PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Destinația mea este albă Text postat de . Fiinta Nu mă sperie cimitirele cât absenţele. Nu oamenii din gropi, ci gropile din oameni. altoită îmi este dor de tine ca de orice alt om pe care nu l-am cunoscut niciodată ca de femeia asta din care tot uit ameninţările cu pacea războaiele de independenţă ultimul ei cuvânt şi tot ce n-a urmat cel mai mult îmi plăcea inima ei care umplea scrumierele din toate oraşele care contează pe ochii închişi trebuia să te duc măcar o dată într-unul să simţi cum e să tragi în piept 24 de ore din 24 şi moartea să nu se mai vadă de la o poştă din vieţile noastre dar astea sunt doar gânduri dintr-o sâmbătă care se aplecă peste balcon şi îmi lasă sângele la uscat n-o să-ţi spun niciodată cât e de greu să îţi imaginezi un Dumnezeu care plânge în timp ce îţi altoieşte cu mâinile lui cu mâinile lui ca două tulpini de trandafir coloana vertebrală pe străzile astea e dragostea poţi aştepta oricât la inima unui om când se deschide aceeaşi panică te cuprinde ca atunci când ştii că în adâncul sufletului ai o mulţime de cadavre fără identitate care pot aştepta oricât în inima unui om vrei să pleci repede cu ele în braţe ca un râu cu pietrele sale departe departe dar ceva te încurcă te încetineşte mereu poţi aştepta atât la inima unui om atunci când se deschide eşti deja orb toate săruturile au buze de copil ţi se pare pe străzile astea mergi neatent uiţi pe străzile astea un criminal în serie ne lasă adrese cu numere impare în loc de soare personal ştiu sunt spasmele astea sevrajul dimineţii ai tot zece degete si nimic de atins nu e nimeni acolo să îţi arate o constantă pe viaţă culmea tăcerii în spatele tău în faţa ta ştiu că e frig că n-ai fost pregătit pentru asta nu poţi înlocui un soare personal atât de repede de fapt nu poţi înlocui nimic şi de-asta te încearcă un fel de moarte un fel de murmur cardiac ţi-e frică şi ce dacă ţi-e frică oamenii se strâng de frică unul în altul trebuie să te ridici să îl cauţi pe celălalt pe acela însorit să-i faci semne cu inima mă auzi să-i faci semne cu inima până crapă tot între voi cu mâinile bulgăr suntem două fiinţe cu pielea ciufulită înţepătoare şi pe dinăuntru şi pe dinafară în orice iarnă din lume ne-ai arunca devenim oameni de zăpadă cu mâinile bulgăr dacă ne întrebi oamenii de zăpadă rămân aşa oamenii de zăpadă au inimi de gheaţă amândoi vom răspunde oamenii de orice fel se strică repede cu soare cu tot ştim suntem două fiinţe cu pielea ciufulită înţepătoare şi pe dinăuntru şi pe dinafară inima ne intră pe o ureche şi ne iese în alta ne putem privi creierul în timp ce înfloreşte un ghiocel o floare netedă într-un arici ugly suntem plini de alţii care rod în toate direcţiile gesturile cu care ţi-aş fi făcut loc gesturile cu care n-ai fi ezitat să mă gâdili pe creier în timp ce îmi arăţi o dimineaţă în care soarele nu îmi intră ca un cactus în ochi te întrebi ce rost are încă o zi ca o dublă dintr-un film cu sfârşit memorabil în care se tace cu genunchii la piept nu plângem avem pumnii mici e tot ce ne-a rămas din mâinile întinse din inimă descleştăm degetele le întindem apoi urmează scena în care cineva trânteşte uşa exact peste ele şi scena se repetă de data asta cu degetele chircite aş vrea să fie mai simplu să îmi vorbeşti toată noaptea despre oamenii care răstoarnă camioane de praf peste inima noastră să îmi vorbeşti despre frică despre moarte despre realitate din nou şi înainte să îmi arăţi ce gust are măduva lumii să îmi oferi o dimineaţă ca o pungă chiar dacă tu eşti tot ce îmi trece prin minte tot aşa mă trezesc gura desfigurată de cuvinte timpanul sudat de vocea lucidă care mă antrenează pentru un sărut cu moartea pe buze atunci înțeleg e infertil travaliul din creier voi trece prin lumea acesta fără să îi absorb adevărul cu creierul ăsta neputincios burete aruncat în ocean noaptea