PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
(5) Duminici cu Nicolae Text postat de nicolae tudor ACUL Afară-i tare mohorât, da’...-i toamnă până la urmă! În curând ziua o să ţină câteva ore şi noaptea restu’. Se plângea unu: „Oof, nu mai trece timpu-ăsta!” Să treacă mai uşor, mi-am făcut de lucru cu o aţă şi–i rog pe fiecare să-mi bage-n ac. Câr-câr, zis şi Gheorghe-dracu (cel care a făcut ieri o listă cu cine va muri, iar el s-a trecut ultimu’!) ne găseşte chinuindu-ne. Gâjâitu-l ia de la uşă: - Bagă-ne şi nouă-n ac! - M-aţi găsit acu. Repede! Lăsaţi-mă, că mă iau la palme! (Chirchidulă):- Hai, poate nimereşti, poate ai tu noroc! Blegoi):- Când nu mai vezi găurica înseamnă că... fiuiit! (Câr-câr):- Ce mai vrei la anii ăştia? (Gâjâitu):- Tanti Săndica, la 82, bagă fără ochelari! (Câr-câr):- Ia ţine-l tu şi bag io! Sau... lasă-mă, c-o bag singur, tu… trişezi! Fără ochelari nu bunghesc bine, în lumină ce mai bag. (Chirchidulă):- Io nu mai văd dintr-o noapte când am işit afară şi-am băgat la lună. (Câr-câr): Sînteţi hoţi, acul ăsta nici n-are gaură! (Ne uitam la el şi izbucnim în râs: ţine acu’ invers!) Unde-i, că n-o văd? Trebuie să-l încălzim, să se mărească gaura! Io vă las! Spor la băgat. Stomacul îl trimite-acasă. Se ţine de perete până coboară treptele şi o ia pe la zid, că sunt canapele, şi mai face şi popas. Însă e rău, că se-mpiedică de pietre. (Ar trebui să se ia pietrele de pe stradă. Doamne fereşte-ntr-o zi...!) Pe dincolu–i mai bine, da’ trebuie să stea pe bordură şi... până se „aridică”... Chirchidulă se roagă de trecători - ca un făcut, trec numai moşi şi babe, şi fug de ac ca de necuratu’. Se opreşte cineva: (Gâjâitu): O bagă? - Ţţţî! - Măi, şi nimerisem, da’ n-am apucat s-o prind! A dracu, se-ndoaie la intrare... Chirchidulă a ajuns, la adânca bătrâneţe, un mare… amărât. - Ce vi s-a întâmplat de aţi rămas pe loc? îl întreb. - Mi-au murit toţi! Deodată! Da’ nu a păsat nimănui. Şi trăiesc mai... aşa. Trăiesc! Mă uit la peştişori, când le vin crizele, săracii, cum strigă? (Gâjâitu):- Merg să plătesc la „Morţi”. Ce-ţi dă copilu’? Patru scânduri şi-un cearcefuţ acolu... Staţi să vă explic: la „Morţi” e cel mai bine. Că, dacă ai bani, nu te gândeşti să pui deoparte. Aşa... ne ajutăm unu pe altu. Dai fuga la buzunar pentru... câţi mor. Când a murit mama, n-aveam un franc în casă. Ţi-i dă şi noaptea! E bine, că puteam să mor şi mâine. (Chirchidulă):- M-aş înscrie şi io. - Eşti bătrân şi nu te primeşte. Io plătesc de 55 de ani. (Chirchidulă):- Prostule, e jidăneală curată. Socoteşte şi tu, ai plătit de patru ori mai mult decât o să primeşti! - Aoleo!? (Chirchidulă):- Lumea-i plină de intenţii bune. ’Totdeauna omu’ a căutat dreptatea. Şi n-a găsit-o. De-aia plâng într-una, că nu trăim pe literă… omenească. (Blegoi):- Dacă mor, vreau fanfară, să moară vecinii de necaz. (Gâjâitu):- Blegule, ţi-am trimis