FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
Şi îngerii mor (4)
Text postat de Vasile Hurmuzache
,Prima amintire cu Andrada vine din inima unui viscol al anului de graţie una mie nouă sute şaptezeci şi. Ningea bezmetic, cum nu mai văzusem niciodată, de parcă bunul dumnezeu se hotărâse să acopere păcatele omenirii sub un potop alb. Alergam de câteva ore pe străzile oraşului, fără o ţintă anume, izbindu-mă adeseori de trecători, fără a lua în seamă invectivele pe care mi le adresau cu generozitate. Reţineam vag că încercaseră să mă oprească nişte prieteni, pe care i-am dat dracului, lăsându-i cu gurile căscate.
Traversam bulevardele pe unde se nimerea, doar-doar se va întâmpla inevitabilul…. Dar mă alesesem doar cu scârţâitul strident al frânelor şi injurăturile şoferilor. Unul mai arţăgos, care, pentru a mă evita, fusese nevoit să-şi urce rabla pe trotuar, coborâse din maşină şi se repezise la mine cu levierul. Nu ştiu ce l-a oprit să-şi aducă la îndeplinire intenţia, faptul că nu am schiţat nici cea mai mică intenţie de fugă sau apărare ori figura mea de om de zăpadă somnambul ori nebun.Cert este că m-a lăsat în pace, bombănind ceva în legătură cu marea înghesuială din grădina lui dumnezeu…
La o intersecţie m-a acaparat în întregime o poftă nebună să mă iau la harţă cu un curcan de la circulaţie. Pot spune că uram încă din faşă tagma asta de tâlhari în uniformele albastre ale unui stat falimentar condus de o clică de mafioţi..Iar acum aveam toate motivele de a nu mă mai teme de consecinţele gestului meu…voiam să dispar; şi mi se rupea în paişpe dacă ar fi fost pentru totdeauna.
Am traversat de câteva ori, sub privirile lui, pe roşu.Ioc. Se făcea că nu vede. L-am făcut curcan chior, analfabet, idiot. Ioc. Se făcea că nu aude. În disperare de cauză, mi-am pregătit o stivă de bulgări de zăpadă şi i-am luat la ţintă cascheta. Spre totala mea nedumerire, bătrânul miliţian nu s-a supărat nici acum, dimpotrivă, şi-a pregătit şi el o mulţime de bulgări – râzând cu gura până la urechi – dovedindu-se apoi un trăgător mult mai bun decât mine, obligându-mă să mă retrag pe una din băncile micului parc din apropiere.
Eram epuizat. Dar nu şi liniştit. Şi viscolul vânzolea zăpada ca un nebun furios…şi începuseră să-mi clănţăne dinţii în gură…şi doar ochii mai puteau arăta că sub crusta de gheaţă şi zăpadă
care mă acoperise, sufletul unui adolescent se pregătea să urce pe Golgota… Apoi s-a lăsat deodată întunericul. O mână nevăzută îmi turna fără încetare pe pleoape câte o picătură de plumb topit. Şi începuse să-mi fie cald, o moleşeală plăcută se insinua în întregul fiinţei mele, simţeam – fără puterea de a judeca – intram în imponderabilitate… aşteptam clipa primului şi ultimului zbor.

*

Când am revenit la realitate, eram pus, ca un sac de cartofi, în spinarea bătrânului miliţian, învelit în mantaua lui. Mai avea câţiva paşi de făcut până la ieşirea din parc. Mergea cu paşi şovăitori, luptând din greu să-şi menţină echilibrul, atât de precar datorită gheţii şi a poverii pe care o purta în spate. Gâfâia şi icnea scurt la fiecare pas. Din când în când, bisericea nu ştiu care hoţi, vinovaţi de lipsa iluminatului public.
Primul gând clar care mi-a venit în minte a fost acela că eram dus la circa de militie cea mai apropiată.Şi nu mai voiam nici în ruptul capului să mai ajung acolo, îmi venise ideia unei dispariţii mult mai elegante, citită în nu mai ştiam care carte. Mă gândeam că a scăpa din ineditul prizonierat nu era decât o chestiune de câteva clipe: o rostogolire rapidă urmată de fugă şi, pas să mă mai prindă Moş Gerilă cu tinichele pe epoleţi.
