|
|
|
|
|
|
|
|
|
Scrisoare |
|
|
Text
postat de
Veronica Pavel |
|
|
Îmi plac scrisorile, fie să le scriu, să le primesc, sau să citesc romane epistolare. Mai mult chiar, de când nu mai sunt părinții, cărora le scriam săptămânal -fiecăruia în parte- și de când mesajele electronice au înlocuit scrisorile, mi s-a făcut atât de dor de ele, încât m-am hotărât să postez o scrisoare. Sper ca prin aceasta să fac plăcere celor care, ca si mine, duc dorul câtorva rânduri adresate direct. Lor le dedic cele de mai jos.
Dragii mei (cititori),
De curând am trăit câteva zile deosebite. Mi s-a parut ca am prins fericirea de picior. Sigur că nu comparăm fericirile naturale, ca acelea de a avea copii, cu cele muncite și așteptate de o viață de tine însuți. Despre aceasta din urmă vă voi povesti astăzi.
Am ales meseria de chimistă, deși iubeam muzica, pentru că era mai de viitor. Dar, după o întreagă carieră dedicată stiinței, am avut norocul (considerând norocul și ca o eventuală consecință a perseverenței) să fiu într-un juriu la un concurs muzical din Montreal. Nu în juriul profesional, cu celebrități, ci într-unul mai mic, al publicului. Radio-Canada a înființat în 2010 acest juriu și, aflând despre asta la radio, am dat concurs (scris și oral, în franceză). Spre surprinderea (și fericirea) mea, am fost selectată printre cei cinci membri ai acestui juriu, melomani de diverse vârste și meserii. Obligația noastră era să comentăm în direct pe internet, în franceză și concis, performanțele tinerilor violniști ai concursului CMIM- (Concours Musical International de Montreal) care se ține anual între 24 mai-4 iunie, alternativ la pian, canto și vioară).
Munca era pe calculator, ascultam, scriam și-i citeam pe ceilalti patru membri ai juriului. Mă bucuram nu numai de ocazia de a-i asculta pe tinerii violoniști (24 în sferturile de finală, 12 în semifinală și 6 în finală, din care 3 premiați), dar și de a coincide în păreri cu colegii, pe care nu-i cunoșteam încă. I-am întâlnit abia la finale, în Montreal, unde am fost invitați să lucrăm direct din sală. Ce poate fi mai plăcut decât să fii în mijlocul unor pasionați ai muzicii, ca tine? Interesant era că toti aveam aceleași alegeri, dar cei din juriul profesionist ne-au făcut surprize, eliminându-i uneori chiar pe preferații noștri. Mai târziu am recunoscut că avuseseră dreptate.
Selecția nu a fost usoară, tinerii erau extrem de talentati! Noi eram responsabili numai cu selecția pentru premiul publicului, vota și publicul, prin internet, și noi, din juriu. Am aflat cu ocazia asta cum se votează la acest tip de concurs: fiecare membru al juriului, de la o etapă la alta, dă ordinea pe care el o crede, începând cu locul 1, cel mai bun. În juriul mare erau 7 membrii. Deci, dacă un concurent obținea locul 1 de la toti cei 7 membri, el însuma 7 puncte, iar dacă altul obținea locul 7 dat de toti, el totaliza 49 de puncte. În felul acesta, cei mai valoroși aveau cele mai puține puncte. Trecerea de la o etapă la cea următoare era făcută în ordinea descrescătoare a punctelor și acelasi principiu s-a aplicat și la acordarea premiilor.
Sistemul mi s-a părut nu numai obiectiv, singurul element de subiectivitate fiind evaluarea de către membrul juriului, ci și rapid, nefiind necesară dezbaterea între membrii juriului, ci numai compilarea rezultatelor.
Acesta n-a fost singurul lucru nou pe care l-am învățat. Cu ocazia întâlnirii cu tânărul Jean-Philippe Tremblay, dirijorul orchestrei care i-a acompaniat pe finaliști, am avut ocazia să am în mână, pentru prima oară, o baghetă de dirijor. E mult mai subțire decât andreaua de lemn pe care o foloseam când mă jucam de-a dirijatul în fața radioului și are un mic mâner la capăt. L-am întrebat pe dirijor dacă bagheta e a lui sau o primește. Mi-a spus că are mai multe baghete, ale lui, pe care le comandă la un specialist la Londra. Folosește numai baghete de lemn, nu de sticlă, ca să nu pățească ca dirijorul care s-a accidentat în urma unui gest cam agitat, când bagheta dintr-o mână a pătruns prin palma cealeilalte mâini, secționându-i un nerv.
