|
|
|
|
|
|
|
|
|
Frigul din noi |
|
|
Text
postat de
George Sciotnic |
|
|
Este inca vara. O vara torida care se precipita incet dar sigur spre inevitabila toamna. Am trait o vara descalificanta din punct de vedere moral. Nu pot spune ca nu mi-a placut. Ba din contra, am violat si violentat trupul femeii sub toate aspectele lui carnale. M-am bucurat de sani muscand din ei ca un somalez infometat luni de-a randul dintr-o bucata de carne fripta in jaratecul aprins si lasat apoi sa se stinga parca in bataie de joc la adresa infometatului de catre un zeu pagan. Am strans in pumni cu forta nebunului acele doua rotunjimi femeiesti sperand poate ca astfel voi pastra,eu laptele inca neizvorat din sfarcurile roz si promis acelor copii pe care nu ii voi avea niciodata, iar ei un singur lucru, amprenta murdara, inuman de scarbavnica a palmelor mele mereu transpirate, mereu nesatule, mereu absente din cadrul firesc al asa ziselor cuviinte.
Am prins sub greutatatea trupului meu dezordonat, trupul sculptat din piatra de fluviu la izvoare al femeii. Am profitat nebun de toate farmecele scandaloase ale vintrelor, penetrand fara pic de indulgenta miezul rosu al soarelui desi stiam ca vrand,dar mai ales nevrand, ma va arde,ma va rani, ma va carboniza intr-un final la fel de inevitabil ca si toamna pe care o resimt deja in oase, in fibra cea mai intima a muschilor,in suflet,desi recunosc ca nu am,cel putin asta mi se repeta in fiecare zi, dar mai ales in creier.Creierul,acea masinarie atat de sofisticata care cat de curand imi va aduce sfarsitul.Sau poate un nou inceput.Sau poate eternitatea,ori vidul,visul vesnic,nu stiu,ma gandesc in fiecare ceas al existentei mele ce poate fi dincolo,unde dincolo,care dincolo,sa-mi raspunda cei care au fost acolo si s-au intors sa povesteasca…imi rasuna in urechea interna o singura fraza,cea mai crunta si neiertatoare dintre cate pot fi rostite…”Primeste-l Doamne pe robul tau in imparatia Ta, acolo unde nu e nici intristare, nici durere, nici suspin”…O fraza masinala cantata la fluier de un surdo-mut cocosat, cocotat pe un clopot vechi si ruginit al unei biserici parasite intr-o padure de zade pe crestele unor munti imaginari.
Eu unul m-am impacat cu gandul,nu ma intereseaza ce cred ceilalti,ce voi lasa in urma, ce pot lasa in urma decat urma?! , nu vreau sa stiu ca nu am fost iubit de cei pe care i-am iubit desi o stiu prea bine, doar mi se repeta in fiecare zi, nu vreau sa planga nimeni oricum cine o va face, o va face doar de circumstanta, stiu exact ce gandesc ceilalti despre mine, am o constiinta inca atat de vie incat urla si zvacneste inlauntrul acestor oase care imi vor fi la toamna desfacute pentru ca un bezmetic de macelar cu un satar in mana sa scormoneasca in gandurile mele, in visele mele, in tainele si sperantele mele,ca apoi sa fiu lasat sa mucegaiesc, da, asta e cuvantul, sa mucegaiesc pe o targa pe care altii, cine stie cati,poate 2,3, zece, o suta, au inchis ochii mai mult sau mai putin luminati,mai mult sau mai putin sclipitori, mai mult sau mai putin deschisi…
Iar acum mi-e frig,desi trupul se razvrateste,bataile inimii sunt accentuate de inabuseala de afara mie mi-e frig. Atat de frig incat as apuca in palmele astea nenorocite care inca miros a laptele care ar fi trebuit sa-i hraneasca pe copiii mei care nu se vor naste niciodata; focul insusi, nu flacara, nu fulgerul, nu jaratecul infometatului,marioneta zeului pagan, ci focul, acel foc nefiresc care ii sperie pe copii in povestile cu diavoli, acel foc in care voi arde pana cand portile iadului vor fi din nou deschise pentru ca toti pacatosii sa zburde liberi pe campiile Elisee, acel foc care in sfarsit imi va incalzi sufletul atat de chinuit de cei pentru care pe aceasta lume nu am fost decat o jigodie, un incapabil, un ratat.
Mi-e frig, insuportabil de frig. Desi vine toamna cu toanele ei,cu ploile,vantul, frigul acela pe care il suporti cu greu dupa o vara torida, mie imi va fi cald,atat de cald,atat de bine,cuprins de moleseala ma voi lasa patruns de sublima caldura a celor ce au fost candva inghetati milenii de-a randul insa printr-un joc apoteotic al naturii vor avea, curand,foarte curand, caldura de care au atata nevoie pentru a nu mai fi vii morti ci straniu dar cat se poate de adevarat,morti vii.
|
|
|
Parcurge cronologic textele acestui autor
|
|
|
Text anterior
Text urmator
|
|
|
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE
AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT! |
|
|
|
|
| |
Comentariile
userilor |
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
Texte:
23949 |
|
|
Comentarii:
120070 |
|
|
Useri:
1426 |
|
|
|
|
|
|