Dar nu ajunge numai intenţia. Încercând să-mi mobilizez muşchii, am constatat cu stupefacţie că nu mă mai ascultau. Ochii mi se închiseseră din nou, zadarnic încercam măcar să întredeschid pleoapele, parcă le pecetluise cineva cu lacăte imense şi aruncase cheile. Panică. Am încercat să strig, Zadarnic. Limba încremenise într-un cazan cu clei. Doar creierul se încăpăţâna să încerce să-mi demonstreze că încă exist. Şi pe când se străduia el mai aman, m-a luat deodată o avalanşă neagră…
Am ieşit din starea de leşin abia la secţia de Urgenţe a spitalului judeţean. Îmi pătrundea în urechi, estompată de o ceaţă extrem de deasă, vocea unei femei..Datorită timbrului neplăcut, metalic, de robot insensibil la suferinţa umană, mi-o închipuiam bătrână , singură şi urâtă..Atât de urâtă că am refuzat să deschid ochii. Cel mai nesuferit personaj din poveştile copilăriei nu-mi fusese Zmeul ci Muma-Pădurii…
Cu, sau fără voia mea, robotul umanoid avea diplomă de medic, în virtutea căreia îşi arogase dreptul de a intra cu şperaclul, tropăind de orgoliu şi indiferenţă, bâjbâind cu evidentă plictiseală printre tainele trupului omenesc, incapabilă să înţeleagă că rostind un singur cuvânt cald la porţile acestei case a zbuciumului şi durerii s-ar deschide ferestrele răului, lăsând să intre liniştea, ca o pasăre de lumină…
La fiecare atingere cu stetoscopul tremuram de repulsie, îl simţeam o terminaţie a unui robot
care făcea de-a lungul trupului meu spionaj numai de dragul spionajului, nepăsându-i nici cât negru sub unghie de ceea ce va urma.Şi i-am înjurat de mamă, în gând, pe toţi urmaşii lui Hipocrat.
Am întredeschis, pe furiş, pleoapele. O asistentă tânără şi drăguţă se pregătea să-mi facă o injecţie cu nu ştiu ce. S-a apropiat de canapeaua pe care eram întins şi mi s-a adresat cu o voce caldă, catifelată:
- Dacă mă auzi, te rog să faci un efort, să-ţi dezbraci pantalonul. Mă auzi?
Auzeam şi n-auzeam. Nu voiam să ştie că eram perfect conştient de tot ceea ce se întampla.. Şi voiam să o am cât mai mult timp în apropiere.
- Doamnă doctor, cum fac să-i dau jos pantalonul?
- Asta-i bună, draguţă, dacă era unul din amorezii tăi mai timizi, cum procedai? Descheie-i, dragă, nasturii…
Asistenta se aplecase peste mine şi cu evidentă sfială se apucase să-mi descheie nasturii de la pantalon. Nu avea pic de îndemânare, mâinile ei zăboveau prelung asupra fiecărui nasture. Nici dacă ar fi fost închizători sofisticate şi nu ar fi cunoscut cifrul nu ar fi trebuit să dureze atât.Am privit hoţeşte şi am rămas surprins: descheia şi încheia la loc fiecare nasture de câteva ori la rând. Am roşit brusc, jenat şi încântat în acelaşi timp. ( Doctoriţa ieşise între timp din cabinet, vocea ei metalică răzbătea din cabinetul vecin…).
Cu toata timiditatea mea, am deschis ochii larg, privindu-o întrebător. Când a observat privirea mea interogatoare, a fost rândul ei să roşească. Rămăsese încrememenită cu mâinile pe ultimul nasture, într-o apăsare care mă durea şi mă răscolea, în acelaşi timp. Şi m-am trezit vorbind fără voie:
- Domnişoară, cred că mă simt mai bine acum, puteţi renunţa la a-mi mai face injecţia.