Ni s-a organizat si un tur al studiourilor companiei naționale de radio și televiziune Radio-Canada și CBC din Montreal. Am văzut, printre altele, studioul pregătit pentru transmiterea meciurilor de fotbal ale cupei FIFA, care urmau să înceapă în câteva zile.
Ar mai fi multe de povestit! Întâi despre toți concurenții, apoi despre cei premiați, Benjamin Beilman (USA, 20 de ani), premiul 1 și premiul publicului, Korbinian Altenberger (Germania, 28 de ani), premiul 2, cel care a interpretat magistral, în semifinale, sonata a 3-a de Enescu și Nikita Borisoglebski (Rusia, 25 de ani), premiul 3 și premiul pentru interpretarea unei compoziții canadiene. Sunt toti simpatici și modești, iar Nikita mi-a spus într-o engleză cu un puternic accent slav, că părinții lui din Moscova, cărora o vecină le-a tradus din franceză comentariile noastre de pe Internet, i le-au citit prin telefon.
Aș mai scrie despre minunații părinți adoptivi ai concurenților, familii benevole care i-au găzduit și care îi îngrijeau venind cu fructe și sucuri în sacoșe, sau despre bucuria de a lucra în echipă cu oamenii entuziaști, modești, devotați și talentați de la Radio-Canada, sau despre întâlnirea, la recepții, cu diverse celebrități, sau despre Montreal, unde preocuparea artistică pare mai importantă decât marketingul, sau despre felul în care eu, un român la Montreal am fost intervievată la radio, prețuită, răsfățată și iubită. Și câte n-aș mai scrie despre această experientză! Deocamdată spațiul nu-mi permite. Dar nu promit că nu voi mai reveni cu vreo scrisoare, daca cea de față v-a plăcut!
|
|
|
Parcurge cronologic textele acestui autor
|
|
|
Text anterior
Text urmator
|
|
|
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE
AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT! |
|
|
|
|
| |
Comentariile
userilor |
|
|
|
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
Veronique, ce mi-ar placea sa invat de la tine un pic de franceza, mi-e asa de draga limba asta, o tin sub o singura aripa, zic asta ca sa imi cer iertare Anei pentru cele doua pe care le are ea, sper sa citeasca ce am scris aici... |
|
|
|
Postat
de catre
Iulia Elize la data de
2010-08-25 15:04:06 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
Adriana,
M-a emotionat comentariul tau logic, frumos si sincer scris! Foarte multumesc.
Interesant cum iti destainui vibratia la bucuria mea de atunci, iata ca, intr-adevar, Internetul nu e o "pagina rece" electronica, pentru ca pe el se pot asculta concerte in direct si trai emotii impreuna!
M-ar facea placere sa-ti mai citesc cate o poezie din cand in cand....
Multzam mult, cuvintele tale mi-a incheiat frumos ziua de azi!
Vero |
|
|
|
Postat
de catre
Veronica Pavel la data de
2010-08-20 02:56:21 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
Vero, pentru ca am decis ca pentru o perioada sa nu mai uzez de dreptul meu de a acorda stelute, nu voi instela. Dar, vreau sa iti spun ca ma bucur foarte mult ca ai hotarat sa impartasesti aceasta experienta- care pe mine m-a facut sa te simt vibrand extraordinar atunci cand ai trait-o, asa tare incat m-ai molipsit si pe mine de bucuria ta, de emotie, implinire- si mai vreau sa iti multumesc ca m-ai adus aproape de muzica aceea, de atmosfera extraodinara de acolo si mai ales, mai aproape ca niciodata de sufletul tau.
N-am avut niciodata idoli, dar mereu am incercat sa aflu ceva demn de admirat la oamenii din jurul eu. Asa am avut eu nevoie, sa ma conving ca fiecare om are ceva care merita apreciat si atunci e mai usor sa ii daruiesti ceva-ul ala bun din tine care speri ca merita pretuit. Tu ai fost unul dintre oamenii de care m-am apropiat, nu neaparat mai repede, dar mult mai usor. Si asta tine mai degraba de firescul tau, de o frumusete sufletesca pe care o porti mereu cu naturalete si pe care as putea sa o consider exemplara.
