|
|
|
|
|
|
|
|
|
Revoluţia licuricilor |
|
|
Text
postat de
Marian Tudorel Lazar |
|
|
Plouase în poiană şi bălţi mari străluceau din loc în loc. Era pe înserat şi cerul plumburiu atârna ca un linţoliu peste poiana nemişcată. Din când în când, o pală de vânt rece făcea iarbă să suspine biciuind apa de sub ea, gata să o înnece. Se făcu tot mai întuneric şi tot mai frig.
Dintr-o dată, o luminiţă se iţi din dosul unui fir de iarbă. Apoi alta, şi alta, şi altă până când centrul poienii se lumină de torţe albăstrii şi tremurătoare. Un zumzet, apoi un pocnet ca de cucută ruptă de vânt se auzi din mijlocul roiului de torţe. Curioasă şi neagră ca noaptea, ce cuprindea de-acum totul, coţofana se trase mai aproape.
"Vrem lumină", "vrem căldură", "ne-am săturat de umezeală"! - se auzea dinspre viermuiala luminoasă.
"Vreo revoluţie?" -se gândi coţofana, gata să-şi pună urechile pe înregistrare, pentru veştile de a doua zi.
Vreo doi şoareci, treziţi de concertul de lumini şi scandări repetate, se treziră buimaci şi începură să chiţăie:
"Vai, Doamne, am agonisit cu atâta greu provizii pentru iarnă şi "luminaţii" ăştia or să le dea foc într-o clipă. Supăraţi, începură să aruce înspre protestatari cu ghivecele în care îşi puneau, iarna, seminţe, ca să aibă puţină verdeaţă de ronţăit. Un licurici se clătină tremurător şi fu înghiţit de ape.
O căprioară se apropie şi ea, curioasă şi flămândă. Ar fi trebuit să fie acasă, în culcuş, dar foamea, cu fulgerele şi tunetele din timpul ploii, o zăpăciseră şi credea că licuricii anunţă zorii zilei. Se apropie tot mai mult când, dintr-o dată, un urlet sinistru sparse liniştea nopţii. Scandările licuricilor încetară brusc şi fiecare fugi în dosul unui fir de iarbă. Doar căprioara rămase, îngheţată de spaimă. Şi spaima nu-i trecu nici măcar atunci când colţii unui lup i se înfipseră adânc în beregata plăpândă. Ochii i se umeziră, dându-şi în sfârşit seama ce se întâmplă, şi rămaseră, duioşi, privind întrebători spre cerul înstelat: "de ce, licuricilor?" Dar lumina din ochi i se stinse curând şi nu mai rămaseră decât două oglinzi sticloase, în care se oglindeau zeci de luminiţe ce se adunau din nou în centrul poienii, în timp ce lupii sfârtecau flămânzi trupul nevinovat. Două hiene, atrase de urletul lupilor şi de mirosul de carne caldă, se apropiară amuşinând. Aşteptau ca lupii să-şi termine masa, ca să se hrănească şi ele cu ciolanele rămase. Între timp, lăsară pe pământ două excremente, ca ofrandă pentru licuricii ce le purtaseră noroc în noaptea aceasta. Atraşi de mirosul de căldură, licuricii se apropiară temători, întrebându-se: "gata, fuseseră de ajuns scandările, li se împliniseră cererile, mai trebuie să se adune"? Câţiva dintre ei se înghesuiră, norocoşi şi fericiţi, pe "insulele calde". S-ar fi aşezat şi ceilalţi, dar nu mai era loc. Şi, oricum, primii ocupanţi deja bâzâiau mulţumiţişi nu mai primeau pe nimeni: aveau căldură, aveau lumină şi, parcă, mirosea şi a mâncare. Dintr-o dată, o geană de lumină portocalie se ivi în depărtări. Speriaţi, licuricii îşi stinseră torţele, strigând disperat: "Vai, of, văleu ce nenorocire, ce absurditate, ce calamitate"! Curând, soarele se ivi, strălucitor şi învingător, în toată splendoarea lui. Ascunşi prin găurile pământului, chiar şi cei care, mai înainte, se ghemuiseră la căldură, licuricii mai aveau putere doar să suspine:
"Las', că mai e şi mâine o zi"! |
|
|
Parcurge cronologic textele acestui autor
|
|
|
Text anterior
Text urmator
|
|
|
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE
AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT! |
|
|
|
|
| |
Comentariile
userilor |
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
Texte:
23972 |
|
|
Comentarii:
120095 |
|
|
Useri:
1426 |
|
|
|
|
|
|