|
|
|
|
|
|
|
|
|
Luni dupa program |
|
|
Text
postat de
roxana niedl |
|
|
Luni dupa program
Ai deschis uşa apăsând tare pe clanţa, ca de obicei…Fierul tare a scarţâit asurzitor şi-a tresărit crinul din glastră, tremurându-şi apa statută spre mine.
-Ce vrei? Ai venit să-mi ceri iar 5 lei de bilet?
-Nu, ai spus roşind, nu de asta am venit. Am văzut lumina din dormitor şi m-am gândit că nu te-ai culcat inca...Voiam....
-Ce? 10 lei? De data asta îţi iei bilet dus-intors?
Ai tăcut.
Nu te priveam. Aveam gândurile intoarse de la tine, plecaseră spre sicriul din mijlocul camerei pe care-l vegheam de ieri, ghemuită în vârful fotoliului, cu ochii ţintă la cana de pământ goala aşezată cumva dedesubt.
Murise cu o zi înainte, imediat după orele de program, parca aşteptase cuminte să nu deranjeze pe nimeni din traseul zilnic, inconfundabil –casă, muncă, trafic, casă...Murise la 16,30, calculat, da, ieşise toată lumea de la muncă, se îndreptau in şir spre casă, zâmbind a lene şi a somn. Murise luni, ca o trecere organizată în detaliu pentru el şi nefirească pentru noi.
Tu nu l-ai văzut. Tu nu l-ai văzut că murise, de fapt, pentru noi, să plecăm mai departe în săptămâna nouă mai eliberaţi de o povară. Luni, după program, eram pregătiţi să ne ocupăm de moarte.
..........................................................................................................................................................
Dimineaţă te-am privit cum iţi tragi grăbit tricoul şi îmbraci invers pantalonii de doc. Strigam fără vorbe, strigam cu toate gândurile încă adormite...o sa plouă din cauza ta, o să aduci ploaia peste mine pentru că nu poţi fi atent cum te-mbraci şi te urăsc dimineaţa, te urăsc ca nu eşti atent la nimic şi mergi mecanic prin casă, te urăsc pentru că nu te mai iubesc...dar n-auzeai gandurile mele, preocupat de cum e vremea la Galaţi azi şi câti kilometri poţi să mergi cu 15 litri de benzină...
M-am ridicat in cot şi te-am privit, eşti urât dimineaţa când vine cald soarele prin fereastră, eşti zbârcit pe obraji şi ai gândurile fleşcăite, nu-ţi strălucesc ochii şi nu ştii să te uiţi în oglindă.
-Pleci? Te-am intrebat cu o diplomaţie incredibilă pentru ora 5, când de fapt aş fi vrut să te intreb te mai întorci?, dar am realizat că mintea mea era încă prizoniera Lui, visul răsărit de nicăieri după ora 2, după ce-am mâncat ciocolată şi-un biscuit cu ovăz şi-am schimbat canalul la filme interzise ca să mă eliberez de energia sexuală acumulată în nopţile dormite lângă tine.
Atunci a venit El, sălbatic, m-a avut pasional şi fără urmă de romantism, m-a abandonat tremurând de plăcere în sute de alte vise ce-au urmat, nu m-a sărutat şi nu s-a uitat înapoi, m-a avut şi şi-a văzut de drum.
- Mă întorc diseară, mi-ai răspuns la întrebarea nerostită, scuzându-te parcă pentru că nu ştii cum să dispari în linişte.
-Îhi....drum bun...am mai şoptit si-am lăsat cotul să se odihnească flexat pe lângă corp, iar eu m-am ascuns iar în spatele pleoapelor închise, chemându-l pe El, încă o dată şi-ncă o dată....
..........................................................................................................................................................
Când m-au sunat să-mi spună c-a murit eram la barieră. Aşteptam cuminte în randul oamenilorcemergacasadupaprogramlunea să treaca trenul şi să ne reluam existenţa de trafic încrâncenat şi nervos. A murit? Adica...cum? Era acolo, respirand, jumate viu, incapabil să vorbeasca, incapabil să înghită, era viu, adică horcăia încă, cum să moara aşa, pur şi simplu? Şi eu...eu sunt aici, în rândul oamenilorcemergacasadupăprogramlunea şi mai am până ajung, da, vin, să nu plece nicăieri, să mă aştepte că vin acum, a, a murit, da, n-o să plece, am înţeles, vin....
Era tot acolo, în pat, era tot el, cu acelaşi maieu alb şi pantaloni rosii, cu aceleaşi mâini scheletice şi piele uscata, descuamata, era el...M-am apropiat de pat să nu-i tulbur somnul, să-l mai văd puţin aşa cum era dimineaţă, dar ai venit şi-ai apăsat pe clanţă tare, ca de obicei, şi-a jeluit uşa cu glas scrâşnit de fier şi el a plecat înainte, s-a ridicat şi-a plecat ca o umbră, lăsându-mă mirată lângă patul unde dimineaţă era viu.
