pe vremea aia confundam canibalismul cu antropofagia
mâncam de foame
hulpavnic
ca un pui de sudanez ciocolata
- aruncată din elicopter de croix-rouge -
cu tot cu staniol și pușca pe umăr
mi se umfla pântecul ca de naștere
regurgitam râgâiam adormeam năucă
ani de-a rândul cu un nod în gât
când îmi era sete
îmi înfigeam colții fără să întreb
te rog frumos lasă-mă să-mi înfig colții
în beregata ta să îți sorb sângele să mă satur
nici măcar asta nu spuneam
politețea îmi era necunoscută
habar nu aveam că este cea mai bună apărare
nu-mi puteam stăpâni mușchii feței
grimasa de silă
scuipam de față cu toți la masă
pe șervetul cu monogramă în farfuria de porțelan
cu dungă de aur uneori vomitam
bucăți întregi de piele păroasă
se întâmpla să nu mestec
de atâta foame să înghit dintr-un foc
orașe întregi colcăind de arși
- suflarea lor încinsă îmi deschide ulcerul
între anotimpuri -
de când m-am săturat am devenit pedantă
aștept răsăritul de soare în straie de crengi
piatră seacă și abur
mă confund cu tot ce se vede ca fără vreo teamă
pândesc printre crengi de sub pietre
- un cameleon o euglenă un virus -
îmi ascut ghearele cu grijă și îl aștept
pe cel ce l-aș putea iubi
*
îmi amintesc într-o zi fotonică mă odihneam la marginea unei mări oarecare. mă încerca o poftă sărată - pentru prima oară pofteam - îmi limpezeam tălpile printre năvoade cu pești putreziti și meduze nomura. se poate să mă fi aflat pe țărmul japoniei sau la marea moartă. nu mai țin minte. de la o barcă mi s-a tras întâia indigestie adevărată. mi-a fost să mor de la atâtea jivine, mă întrebam, devorate cu tot cu dresor în cuștile lor nămoloase. prietenii mei adevărați s-au îngrijorat abia atunci. au verificat nu a fost arca. omenirea fusese salvată încă o dată dintr-o întâmplare. făceau cu rândul la patul meu reavăn, vorbeau încet îmi aranjau branula cu ceai - transfuziile mi-au fost intrezise - tata nu mă mai alinta pantacruelle nu mai glumea. era îngrijorat îmi aducea cornuri pline cu semințe și fructe, le răsturna peste cearșaf peste mine, salonul se îneca în miros de flori de gutui, ce rău mi-a fost semințele prindeau rădăcini în carnea mea din brațele mele creșteau lujeri grași. în gura mea pocneau muguri se deschideau corole, parfumul lor m-a cufundat într-un fel de coșmar botanic, părul se încâlcise se-nverzea ca matasea broaștei și roua. roua se aduna curgea pe pereți se ridicase până la fereastră. era să mor de înec în somn gata eram dacă nu ar fi venit vizita. când ușa s-a deschis valuri de rouă au năvălit din salon ca dintr-un acvariu. pe mine se asterunse nisip. fiul meu construia castele pe pântecul meu și cânta. mi-era foame.