PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Poetica hieroglifei de Octavian Soviany Text postat de Djamal Mahmoud Djamal Mahmoud nu e nici deprimist, nici fracturist, nici utilitarist, e poet pur şi simplu. El ştie că poezia se situează mereu dincolo de cuvânt şi începe acolo unde se sfârşeşte limbajul de zi cu zi. Ca şi patria sau Dumnezeu, ea ţine de domeniul indicibilului, e un soi de spasm al rostirii, care îşi mărturiseşte astfel propria neputinţă în faţa a ceea ce nu se poate spune şi nu se poate dezvălui pentru că e taina însăşi, prezentă în fiecare cuvânt ca un soi de orientare vectorială: „două lucruri insistă de atâta vreme /să le definesc patria şi religia / fiţi cât se poate de atenţi / la mişcările mele de mâini şi de buze / cred că am găsit în sfârşit / cea mai corectă definiţie / şi totuşi mă întreb / în afară de arbori / oare va exista cineva / care să înţeleagă exact ce vreau să spun” (mut). Aşa cum e lesne de observat, din perspectiva lui Djamal Mahmoud limbajul poetic e aşadar un alfabet mut, mai lesne de tradus în mişcări decât în cuvinte, o limbă secretă a etalării, care mai mult arată decât rosteşte şi de aceea poemele sale au adesea aerul unor coregrafii, se compun din mişcări şi din gesturi ce par saturate de sens, întocmai ca semnele unui alfabet hieroglific: „am adus cerul în camera mea / am croit din el costume cămăşi / rochii arăbeşti / şi chiar câteva pijamale / din petice / am făcut un câine / pe care îl scot la plimbare / în zilele de / vineri sâmbătă şi duminică / câinele meu n-are nevoie de carne / nici de oase / nu-i latră pe oameni /nici pe câinii lor / el doar îi priveşte-n tăcere / iar din / când în când /cu privirea-n sus se aşază la umbră” (lanţuri). Autorul posedă ştiinţa contemplaţiei, priveşte lucrurile empatic, neîndoindu-se nicio clipă de existenţa acestora: nu numai că realul există, dar reprezintă el însuşi o textură de semne şi de simboluri, pe care ochiul poetului este chemat să le descopere şi să le transpună, nu în cuvinte, ci în imagini, care sunt mai adevărate ca vorbele, pentru că vorbesc un limbaj cosmic. De aceea, pornind de la anecdota cotidiană, Djamal Mahmoud construieşte veritabile „picturi metafizice” în mişcare, unde micile gesturi se încărcă de inefabil şi sugerează tâlcuri ascunse, exprimând dacă nu Sensul atunci cel puţin nevoia noastră de sens: „mama se trezeşte în fiecare zi la oră fixă // foşnetul apei şi sunetul paşilor / sunt muezinii care mă cheamă la plecăciune / îmi aduc aminte de faraonii din sânii cameliei / de nechezatul cailor în timpul înecului / îmi aduc aminte de copacul de lângă pod / la umbra căruia tăceam îmbrăţişaţi / iar maşinile pelerine se roteau / în jurul trupurilor noastre / în timp ce cădea peste noi la intervale egale / câte-o frunză moartă / acum nu se mai aude nimic / nici urmă de sunet / probabil mama îşi usucă tălpile umede în linişte / iar camelia se foieşte goală / pe un cearceaf alb / undeva / pe malul mării roşii” (sânii cameliei). Desigur că o asemenea „poetică a hieroglifei” implică dimensiunea simbolică a cuvântului, astfel că în poemele lui Djamal Mahmoud semnul lingvistic posedă mereu o anumită câtime de transparenţă, trimite întotdeauna către un semnificat transcendent pe care, chiar dacă nu-l poate articula limpede (şi aici e diferenţa esenţială în raport cu limbajul revelaţiei religioase), îl evocă, îl aminteşte, îl arată cu degetul. Şi tocmai această credinţă într-o transcendenţă a limbajului îl situează pe acest poet, născut nu departe de locurile unde se va fi inventat scrierea, dincolo „de mode şi timp” şi de bine-ştiuta tautologie „cuvântul e numai cuvânt”, în prezentul etern al ideii de poezie. Din perspectiva lui meşteşugul poeticesc rămâne unul nobil şi grav, iar poetul nu ia niciodată fizionomia deconcertantă a marionetei umanoide sau a bufonului dezabuzat, căci îşi păstrează atributele