PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Şi îngerii mor (3) Text postat de Vasile Hurmuzache A trecut atât de multă vreme de când nu am mai comunicat deloc încât mă tem că ai şi am devenit o ficţiune. Pe seifurile secrete ale memoriei s-a depus, gros, praful timpului, păianjenii uitării au ţesut fără întrerupere plasa blestemată a tăcerii absolute, trecutul nostru comun parcă nici nu a existat, însăşi amintirile au devenit parcă plăsmuiri ireale… Corabia noastră a eşuat la prima confruntare mai serioasă cu valurile aspre ale vieţii; eram prea orgolioşi pentru a striga S.O.S şi nici nu am mai avut atâta suflet cât sâ acoperim imposibila distanţă dintre noi şi orizontul îndepărtat al visurilor noastre. Eram la vârsta când cuvântul ,,imposibil” este o noţiune fără sens, credeam în steaua norocului şi fericirii exemplare, ne credeam unici când, în fapt, eram abia nişte copii ale unor alte copii ale unor biete fotografii decolorate de vreme… * Dragostea este o planetă de cristal pur care înmagazinează pentru sine lumina fericirii şi iradiază în întregul univers lumina speranţei. Tu te-ai jucat cu planeta noastră, ai uitat că pe cât este de frumoasă tot pe atât este de fragilă, ai scăpat-o din suflet tocmai când pluteam în al nouălea cer şi, lovindu-se cu brutalitate de treptele realităţii, jucăria s-a sfărâmat în o mie de cioburi. Întâia eroare ai comis-o atunci când ai crezut dragostea o jucărie; ori, mă rog, ai tratat-o ca pe o jucărie. Atunci când planeta de cristal s-a sfărâmat ai comis a doua eroare: ai crezut că o mie de cioburi mai pot fi orânduite în tiparul esenţial al speranţelor primordiale. Ai lipit cioburile după un tipar fals şi ţi-a ieşit de această dată cu adevărat o jucărie. Apoi ai comis a treia eroare gravă: ţi-ai luat jucăria în serios. Fiecare ciob îşi avea propria lui muzică, dar luate împreună nu mai puteau da clinchetul pur al unui glob de cristal intact. În fine, ai comis a patra şi ultima eroare esenţială: ai împărţit cele o mie de cioburi pe dindouă, crezând că din cinci sute de cioburi absolut personale vei putea alcătui o altă planetă… dar te-ai trezit cu inima satelit rătăcitor în jurul stelei singurătăţii. Din cinci sute de semne de întrebare speriate de unicul posibil răspuns nici nu avea cum să se nască o melodie unitară. Ai voit un imn al împăcării cu tine însuţi – ceea ce mai rămăsese din tine însuţi – şi ţi-a ieşit o jumătate de cântec.: pedeapsa ta, blestemul tău, este şi fi-va mereu deznădejdea unei jumătăţi de Cântec. Şi ce vină uriaşă îţi asumi prefăcându-te a uita cine suferă la celălalt capăt al deznădejdii! Ce stranie amnezie… * La vârsta de diamant a anotimpului de cristal, am făcut jaf şi risipă de dragoste, cu înverşunarea gândului că mâine poate fi sfârşitul lumii. Am iubit o fată care, trăind mai presus de cuvinte şi adorată până la dumnezeire, s-a învăluit în taina tainelor şi a devenit flacără. Timpil şi-a picurat roua şi ea s-a întrupat în fiinţa-nefiinţă a curcubeului. Peste apele timpului, peste apele sufletului, curcubeul s-a înălţat în icoană, icoana cea mai sfântă din biserica amintirilor mele… Cu fiecare literă pe care o scriu acum devin mai bătrân cu o literă… cu o clipă, dar mai tânăr cu un surâs. Te urăsc, Andrada! Te urăsc cu toată dragostea şi recunoştinţa de care sunt în stare, prin tine am devenit Eu-Cel-Adevărat în ziua când înplineam şaptesprezece ani… zi în care am trăit la superlativ odiseea primului fluture sosit la izvoarele veciei, pe cântarul de rouă al primei flori de nu-mă-uita., Zi în care am băut până dincolo de orice închipuire seva înălţării în sublim. Zi în care am tras cu toată furia speranţei în întunericul vieţii iar tu mi-ai spulberat îndoiala şi teama, ajutându-mă să încep şlefuirea diamantului minţii şi limpezirea flăcărilor privirii. Însă abia acum, când mă simt un cocor straniu, cu aripile duhnind a lemn de eşafod,( câtă primăvară, câtă frumuseţe a fost ucisă în mine…), am înţeles arderea în numele arderii pure, umilinţa de a căltori cu orice preţ pe drumul către templul iubirii ideale şi orgoliul de a crede că merită… * Povestea mea şi a Andradei, trăită atât de intens peste limitele general acceptate ale verosimilului încât s-a înscris şi pentru noi înşine peste ani în lumea fantasticului. exprimă Dragostea, şi nenoia de ea, în căutarea Absolutului. Şi se va naşte întrebarea: ce dezastru, ce imensă singurătate,ce nepotolită sete de adevăr şi frumuseţe, ce nestăvilită poftă de fericire, ce urzeală a firelor hazardului, ce blestem, ce taină a tainelor ne-a cuprins doi în unul şi ne-a ars? Şi nu cred că pot da un răspuns credibil… pentru că majoritatea oamenilor nu vor crede că s-au întâlnit doi adolescenţi, au schimbat câteva cuvinte, s-au privit în adâncul ochilor şi au descoperit