Scrie, Vero. Si ramai asa cum esti, draga noastra. |
|
|
|
Postat
de catre
. Fiinta la data de
2010-08-19 05:22:00 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
Multzumesc, Amelia, pentru lectura, vot si comentariu.
Oh, ce aproape e Bucurestiul de munte! Cum as fi zburat si eu, de acolo, pentru o zi, la Caraiman! In Canada, Muntii Stancosi sunt in vestul Canadei, la cinci ore de zbor si trei ore diferentza de fus orar de Toronto!
Vero
Vero
|
|
|
|
Postat
de catre
Veronica Pavel la data de
2010-08-18 15:38:37 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
Azi noapte m-am întors de pe platoul Bucegi. Într-o singură zi, plecată incognito la munte din București, aruncată într-un rapid de Viena și oprită într-o mică stațiune de pe Valea Prahovei, am reușit să văd,să ating Crucea Caraiman fără să am în buzunar mai mult decât banii de întoarcere. A fost un moment rar pe care mi-l voi aminti până-n ultima clipă a vieții mele. În fiecare zi a ultimilor trei ani, i-am scris cel puțin o scrisoare lui. Alteori erau trei, patru, chiar zece misive zilnic. Când am ajuns acasă și mi-am privit bietul meu laptop negru, coatele și genunchii însângerați, am vrut să-i povestesc totul, să-i trimit răsuflarea fierbinte și lacrimile de recunoștință pentru bucuria de a fi atins Crucea. Așa făceam mereu mereu. Tot ce trăiam împărțeam cu el prin scrisori, uneori mai reușite, alteori mai nevrednice dar mereu vii și pline de foc. Nu ne-am cunoscut niciodată, ne știam, parcă, de totdeauna: scrisori mii, nestilizate, pe care fardul era doar polen - "păduri ce ar putea să fie, dar niciodată nu vor fi". Bijuterii unicat, suflet dezgolit de orice umbră de intimitate, parabole de diamant.
azi noapte am deschis Europeea și am citit o scrisoare. Oboseala mută din oase, dulceața care începea să-mi prindă degetele apropiate de taste, au tresărit atunci. Comentariul lui poate fi catalogat drept o mică răutate venită din rărunchii domnului Lăzărescu, explicabil învârtoșat de admirația unor creaturi atâta de goale încât nu există de-adevăratelea (fiind regină, exclud din start într-o discuție trimiterile la persoanele de față).
Mă opresc aici. Veronica, știi să scrii misive. Eu, mai puțin. Radu Ștefănescu ar spune că deloc.
ai votul meu
Guinevere
|
|
|
|
Postat
de catre
Amelia Cojocaru la data de
2010-08-18 09:43:48 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
Radule,
Iti multumesc pentru trecere si apreciere. Stii? Ma gandeam ca nu intotdeauna ceea ce e foarte clar, ca o fotografie, e chiar arta (ma gandesc acuma la arta plastica). Si, tot asa, nu intotdeauna ce e clar scris e chiar litaratura.
Uneori, ca si contemplarea artei plastice nonfigurative, lectura unui text mai sofisticat cere un oarecare efort. Asta nu inseamana insa ca acel text nu e literatura si, uneori, chiar de buna calitate.
Structura mea (sau formatiunea mea tehnica) ma indreapta spre o scriere directa si clara, drept care uneori ma indoiesc ca ceea scriu eu e chiar litaratura. Dar, daca cineva are o bucurie citind-o, ce mai conteaza ce e?
V.
PS: multumesc cu aceasta ocazie si celor doi votatori discreti. iata deci ca mai sunt nostalgici pentru scrisorile "adevarate":))
|
|
|
|
Postat
de catre
Veronica Pavel la data de
2010-08-17 23:39:06 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
nu stiu altii cum sunt, dar mie imi place tonul asta sincer, deschis, colocvial, lipsit de acele gogorite si fandoseli cu care ne fericesc uneori expatii in relatari similare...
cu placerea lecturii,
stea |
|
|
|
Postat
de catre
Radu Stefanescu la data de
2010-08-17 18:33:28 |
|
|
|
|
|
|
|
Texte:
23945 |
|
|
Comentarii:
120070 |
|
|
Useri:
1426 |
|
|
|
|
|
|