ard un câmp de floarea soarelui o listă de dorinţe care nu mai încap în uriaşul depozit de fiinţe în care numai moartea şi-a lăsat un loc de bună ziua noaptea eşti soarele care visează în creierul meu spune-mi că simţi și tu tensiunea asta cutremurul iminent lumea care vine peste lumea care trece că îl vezi şi tu pe dumnezeu cum se clatină spune-mi în timp ce amestecăm ciocolată amară şi lapte dulce memoria noastră în memoria lui joaca de-a inima a urcat prea mult aproape a ajuns în vârful singurătaţii de unde abia mai poate privi o fiinţă în ochi înainte timpul curge zgârcit încă un strat peste rugina gesturilor încearcă uneori să-şi vorbească dialogul e aspru şi mereu întrerupt de zâmbetul ei care nu se mai termină de tăcerea ei care nu se mai termină de joaca de-a inima care nu se mai termină... Tăcerile sunt bune la ceva? abia atunci cuvintele au tihnă la loc ferit de umbre-aţâţătoare în care-ncape -atâta neodihnă de-acolo gesturi ample pot să vină să ne desfacă piepturile lent şi-apoi să toarne-n felinar lumină abia pe străzi golite de şuvoaie găseşti motiv să mai împarţi candoare şi să răsfeţi cu ochi curaţi o ploaie tăcerea este clipa asta lină în care mai păstrezi un vis decent şi nu condamni cuvântul la rutină... ca o febră abur trist escaladând prăpastia. se măsoară din ochi pânza ţesută în somn. dimineaţa măturând neglijent urme de lună. tăcerea smulsă pe furiş. mestecată îndelung. de foame, de sete. şi dor. fructul ei crud. aroma care chinuie fluturii din stomac. senzaţia că inima e o febră. care nu se mai termină. întunericul dilatat. făcând loc delirului. cutia de culori care explodează. ard. în pântec. stoluri de piele care au zburat speriate. cuvintele împleticite prin suflet. inima ca o febră care te face să vezi marea de trei ori mai mare. să scrii un poem. inima e o febră care-şi aruncă mănuşa. şi mîngîie. de fapt ce ştii tu Ariana despre oamenii cu ochii ca un cinematograf în care au rulat ani în şir filme alb negru până când părul a început să li se deschidă şi inima să se închidă la culoare ce ştii tu predici despre aerul inspirat cu nesaţ până îţi intră albastrul în ochi şi pământul în gură şi-atunci tăcerea e irevocabilă şi-atunci ştii degeaba de fapt ce ştiu ei despre mersul tău amărât printre oameni care au încercat să-ţi smulgă cu penseta din suflet litera cu care încep multe cuvinte considerate nefolositoare cum ar fi dragoste duioşie şi dor să le trimită pe toate la dracu care oricum n-ar şti să se descurce cu ele nici cu tine probabil aşa că te lasă în plata Domnului el îţi trimite conştiincios dimineaţa să aibă grijă de cactuşii care cresc lent în coloana ta vertebrală iar tu ai trăi în galop chiar dacă e greu cu capul ăsta de aur pe care ţi l-au legat într-o zi de picioare fortuit până atunci niciun ocean nu a îngenuncheat sub ochii ei n-avea de unde să ştie că nu poţi fi imun în permanenţă că valurile până la urmă sparg pleoape care până atunci nu s-au clintit că orice ai face te poţi trezi dimineaţa zăcând inconştient în jurul inimii când sarea deja strălucește pe ţărmul unor ochi de ocazie clear cut poţi zidi un soare cu fereastră cu tot şi păsările aerul asta poate fi numai şi numai al tău tot nu te poţi feri decît de cântecele care vin din afara ta celelalte te iau prin surprindere ai insomnii suplimentare faci o plimbare cu viaţa ta faci o plimbare de politeţe şi una de formă prin tine constaţi că toate locurile de parcare sunt ocupate şi tot ce contează trece prin inimă tot ce contează trece prin inimă ca un cuţit nu mai poţi să stai ca un câine peste oasele tale în timp ce dragostea îşi ascunde lama în trupul tău îngropat ca un cearcăn sub un ochi de pământ faci ce poţi va veni o zi ca o tăietură curată o să-ţi vezi sufletul cum aleargă spre cer un copil la scăldat Cu sânge rece urăşti monotonia cearşafurilor speri că orice seară petrecută în doi se va sfârşi imprevizibil