|
|
|
|
|
|
|
|
|
Jeffrey Frankgele IV |
|
|
Text
postat de
Radu Oprea |
|
|
continuare
Se legăna uşor în hamacul fixat între doi palmieri. Esplanada hotelului Bloody Mary este un vis. Întotdeauna, când se simte obosit, vine aici. În mijlocul Pacificului. Locul, după unii, cel mai frumos de pe Pământ. Bora Bora. Cu unicele sale bleu-ri. Toate nuanţele, De la albastrul celest la acela întunecat al oceanului trecând prin azur, albastrul cobalt, albastrul de Prusia şi ajungând la ultramarin. Îi place, ba ar putea spune că iubeşte, albastrul indigo. Îi amplifică încrederea în sine. Se simte responsabil. Din ce în ce mai responsabil. Parcă ar avea responsabilitatea întregii planete. Somptuoasă şi elegantă, cu nuanţe de auroră boreală, culoarea aceasta îl fascinează. Rece şi pură. Îl duce într-o lume de vis. O lume a absolutului. O lume spirituală. În care intuiţia devine atotputernică. Pare că îi deschide direct poarta către detaşare şi înţelepciune. Se simte cu adevărat superior. Un fel de supraom. O stare de linişte şi pace îl cuprinde şi devine hiperlucid, calm şi purificat. Mai încrezător ca niciodată. O stare de elevare unică. De aceea iubeşte Bora Bora. Numai aici întâlneşte albastrul indigo care îl hrăneşte cu adevărat. Şi care îi dă senzaţia tonică de nemurire. Aspiraţia sa către infinit, puritate şi purificare pare că aici îşi găseşte, cu adevărat, locul geometric. Şi toată revolta pe care o simte faţă de toţi şi de toate, după perioade de muncă printre atâţia şi atâţia homunculi flămânzi, aici pare a se stinge.
Rememorează cu plăcere Shark feeding-ul de la care tocmai s-a întors. Să înoţi printe rechini înfometaţi este o adevărată plăcere estetică. Peştii decapitaţi aruncaţi în apă cu sângele şiroind sunt parcă aspiraţi de boturile flămânde ale rechinilor care par astfel nişte mieluşei. Imaginile nu-l şochează. Le priveşte detaşat, profesional. Blana pisicii roşii l-a imunizat de mult. Rechinii aceştia par blânzi pe lângă fiarele de manifestanţi. Şi aceasta este marea lui plăcere. Să vadă hoardele de manifestanţi dezlănţuite şi să le potolească, asemenea rechinilor, aruncându-le tot un fel de peşti decapitaţi: împrumuturi care îi vor linişti. Şi care îi vor ţine în ţările lor, un fel de cuşti mari, mari, neasemuit de mari, cu zăbrele groase şi ţintuite locului cu imense pietre de moară.
Mai târziu un pic de înot. Apoi snorkeling-ul îl va delecta cu varietati neasemuite de pesti tropicali, viu colorati, ce vor dansa parcă în jurul său şi printre coralii aproape ireali. Poate şi scuba diving.
Ia de pe măsuţa de lângă hamac, dosarul Romcrazya. Ultima lui jucărie. O adevărată febleţe. Îl are la îndemână tot timpul. Răsfoieşte, uşor distrat, ultimele rapoarte. Au fost închise fabrici, uzine. Nimic. Li s-au redus salariile pensiile. Nimic. Apoi au fost închise şcoli, spitale, grădiniţe. Nimic. Experimentul va continua. Vrea să vadă limita de rezistenţă a romcrazylor. În alte ţări fiarele s-au dezlănţuit de la primele măsuri. Aici nimic. Se gândeşte un pic. Da. Taxe pe drumuri, pe numărul de becuri, pe uşi şi ferestre. Dacă tot nu se va întâmpla nimic are şi un plan B. Taxe pe respiraţie, clipit şi mers. Pe bază de declarţii zilnice. Satisfăcut de idee soarbe cu plăcere din paharul cu "The Macallan", din colectia "Fine and Rare". Atinge tuchscreen-ul şi Richard Wagner - uvertura operei "Olandezul zburator", interpretata de orchestra Bayreuth Festival House, se amestecă parcă într-un dans cu albastrul indigo. Simte o mulţumire profundă. Închide ochii şi ascultă. Vrăjit. Oare aşa se simţea şi El când asculta această piesă? Parcă nu poate să-i pronunţe numele. Un amestec de teamă, o aprehensiune de neînţeles îl face să nu-şi ducă gândul mai departe. I se pare un gând vinovat. Vinovat? Poate. Pare că simte pe aproape strania prezenţă a fantomaticului Olandez zburător. Care în final va fi mântuit. Va avea oare şi el, el Frankgele, parte de o mântuire? La final? Care final? Doar albastrul indigo de Bora Bora îl face nemuritor. Albastrul indigo versus blana roşie a lumii! Aţipeşte fericit în sunetele muzicii lui Wagner.
Sunetul telefonului încrustat cu diamante îl trezeşte. De la cartierul general. Au început protestele în Romcrazya! Da? De când? Sunt mulţi? Ce vor? Evident bani, salarii pensii, nu-i aşa? Cum? Nu bani? Nu salarii şi pensii? Nu mâncare? Strigă Libertate? Jos Guvernul? Jos preşedintele? Nu se poate! Nerecunoscătorii! Râmele! Şi, doamne, cât am strâns şurubul la aceste creaturi!
|
|
|
Parcurge cronologic textele acestui autor
|
|
|
Text anterior
Text urmator |
|
|
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE
AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT! |
|
|
|
|
| |
Comentariile
userilor |
|
|
|
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
Nu-mi mai amintesc cînd şi unde - şi mi-e lene să
caut - am avut nişte obiecţii foarte virulente la adresa unui text de-al autorului. Un fel de eseu, parcă?
Acum suntem în faţa unui alt text, pur literar, de data asta, foarte bine construit. Deşi pare desprins din actualitatea imediată, marcată de evenimentele recente care se petrec prin România, totuşi poate fi citit ca un fel de parabolă, potrivită oricărui timp şi loc. Repet, bine scris, deşi m-au deranjat un pic frazările sincopate de la început. Se puteau evita, atenuînd ritmul alert şi înlocuindu-l cu unul mai domol, cu un anume tip de lenevie, potrivit pentru evocarea unei elegante locaţii, de pe o insulă exotică.
Personal, îmi plac genul acesta de scrieri, care nici nu se apropie prea mult de realitate, dar nici nu se depărtează de ea pînă la a eşua într-un scris artificial, aerian, ficţional pînă la aiureală.
|
|
|
|
Postat
de catre
ioan peia la data de
2012-01-28 12:30:27 |
|
|
|
|
|
|
|
Texte:
23972 |
|
|
Comentarii:
120095 |
|
|
Useri:
1426 |
|
|
|
|
|
|