Şi am încercat să mă ridic. Dar mâinile ei continuau să mă apese în jos, în timp ce privirile ei – care parcă se întorceau dintr-o tainică şi lungă călătorie – mă fixau atât de ciudat şi poruncitor încât am simţit nevoia să-mi plec privirea şi să renunţ la orice împotrivire. Iar atunci când a binevoit să-mi vorbească din nou m-a năucit de-a binelea: fiecare cuvânt îmbrăca hainele unui cântec, pe buzele ei cuibărise o ciocârlie care înflorea aerul din încăpere cu trilurile unui instrument furat din soare…
Eram atât de fascinat de armonia glasului ei încât pierdusem sensul cuvintelor. În schimb, se
întâmpla ceva de necrezut: le vedeam! Erau un fel de colibri minusculi, cu trup de argint şi aripi de cristal ce vibrau abia perceptibil pe adierea razelor de lumină. Undeva, departe, strălucea cea mai înmiresmată floare a adevărului, iar cuvintele părăsesc fremătând cuibul surâsului, avântându-se într-un dans bezmetic către ea deşi ştiau că nu se vor mai întoarce niciodată din prăpastia fără de sfârşit a tăcerii.Şi, Doamne, abia acum vedeam cât era de frumoasă! Nu-mi venea să-mi cred ochilor, nu puteam crede că pe pământ poate exista aevea desăvârşirea…Iar dacă, totuşi, ceea ce vedeam era adevărat, tot ceea ce mi se întămpla devenea şi mai de neînţeles. Nu aveam o părere prea grozavă despre aspectul meu fizic, nu avusese cum şi când să-mi testeze indicele de inteligenţă, nu ştia absolut nimic despre mine, ca să pot bănui că aprecia fondul meu sufletesc, astfel că afecţiunea ei evidentă rămâne un mister inexplicabil. Episodul cu nasturii nu-mi mai părea vulgar, începeam să întrevăd un adevăr care-mi umplea sufletul de bucurie.
Uitasem unde mă aflam şi de ce mă aflam acolo, ancora realităţii se desprindea cu greu de la ţărmul acestui vis trăit cu ochii larg deschişi. Şi nu cred că ar exista în această lume măcar un singur bărbat care să nu se fi pierdut în faţa acestei capodopere a feminităţii.
Mi-am revenit din beţia cu frumuseţe abia atunci când mi-a cerut cu insistenţă să mă întorc cu faţa în jos. şi tot abia atunci am realizat că îmi trăsese în jos pantalonul fără să fi simţit nimic,
deşi pretinsesem în sinea mea că nu pierdusem legătura cu realitatea. M-am întors repede, jenat, şi mi-am lăsat în jos, cu mâna dreaptă, chilotul, cam un lat de palmă, aşteptând încordat înţepătura neplăcută a acului.
Am auzit mai întâi un mormăit de dezaprobare, după care am simţit mâinile ei mici, catifelate şi fierbinţi, lunecând cu tot cu chilot de-a lungul şoldurilor, mult mai ân jos decât ar fi fost necesar. Am simţit din nou că roşesc; datorită faptului că această diversiune a ei mi-a îndepărtat gândul de la nesuferita de injecţie, nici nu am simţit înţepătura acului.
- Gata, fricosule, te-a durut?
- Vai de mine, parcă mi-ai făcut-o cu pikhamerul! După cât de tare mă doare, cred că mi-ai făcut o gaură cât un puţ de foraj…
Mă privea zâmbind larg. Avea buzele nefardate dar atât de roşii că ar fi făcut să se înverzească de ciudă până şi macii… Iar în ochii ei mari, vii şi pătrunzători, era un necontenit dans de umbre şi lumini, de parcă la hotarul dintre noapte şi zi al sufletului ei se zămislea cea de a treia stare a perceperii timpului.Iar când mi-a vorbit din nou, apropiindu-se provocator de aproape, cuvintele ei m-au învăluit ca o mireasmă…
- Dragul meu, dacă îţi mai arde de glume, înseamnă că nu stăm atât de rău pe cât se părea. Nu vrei să-mi povesteşti, până se întoarce doamna doctor, ce ţi s-a întâmplat?