Un domn în blugi şi cu bisturiu i-a crestat pieptul ca să-l facă un mort ca lumea, drept şi fără burtă, îmbrăcat în costum şi strâns cu cravata veche de 30 de ani. Şi l-a aşezat pe masă în mijlocul camerei, să-i veghem trecerea pe lumea cealalta...
Ce lume? Ce trecere? Ce vreţi de la mine? E luni azi şi mâine e marţi şi am întâlniri şi trebuie să ma întorc de la serviciu pe la barieră şi nu înţeleg de ce stau aici cu ochii pironiţi în cana asta care...cine-a pus-o aici? Şi-acolo pe masă cine e?
- E taică-tu, fată, Dumnezeu să-l ierte....să iei colaci cu capete şi sarmale de post şi să prinzi prosoapele de cruce că se dau prosoape şi batiste şi să-i luaţi pălărie şi verghetă de alamă că i-o fură ăia la groapa....şi ai grijă că tre să vină popa să-i zică stâlpii şi n-ai întins steagul şi unde e groapa?
Şi tu stăteai acolo, în mijlocul camerei şi-mi ziceai ceva de bilet.
- Îţi dau 10 lei să-ţi iei bilet dus-intors? Te-am întrebat iar pentru că nu mai ştiam ce spuneai şi colacii nu voiau să intre în groapă şi steagul nu zicea stâlpii şi popa nu era de alamă.
- Nu, ma întorc diseara, mi-ai răspuns deja stresat că până la Galaţi nu poţi s-ajungi cu pălăria...sau era batista? Nu-mi mai amintesc...
- De ce? Ţi-am şoptit cu curajul pe care mi l-a dat veghea in capul fotoliului incomod de ieri, luni, după program. De ce te mai intorci?
Dar nu m-ai auzit. Oricum nu m-auzi. Nu ştiu dacă am vorbit atunci, daca n-am strigat din toate puterile să pleci, să mă laşi acolo, cu sicriul şi cu visul meu. Tu n-ai murit. Tu respiri şi vorbeşti şi îţi pui pantalonii pe dos, iar el e acolo, ciopârţit şi strangulat cu cravata şi nu mai vorbeşte cu mine şi nu deschide ochii să-mi zică ce să fac acum. Şi eu până la urmă de unde găsesc steag de alamă să-i pun în deget şi de ce groapa n-are capete?
..........................................................................................................................................................
Miercuri plouă torenţial. Plouă cu şiroaie care ne udă până la piele şi face ca mersul până la groapă – pe care până la urmă am reuşit s-o învăţ să spună stâlpii – să fie un imens joc de-a cum să-ţi conduci părintele pe ultimul drum fără să-l scapi în mocirlă.
Suntem învingători într-un final dar nu înaintăm prea mult prin cimintir pentru că ăştia n-au pus bărci la şosea şi apa ne ajunge până la oase şi nu ştiu dacă-i apa sau tu, dar cineva imi spune de-un bilet la Galaţi.
Te-ai întors iar ca să mă priveşti zbârcit din mijlocul camerei, fără să ştii cum să vii mai aproape sau să pleci, agăţat de-o iluzie veche pe care eu, în graba parastasului, am scuturat-o de praf şi s-a destrămat.
Acum iluzia vieţii noastre e doar o pânză zdrenţuită prin care se mai văd din loc în loc nişte resturi de gând, nu-mi dau seama dacă e gândul meu sau al tău. Şi nu ştiu cum să merg mai departe de groapa din cimintir unde l-am părăsit pe tata în miercureacuploaietorenţială fără să mă pot apropia să-i sărut ultima dată fruntea îngheţată.
Tu eşti viu. Respiri şi te mişti haotic în universul meu încremenit. E miercuri iar şi nu plouă. E vreme de îngropăciune dar nu mai am un mort să-l duc la cimintir.
|
|
|
Parcurge cronologic textele acestui autor
|
|
|
Text anterior
Text urmator
|
|
|
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE
AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT! |
|
|
|
|
| |
Comentariile
userilor |
|
|
|
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
imi place. mai pune.
|
|
|
|
Postat
de catre
Lidia Vernescu la data de
2010-08-31 23:27:24 |
|
|
|
Parcurge cronologic comentariile acestui autor
|
|
|
|
Text anterior
Text urmator
|
|
|
|
|
|
|
|
Texte:
23972 |
|
|
Comentarii:
120095 |
|
|
Useri:
1426 |
|
|
|
|
|
|