simultan că în neliniştea cea mai presus de cuvinte a Marii Clepsidre s-a stabilit în câteva clipe o ordine fără de egal. Şi este insignifiant numărul celor care descoperă şi îşi recunosc în propria lor fiinţă acel Ceva ce pluteşte, aparţinându-le, totuşi, deasupra celui mai înalt pisc al omenescului şi îşi păstrează nealterată de-a lungul vieţii credinţa în posibilitatea reală a parcurgerii drumului până la inima zeilor lutului alcătuirii noastre, drum care trece cu fiecare gând, cu fiecare privire, cu fiecare silabă rostită, prin purificatoarea catedrală a luminii nepieritoare a dragostei. Acum, când dragostea a ajuns un fel de brânci vulgar în mare grabă consimţit, falsificată în pat şi încununată de aureola cozilor de la divorţuri, povestea mea poate fi considerată o utopie. Dar înarmaţi-vă cu răbdarea de a citi până la capăt şi vă veţi convinge că pentru orbi, lumina este întunericul cel mai de nepătruns.. * ( va urma) Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   pha-pha-pha, cum bate viatza artele! http://www.europeea.ro/atelierliterar/index.php?afiseaza_articol_nelogat=43663   Postat de catre Bleu Lavra la data de 2013-01-11 09:36:43               Foarte, foarte frumos. Și edificator. Unora le este dat să scrie poezie, iar altora, s-o trăiască. Și mă întreb cine e mai câștigat... Bravo!   Postat de catre Florentin Sorescu la data de 2013-01-09 21:02:38 Parcurge cronologic comentariile acestui autor Text anterior       Text urmator               @ Florentin Sorescu În afară de câteva amintiri frumoase care mă-nfioară şi-mi prelungesc zilele vizitându-mă în cămăruţa mea, doar câteva greşeli şi poate vreo infamie nedorită asta-i tot ce-am smuls anilor mei cheltuiţi cu frenezie şi umilinţă întru iubirea fără de margini a femeii. Şi dacă trebuie să fie preţuită această recoltă,cine-o va căntări va afla fapte demne de pedeapsă şi poate altele demne de invidie: nu vor lipsi cei care vor simţi ori vor îndura pentru ambele cazuri o patetică ură sau o pietate perversă, demnă la rândul ei de milă. Puţini prieteni îmi vor aduce anii aceia atât pentru ororile, cât şi pentru triumfurile mele. Se trăieşte puţin, se şovăie puţin, se iubeşte putin. Nu aştept ajutor, nu aştept nimic, absolut nimic. Libertatea înseamnă până şi aceşti pereţi, această muzică prietenoasă cae-mi luminează nopţile şi aceste cărti îndrăgite risipite pe duşumele. Singuratec, amintindu-mi de cel ce-am fost şi sânt cu o duioşie de parcă n-ar fi vorba de mine sau ca şi când mi-aş atinge fără grabă capul căutându-mă pe mine însumi, îmi dau seama perfect că toată această tăcere şi aceste izvoare puternice ale memoriei sânt singurii apărători ai vieţii mele. Pe nimeni nu-l priveşte fericirea cu care femeile mi-au dăruit lumea şi nimeni nu trebuie să-mi ierte răul pe care, înfierbântat, l-aş fi sâvârşit cândva. Iubirii şi greşelii lumea le spune de obicei vinovăţie. Morala lor plătească-le cum se cuvine. Eu, în schimb, e-adevărat, sânt dator faţă de mine însumi, faţă de trupul meu, faţă de mâinile mele, faţă de un anume curaj în care am trăit, vizibil încă până şi-n privirea piezişă a celor care mă dispreţuiesc, dator mai sânt pentru curajul femeilor ce-acum mă uită sau mă amintesc, sânt dator faţă de miracolul singurătăţii în doi, sub jăraticul iubirii înfricoşate şi nemuritoarea candoare a lascivităţii, sânt dator faţă de fericire, faţă de durere, faţă de tot. De-aceea, singuratec, între aceşti pereţi ca un avar în noaptea asta-mi amintesc tot ceea ce am trăit şi tot ceea ce am murit în anii cheltuiţi cu frenezie şi umilinţă întru iubirea multiplă şi sacră a femeii şi închin un pahar de vin cu umbra mea, umil umplând cu aroganţă şi soare viaţa mea şi sărutând toate femeile de pe lume în timp ce renasc. Felix Grande   Postat de catre Vasile Hurmuzache la data de 2013-01-09 11:40:40               Domnule Hurmuzache , nu v-ar strica să fiți puțin mai receptiv la ceea ce vi se spune. Dizertațiile dvs.îmi amintesc de un personaj al lui Camus care se apucase să scrie un roman... Doar că el s-a oprit la timp. Mie chiar mi-ați părut simpatic,găsesc chiar că, cu lecturi serioase și susținute, dar, mai ales, cu multă DESCHIDERE, ați avea șanse pentru a scrie poezie autentică. Și asta pentru că aveți ceva ingenuu și multă credință în ceea ce faceți. Dar, atenție! Credința și naivitatea nu sunt suficiente. Mai e nevoie de cultură/meșteșug și receptivitate/deschidere. "Romanul" dvs., mai exact, ceea ce ați postat mai sus, trădează de la primele cuvinte mâna stângace și nesigură a începătorului. V-o spun ca o persoană care încă vă ia în serios. Trust me!   Postat de catre Florentin Sorescu la data de 2013-01-08 12:18:04	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23953 Comentarii: 120073 Useri: 1426
ADMINISTRARE