- Nu! Aici şi acum, nu!
- Nici dacă te rog? Nici dacă-ţi spun că povestea asta mă interesează din motive… pur personale?
Vocea îi devenise patetică. Investise în acest,,te rog” mai multă tandreţe şi duioşie decât alţii în ,,te iubesc”
- Nici. Povestea mea este atât de lungă, atât de complexă, atât de… personală, încât nu cred că o voi povesti nimănui. Te rog să mă ierţi.
- Atunci, spune-mi măcar cum te cheamă şi unde locuieşti, să pot completa fişa medicală. Vârsta şi ocupaţia se văd pe matricola uniformei…
- Trece ce vrei, acolo, domnişoară, eu nu-ţi spun nimic! Personal, nu am solicitat serviciile dumneavoastră, am fost adus aici împotriva voinţei mele, şi în următoarele câteva minute vă voi părăsi fără părere de rău.
Mi se întâmpla ceva de neînţeles, spuneam exact opusul lucrurilor pe care le gândeam
- Pe mine mă cheamaă Andrada…
- Pe mine… Scufiţa Roşie…
Privindu-mă mustrător, prefăcându-se că nu a observat mojicia mea, ea continuă cu aceeaşi căldură:
- Ştii, eu sunt elevă în ultimul an la Liceul Sanitar, acum sunt la practică şi…
Nu am lăsat-o să termine ceea ce avea de spus, nu ştiu ce drăcuşor mă împingea să mă port cât mai urât cu putinţă:
- Eu credeam că eşti cel puţin doctor docent… Ascultă, domnişoară, şi notează-ţi în pomelnic:
mă numesc Om, de profesie călător prin viaţă, cu domiciliul situat undeva aiurea…
Ca vârstă, hmm, se pare că ne-a adus barza în acelaţi an. Te mai interesează şi altceva?
- O singură precizare, tovarăşe călător prin viaţă: în ceea ce te priveşte, nu cumva ai confundat barza cu măgarul?
- Eeei, n-aş putea jura cu mâna pe clanţă că nu, în schimb pot jura că barza care te-a adus pe tine te-a scăpat din cioc de trei ori înainte de a te preda la destinaţie şi te-a prins înainte de a te buşi cu capul de pământ numai o singura dată…şi să nu uităm ce-ai păţit atunci când te-a trântit în horn, plus sperietura…
Dialogul degenerase în mitocanie şi eu eram unicul vinovat. Mă purtasem mai mult decât prosteşte. Privindu-i chipul mirat şi posomorât îmi venea să intru în pământ de ruşine. Între noi se aşternuse o tăcere atât de apăsătoare încât se auzeau paşii unicei muşte care defila pe pereţii cabinetului. Îmi venea să plâng de necaz, eram dispus să fac orice numai să o văd din nou surâzând. Şi cum altceva nu mi-a trecut atunci prin minte, am scos din buzunarul hainei mica mea mascotă, un hornar din cauciuc turnat, mi-am compus cea mai spaşită mină cu putinţă şi am întins mâna către ea, rugându-o cu ochii să primească darul.
A izbucnit într-o nestăvilită cascadă de râs:
- Domnule Om, eşti un prostuţ…supărăcios şi…simpatic. Primesc darul tău dacă-mi promiţi că vei rămâne cuminte internat în acest spital. Ştii, nu-ţi cer această promisiune în virtutea eticii viitoarei mele profesii… nu ştiu cum să-ţi spun… am mai putea sta de vorbă…
- Cât de sinceră eşti, Andrada?
- Sunt tot atât de sinceră pe cât eşti tu de bolnav!
