestrunjit, recunosc!). De fapt, ştiţi cum e cu invetatorii ăştia de realităţi paralele, pentru care inventează limbaje paralele, numai de ei pricepute? Cam cum e cu foncţionarii statului (degeaba): inventează fel şi fel de hîrtii, hîrtiuţe, copiuţe, analize şi sinteze, care de care mai breze, doar ca să aibă ce să plimbe şi să lustruiască şezuturile scaunelor cu fundurile lor sacrosancte! Mă grăbesc! Nu mai insist, deşi mai erau destule perle.   Postat de catre ioan peia la data de 2013-02-15 13:37:07	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23945 Comentarii: 120070 Useri: 1426
ADMINISTRARE