înainte să-ţi dai seama mizezi pe dimineaţa de după îţi place să scrii cu sânge rece intuieşti câte amazoane pândesc din vene şi câte se încordează când te citesc eu am nevoie de asta ca un cardiac de o emoţie violentă pe de altă parte înţeleg femeile te inspiră ai experienţa celor o mie de nopţi diferite şi niciuna nemuritoare consideri că rutina e o afecţiune gravă ai nevoie de transfuzii făcute la timp susţii că teama e doar ocazia unui act de curaj totul se va petrece repede dimineaţa de după prima atingere încă o hibernare ratată oglinda ochiul ei verde deschis în luna aprilie ca după un somn în care am visat enorm la zăpadă ochiul ei în care îmi văd pielea anihilată ca şi cînd ar fi tuşit iarna şi fiinţa mea ar fi fost strănutată o sumă importantă de etcetera soarele mic ce învaţă să cadă peste umărul ăsta pe care l-am iubit construit în care străluceşte tot ce n-am strîns umărul ăsta în care am investit tot ca într-o operă de binefacere pentru plîns a râs primul fir de iarnă din care mă priveşte un morman de zăpadă aproape îl pot vedea pe Dumnezeu cum îşi scutură cerul oftând peste acestă oglindă în care sunt greier furnică pe rând să te poţi despărţi de toate astea în tăcere e una din zilele acelea când încerci să-ţi vorbeşti plouă destul de tare să nu îl auzi pe celălalt ar putea fi şi ziua când laşi un soare străin să-ţi mănânce din palmă o parte din destin înlocuind-o cât să poţi mângâia încă o clipă în urmă apoi e bine să te poţi despărţi de toate astea în tăcere nu ştiu de ce toată înţelegerea asta pe care ne-o datorăm la final ne solicită mai departe nu ştiu de ce mult timp după ce s-a oprit ploaia tu continui să te izbeşti de umbrela craniului meu care se contractă înghesuind totuşi în creierul ăsta o moarte ca oricare alta nu ştiu de ce mereu la sfârşit rămân cu aceeaşi mirare- ce zgomot însoţeşte prăbuşirea aceasta complet înăuntru şi cât de uşor îi acoperă gloria chipul tău cioplind cîteva cuvinte în memoria mea Celei de dincolo de poartă fac semn cu gândul Celei de dincolo de poartă fac crăpături în zidul ce ştie să despartă cu toată frământarea ce oboseşte-n mine tot răsucind plămada de carne şi de sine îmi urc deja cuminte aşa cum se aşteaptă orbirea următoare pe fiecare treaptă iar cînd lumina lumii definitiv se pierde culoarea strânsă-n mine în ochii ei se vede întind spre ea iluzii cu degete de lună ea pare încă tristă, şi-mi pare încă bună dar când să mi-o apropii şi tot mai clară-mi pare îmi face semn cu gândul şi-n umbră-ncet dispare Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   D-le Sorescu, mă faceţi invidios... Am citit aceste poezii de câteva ori, am scris un scurt comentariu cam în jurul prânzului şi am rămas cu impresia că l-am postat. Revenind acum, constat că dacă l-aş posta, ar pare un plagiat după al d-vs. Sunt obligat să reduc totul la câteva rânduri. ,,........ vă jucaţi cu inima atât de imprevizibil... Nu ca un chirurg somitate în domeniu, nu ca un demiurg: amândoi ar putea greşi fatal. Vă ,,jucaţi" cu ea ca un Poet, care nu poate greşi niciodată... O singură ,,cârcoteală" am , nu-mi place expresia ,, fluturii din stomac ". Postaţi foarte rar aici, ne-ar face tuturor numai bine să avem cât de multe texte ca acestea, nu veşnicile dispute cu mize de doi bani. Toată stima! "   Postat de catre Vasile Hurmuzache la data de 2012-10-28 18:11:58               Foarte frumos. Mână sigură, imagini de forță, mesaj... Într-un cuvânt, poezie. "celelalte te iau prin surprindere ai insomnii suplimentare faci o plimbare cu viaţa ta faci o plimbare de politeţe şi una de formă prin tine constaţi că toate locurile de parcare sunt ocupate şi tot ce contează trece prin inimă tot ce contează trece prin inimă ca un cuţit"   Postat de catre Florentin Sorescu la data de 2012-10-28 15:10:49	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23972 Comentarii: 120095 Useri: 1426
ADMINISTRARE