- Dar eu mă simt bine…
- Şi eu, sinceră…
O minţeam că mă simţeam bine, abia mă mai ţineam pe picioare.Mă luau succesiv cu asalt valuri de frig şi căldură, respiram din ce în ce mai greu, în plămânii mei parcă se tolănise şi adormise un motan ce torcea neregulat, visând salturi spectaculoase pe acoperişuri imaginare. Şi ghearele lui dureau ca…o duminică ploioasă. Dar nu voiam să mă internez. Mai fusesem internat de două ori. Am înţeles atunci că în aceste instituţii, proclamate drept redute ale apărării vieţii, cel mai în largul ei se simte Moartea. Când ea îşi alege o victimă, nimeni şi nimic nu o mai poate salva de tăişul nemilos al coasei funeste.
Când era vorba de pacienţi cu dare de mână, medicii încercau să o sperie cu descântece în Kent şi cafea braziliană, cu duhoare de whisky şi blestem de curcani îndopaţi cu nuci, cu deochi de vin negru şi găini tuciurii. Dacă era mituită, suplimentar, şi cu teancuri dolofane de bancnote, se îndupleca uneori să amâne execuţia.
Însă dacă era vorba de oameni fără posibilităţi materiale substanţiale şi fără p.c.r. ( pile, cunoştinţe, relaţii), rari erau medicii dispuşi să lupte cu adevărat pentru a obstrucţiona coasa hârcii. Iar bătrânii din această categorie erau supuşi unui asiduu tratament cu… indiferenţă generală. Li se repartiza un cât mai dosnic loc de patimi, o făţişă şi substanţială doză de umilinţă, la care se adăugau două-trei aspirine, regula generală a prescripţiilor medicale fiind
,,una acum, şi una mâine dimineaţă, dacă te mai scoli!...”
În cele două spitale cărora le-am fost client fără de voie m-am simţit asemenea unei privighetori într-o colivie aşezată într-un subsol inundat. Totul duhnea a degenerare, descompunere şi nenorocire. Albul jegos al pereţilor şi brumei de mobilier primitiv, sfidau până la vomă.Aveam senzaţia că atingând pereţii şi aceste obiecte până şi razele soarelui se îmbolnăveau şi puţeau a clor, excremente, morfină şi cancer.
Celor cărora nu avea cine să le aducă mâncare de acasă, sala de mese şi aşa zisa ,, mâncare” le
ofereau condiţii ideale pentru greva foamei. ,,Supa” ţi-o puteai turna liniştit pe îmbrăcăminte, fără teama că s-ar putea păta..Iar pentru a depista în ea un bob de orez sau mazăre îţi trebuiau mult optimism, perseverenţă, voinţă, perspicacitate, răbdare şi noroc chior, iar în loc de lingură, mijloace moderne de pescuit… Iar în faţa lăturilor ce se pretindeau a fi ,, felu’ doi”, şi-ar fi făcut harachiri de indignare până şi porcii!
Lenjeria de pat era mizerabilă, cenuşie şi zdrenţuită, fiecare atingere a trupului de ea îmi stârnea repulsie ca la atingerea unei broaşte râioase; şi păstra cu fidelitate mirosurile tuturor trupurilor care pătimiseră şi îşi dăduseră duhul pe ea.
Pijamalele şi halatele arătau de parcă ar fi fost cerşite la colţ de stradă de la nişte cerşetori cărora le fusese ruşine să le mai poarte.
Baie se făcea doar de două ori pe săptămână, cu plutonul, într-o încăpere în care erau întrunite în permanenţă toate condiţiile meteorologice favorabile aşternerii poleiului, ca la balamuc!
