Deşi limbajul încleiat, ca guma de mestecat, al corectitudinii politice vrea să renunţăm la cuvîntul handicapat, eu ţin să-l reabilitez. Şi asta pentru simplul fapt că, indiferent de motivele pentru care handicapul apare, el rămîne unul real şi a evita să îl accepţi în realitatea pe care doar acest nume i-l relevă este un lucru trist şi imoral, o ascundere interesată după deget.

Handicapul este un dezavanataj, un impediment, un neajuns, un inconvenient al persoanei în viaţa sa, în eforturile sale de a fi măcar la nivelul onorabil al celorlalţi. E o greutate, o piedică, o diferenţă serioasă şi uneori decisivă, greu sau imposibil de recuperat, care reuşeşte să te marcheze, să te stigmatizeze. Este desigur o infirmitate şi cuvîntul handicapat nu este o insultă, ci doar o recunoaştere cinstită a stării de fapt. Cît de neplăcută ar fi ea.

Fără doar şi poate, există alte raţiuni umanitare, mai totdeauna în exces, care ţin să menajeze pe cei în cauză gratulîndu-i cu sintagme mîngîietoare – persoane cu dizabilităţi etc. A vorbi azi de handicapaţi e la fel de cinic ca a spune, ca-n poveste, că împăratul este gol. Pericolul de a nu spune însă infirmităţii pe nume este acela de a închide ochii, de a o răsfăţa, de a o face prestigioasă şi de a înlesni astfel victimizarea, văicăreala, milogeala.

Avînd nume bun, handicapatul nu mai ţine să se recupereze, se crede la fel sau chiar mai presus de cei întregi, nu mai înţelege că diferenţa, chiar dacă nu-l acuză, îi impune un respect de netăgăduit pentru calitatea care-i lipseşte, devine neruşinat şi cere daune de la cei ce, în fond, n-au nici o vină pentru handicapul său (deşi pot fi, evident, generoşi cu el). În felul ăsta handicapul este muşamalizat, e declarat nul şi mai ales nedrept.


*

Atitudinea faţă de handicap nu este însă una care să rămînă izolată în zona celor cu felurite dizabilităţi ratificate medical, ea pătrunde vertiginos şi se extinde asupra vieţii omului în întregime. Şi, cum soluţia a fost deja găsită acolo, ea poate fi lesne extrapolată la oamenii normali altfel, dar cu mari şi inevitabile handicapuri în unele zone ale vieţii lor. Căci există, nu-i aşa, deja un mod prestigios, de extracţie umanistă, de a-ţi dosi metehnele şi infirmităţile în spatele unor cuvinte nevinovate.

De multe ori, poeţii au un incontestabil discernămînt în a demasca ironic ceea ce limbajul analgezic încearcă să ascundă pudic sub alinătoare cataplasme ideologice. O poezie a lui Sorescu, Iar, o spune fără menajamente oricui are curajul să se recunoască în ea:

„Ne scapă mereu cîte ceva în viaţă,
De aceea trebuie să ne naştem
Mereu.

Soldaţilor le scapă mai ales
Pacea,
Obişnuiţi să doarmă
În zgomot de tobe, de tunuri,
La prima linişte deschid ochii,
Atît de larg îi deschid,
Că intră-n ei iarba şi păsările
Ca în craterele vulcanilor stinşi.

Somnambulilor le scapă nevăzută
Luna
Şi se trezesc în mormînt
Şi umblă tiptil pe acoperişurile coşciugelor
Şi se suie-n vîrful unui fir de iarbă
Care-i aruncă afară
La gălbenuşul ciudatei planete.”

Handicapul este aproape o fatalitate, prin simplul fapt că sîntem cum sîntem şi perseverăm în a fi şi a rămîne aşa, şi numai aşa, riscăm să scăpăm alternativele vieţii. Intrăm în fundături ale propriei existenţe din care nu mai putem şi nici nu mai vrem să ieşim. Asta dacă mai sîntem cumva conştienţi de acest lucru şi nu sîntem ameţiţi de ingenioasele pansamente ideologic-aseptice în stare să glorifice acea ipostază.

Inevitabil, viaţa pe care o ducem ne face să pierdem mereu cîte ceva ce merită trăit. Ceva ce ne-ar îmbogăţi şi împrospăta viaţa. E vorba de opţiunile noastre inflexibile, încăpăţînate, inerţiale, ajunse cu timpul de-a dreptul înrăite. Cele care ne duc viaţa pe un drum fără ieşire care se pierde în desiş. Cele pe care Liiceanu le-a denumit încremenire în proiect şi le-a calificat drept prostie.

Handicapul nostru este tocmai această insistenţă, diabolică prin perseverare, într-o eroare care altfel ar deveni umană.

Şi n-avem nici o altă şansă decît să ne mai naştem o dată, să renaştem atunci cînd din întîmplare miracolul, oricare, s-a ivit în viaţa noastră umil, întrebător, fragil. Ca o moaşă de ţară. Gata să ne asiste fără să ne ceară vreo plată.