demiurgice, deţine puterea de a crea şi de a distruge cu ajutorul cuvintelor: „sunt regele apei acum / la comanda mea i se mişcă valurile // când obosesc o usuc bătând din palme doar / o transform în mormânt /şi mă înfig în el (regele apei). Iar acestei ambivalenţe a cuvântului (care implică facerea şi desfacerea) îi corespunde ambivalenţa fiinţei umane, amestecul ei paradoxal de spiritualitate şi corporalitate, care o face să penduleze între chemarea înaltului şi chemarea adîncului. Există, de aceea, în volumul lui Djamal Mahmoud poeme care transcriu dorinţa desprinderii de teluric, aspiraţia spre o răceală şi puritate superlativă, legate de imaginarul „schizomorf” al virilităţii eroice sau ascetice: „azi / voi face dragoste cu alaska doar / şi mă voi spăla cu zăpezile ei /albe & reci / ridicându-mă deasupra lumii // tu / privirea ce mi-ai lepădat orbitele / şi te-ai înălţat deasupra oceanului / păstrează secretele noastre / nu spune nimic valului / lasă-l să se izbească de mal / să danseze ca un şarpe în braţele stâncilor / până vei cădea-n tăcere // cerul are pliscuri de porumbei / cerul are pliscuri de şoimi / mama are fruntea tăcută // cu fiecare închinare / învăluie pământul cu sâmburii săi / iar cerul / coboară numaidecât / să-i ciugulească din frunte” (albe & reci). Mişcarea ascensională va fi însă frânată mereu de energia gravitaţională a teluricului – lumea elementului feminin şi a maternităţii – de care subiectul uman e legat prin polul său biologic, astfel că textele poetului vor vorbi acum despre războiul dintre suflet şi corp sau despre incompatibilitatea dintre vocaţia uraniană a bărbatului şi chemarea telurică a femeii: „nu nu / strig cu urmele tale încă pe trup / nu mă ungeţi cu apă sărată şi caldă / apele curgătoare sunt limpezi şi reci / tu îmi astupi gura cu sânul / îţi verşi toate cărările umbrite / în sângele meu / nu nu / strig cu gura plină de cruci şi de morminte / lumina nu-i aici / lumina nu-i aici sub pielea mea / privesc în gol cu ochii abia deschişi şi umezi / tu îţi modulezi sunetele / îmi faci semn plecându-te / eu ridic din umeri nedumerit / privind în gol / cu tălpile îndreptate spre cer / ca două lumânări aprinse” (strigăt). Iar din momentul acesta poezia se transformă dintr-o alchimie a verbului într-o alchimie interioară, menită să pună de acord aspectele contradictorii ale personajului liric, prins între dorinţe şi aspiraţii contradictorii. Viziunea fiind a unui spirit care redescoperă limbajul originar al poeticului şi e prea puţin preocupat de experimentele literare de ultimă oră sau penultimă oră. Căci „călăreţul arab” soseşte dintr-o tradiţie poetică prea veche şi prea glorioasă pentru a nu putea discerne tranşant între esenţele tari ale poeziei şi simplele mode, care vin şi se duc, lăsând în urma lor, de cele mai multe ori, prea puţină pulbere auriferă. Şi chiar scriind într-o limbă de împrumut, căreia nu i-a scormonit cu siguranţă încă toate arcanele, Djamal Mahmoud reuşeşte astfel să ne convingă că în tabloul, şi aşa destul de pestriţ al poeziei române de astăzi, vocea lui bine timbrată reprezintă mai mult decât o apariţe exotică, iar despre poezia sa se cuvine să scriem fără niciun strop de condescenţă. Octavian Soviany Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   vă mulţumesc domnule Dumitru Cioaca, multă inspiraşie şi succes vă doresc. toate cele bune   Postat de catre Djamal Mahmoud la data de 2012-03-27 01:50:04               Domnul Djamal Tin sa va felicit pentru volumul aparut si pentru succesul lui. O critica atat de favorabila din partea lui Octavian Soviany, care este un nume in Literatura Romana, nu primeste oricine. Va doresc in continuare cat ma multe volume de acelasi calibru.   Postat de catre Dumitru Cioaca la data de 2012-03-27 01:32:26	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23949 Comentarii: 120070 Useri: 1426
ADMINISTRARE