Iar mersul la W.C. constituia un veritabil antrenament pentru cozile la înlocuitorii de încălţăminte şi mâncare, ne era tuturor groază de ele, fericiţi cei ce dobândiseră vize de flotanţi la morgă!... Într-un cuvânt, condiţiile de igienă erau sublime…
Nu dădeam dreptate celor care susţineau că ,, Bărbatul între bărbaţi” şi acoliţii lui voiau să mute România în Africa. Ea fusese deja mutată, se numea Republica Sărăciei Ruşinoase, supravieţuia trei anotimpuri pe continentul Foamea iar iarna migra cu ,, viitorul luminos” direct în Antarctica. În spitalele unde fusesem internat, pinguinii s-ar fi simţit cu adevărat în elemental lor; ciorile autohtone nu ar fi rezistat multă vreme… iar dacă ouăle lor nu ar fi crăpat, lucru de care mă îndoiesc, puii lor s-ar fi născut cu reumatisme cronice. Până şi caloriferele scheunau de frig… iar noi, pacienţii, încheiam invariabil rugăciunea de seară cu
,, Doamne, nu da şi azi ger / că ne iei pe toţi în cer!”…
Îmi erau şi acum vii în memorie lungile nopti de insomnie când vaietele lugubre ale celor gravi bolnavi, ale celor care agonizau (nebăgaţi în seamă de personalul medical de gardă, care avea lucruri mult mai interesante de făcut decât acelea pentru care era în mod nejustificat remunerat), populau salonul cu stafii.
Se dovediseră fabrici, nu instituţii: foloseau ca materie primă boala şi suferinţa şi produceau în primul rând umilinţă şi disperare.
Toate acestea îmi trecuseră prin minte cu viteza fulgerului, şi cu toată tentaţia ce mi-o inspira gândul că internându-mă aici aş avea-o din când în când alături pe Andrada, amintirile mele se opuneau categoric perspectivei spitalizării.
Tremuram vizibil, febra punea din nou stăpânire pe trupul meu secătuit de puteri, îmi menţineam echilibrul şi luciditatea numai datorită unui imens efort de voinţă, mă încăpătânam să-i demonstrez că temerile ei erau nejustificate.
Pentru a-mi sugera că nu se lăsa înşelată de aparenţe, privirile ei urmăreau în mod semnificativ, rând pe rând, picăturile de transpiraţie care-mi şiroiau fără contenire de pe frunte şi obraji. Se vedea că făcea eforturi deosebite pentru a se abţine să-mi vorbească. Intuia, probabil, că o discuţie în contradictoriu m-ar fi iritat şi m-ar fi îndepărtat ireconciliabil de ea.
Eram hotărât să părăsesc cât de repede spitalul dar înţelegeam că încă nu eram în stare să înfrunt viscolul de afară. De faptul că nu aveam o adresă la care aş fi putut trage, uitasem cu desăvârşire. Şi refuzam cu încăpăţânare, împotriva evidenţei, să cred că Andrada era sinceră, prea era frumoasă pentru a se fi putut opri la mine! Şi nu mă simţeam niciodată mai umilit ca atunci când cineva îmi arăta milă.
- Andrada… nu găsesc acum cuvintele care ar putea exprima frumos şi adevărat bucuria de a te fi întâlnit. Fac orice altceva îmi vei cere, numai internat aici, nu rămân! Nu mai accept încă o dată rolul de cobai uman, de obiect de studiu depersonalizat pentru nişte cârpaci pe care oricum nu-i interesează alinarea suferinţei decât în măsura în care le poate aduce profit material şi capital de prestigiu social.
- Nu păcătui, nu-i băga pe toţi în aceeaşi oală. Este foarte adevărat că, în fiecare spital, pe lângă mâna de medici adevăraţi, dăruiţi trup şi suflet nobilei lor profesii, mişună câte o armată de impostori, câte o haită de hiene şi şacali veşnic flămânzi, pentru care pacienţii sunt doar o pradă şi suferinţa lor o clauză dezavantajoasă în tranzacţii supuse arbitrariului , bunului lor plac. Dar de multe ori, datorită lipsurilor acute de aparatură medicală performantă, medicamente moderne, ba chiar a banalelor piramidoane şi aspirine, şi cei mai buni medici devin spectatori neputincioşi. Mai sunt şi cazuri când pacienţii sunt aduşi la spitale abia atunci când nu se mai poate face nimic, ori cu boli incurabile, şi nu este drept să acuzăm medicii pentru faptul că fiinţa şi cunoaşterea umană au limite pe care încă nu le-au putut depăşi.
- Ai dreptate într-o oarecare măsură, am auzit şi citit despre medici practicieni şi cercetători plini de har dar, în practică, am întâlnit numai copii tare nereuşite…
În timp ce îi vorbeam, ea tresări imperceptibil, privind speriată uşa cabinetului. Şi mi se adresă panicard:
- Leşină!
- Cine?
- Mama mare… Tu trebuie să leşini! Mi-ai promis că faci orice ţi-as cere, ai uitat?
- Nu înţeleg…
- Nici nu trebuie!
O priveam cu nedumerire. Pe hol se auzea acum vocea stridentă a doctoriţei, care dialoga în contradictoriu cu cineva. La auzirea scârţâitului uşii, care era deschisă alene, Andrada îmi şopti din nou, poruncitor:
- Leşină! Acum, în această clipă!
Presimţeam că vrea să mă tragă pe sfoară dar mi-am zis că un leşin strategic nu-mi poate dăuna cu nimic şi ,,am leşinat” atât de natural că la impactul dur cu betonul pardoselii, acoperit cu linoleum de cea mai proastă calitate, mi-am făcut în frunte un cucui de toată frumuseţea. Am scrâşnit din dinţi, strivind înjurătura neortodoxă ce era să-mi scape din gură la adresa Andradei şi a farsei căreia îi devenisem fără premeditare protagonistul principal.
Se auziră paşi precipitaţi. Am privit furiş cu coada ochiului, erau doctoriţa şi bătrânul miliţian.
- Ce s-a întâmplat? I-ai făcut penicilina?
Nu am mai auzit răspunsul, m-a luat deodată un imens vălătuc de ceaţă şi m-a dus undeva unde nu mai exista nimic…

{ va urma)
Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!
  Comentariile userilor    
         
 
  O să citesc şi următoarele fragmente şi, dacă acţiunea chiar este spectaculoasă, de ce nu rescrieţi totul?
Pe de altă parte, mă bucur că nu v-a supărat comentariul meu (cam prea dur). 		 
Postat de catre Dragos Tudose la data de 2013-01-18 00:28:11
Parcurge cronologic comentariile acestui autor
Text anterior       Text urmator
         
 
  D-le Tudose, vă mulţumesc că aţi avut răbdarea de a citi până la capăt…
Am menţionat de la bun început că acest roman este scris cu douăzeci
şi ceva de ani în urmă; când se folosea, în toate mediile, la greu, ,,limba de lemn”.
Şi am promis că voi reda cât mai fidel cu putinţă ceva trăit atunci.
Pe de altă parte: am citit şi am recitit cele două fragmente din ,,Despre eroi şi martori”.
Nu ştiu de ce nu i-a plăcut d-lui peia primul fragment, probabil voia să afle după primele fraze, deznodământul. Mie mi-au plăcut amândouă, aştept continuarea.
  
Postat de catre Vasile Hurmuzache la data de 2013-01-17 13:18:02
         
 
  Am citit cu mult interes aceste fragmente de roman şi, dacă-mi permiteţi, aş avea cîteva observaţii.
1.Inteleg, din comentariile dvs anterioare, că subiectul romanului va reuşi să spele toate celelalte puncte slabe ale textului. Eu v-aş recomanda să nu mizaţi pe acest lucru. Subiectul, oricît de bun ar fi, nu poate salva un text prost scris.
2.Textul de faţă, dintre toate fragmentele din romanul dvs, e singurul care are legătură cu proza. Din păcate textul suferă foarte tare la nivel de scriitură. Este vorba aici de o exprimare plină de clişee şi de locuri comune. Pentru exemplificare voi da un fragment din final, dar sunt extrem de multe exemple în text: "fiecare spital, pe lângă mâna de medici adevăraţi, dăruiţi trup şi suflet nobilei lor profesii...".
3.Din păcate, textul este scris ca şi cînd literatura noastră ar fi rămas înţepenită undeva în Medelenii lui Teodoreanu (la care se mai adaugă şi deficienţa de la pct 3).
  
Postat de catre Dragos Tudose la data de 2013-01-15 20:19:34
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23972
Comentarii: 120095
Useri: 1426
 
 
  ADMINISTRARE