ieri o femioară, că tu n-ai avut niciodată. I-ai făcut şi ei ceva, ca lumea, că era dornică? - Nu, că o avea… într-o parte! (Gâjâitu): - Merg întâi să văz dacă mai am drept la… “ceva”. Dacă nu, o tai cu gâtu’ la doctor. Morţii… mai la urmă. (Chirchidulă):- Fumatu’, băutura şi vorba multă... - Da, toate alea s-au dus în gât. În altă parte nu puteau să se ducă? (Chirchidulă):- Pân’ la urmă toate se termină cu faliment. Ultimu-i la doi metri. (Gâjâitu):- Da’, hai să mai trăim şi-n plus! Mai vrei 50 de grame, hai, că-ţi dau, să fie de... de ducă-se draculi...? (Blegoi):- Mai bine să-i fie lu’ Desculţu, că-l mănâncă broasca... (Chirchidulă):- Păn-acuma cred că l-a şi judecat Dumnezeu! A adormit de ceva vreme! I se adunase şi lui... Pumnii ăia-n cap crezi că nu se pun la socoteală? (Blegoi): O fi scăpat de cazanu’ cu zmoală? (Chirchidulă):- … Şi de nemâncare cazi jos! Toate necazurile se duc la inimă! (Gâjâitu):- Viaţa ne este mai mult supărăcioasă de când a vinit Ceauşescu cu Leana. ’T-o-n gură! Şi-acu, ăştia, cică se termină pământu’… (Blegoi):- Las’, c-atunci mâncam la restaurant. Cine-a mai mâncat crei’r pane? Nişte nenorociţi, nici n-am cum să le spun! (Chirchidulă):- Sîntem cu toţii vânduţi. Cineva a şi luat banii pe noi! (Gâjâitu):- Cum să se termine pământu’!? Vor să afle ei din ce s-a făcut omu’. Omu s-a făcut din om, din ce să se facă? Adevăru-i că e necuratu’ la mijloc. Nicolae, e necuratu'? De Făcătorul tuturor nevăzutelor nu se prea se ştie, da’ necuratu-i sigur! (Chirchidulă):- Mă uitam la elevii care merg dimineaţa la şcoală: toţi cu ţigările-n gură! Şi ele, băiete! Cum de-i primesc profesorii aşa… mirosind? De-aia nu ne mai ţine Dumnezeu! (Blegoi):- Azi noapte-am făcut cuie de cât frig am îndurat. Îmi place pe căldură, că poţi să te tolăneşti. Stăteam ghemuit şi era gata-gata să mă ia somnu’. Noroc c-a trecut o maşină şi-a zdrăngănit. Io, dintr-un deosebit, am ajuns văzut ca un câine... Am rămas numa c-o pretenţie: chiar dacă-mi crapă pielea, nu iau pe datorie. (Chirchidulă):- Io m-am împrumutat, că n-am vrut să mă calc pe cuvânt. Aşa era tata. Din pensie jumate-i alle(lui)a… şi-ndreaptă capul spre caietul cu datorii. Doi tineri beau afară - poate trece vreo fată pe drum. (Gâjâitu):- Când auzi, numa de femei auzi! Fă, dacă te culci în pat cu mine, de ce te-ntorci cu c-ru’? Ia du-te de-acia! (Chirchidulă):- Da’… când ia pijamalele şi-i vezi cracii, nu-ti face inima-ntr-un fel? Io dorm cu b-aşele descărcate, şi-a doua zi am… discernământ! După ce-o iau în braţe, nu ştiu ce-mi face, parcă nu mai mă doare nimica! (Gâjâitu):- De când nu mai dorm cu nevasta, mă trezesc înţepenit. (Blegoi):- Şi? - M-am lepădat de dor. Nu mai are rost să mă iau de femeie digeaba. Măi, şi-o doresc! Noroc că-i serioasă şi n-o răzbeşte şi pe ea... (Chirchidulă):- Aşa crezi tu? Îi întrerup, ridicând două degete: - Domnilor, acum trebuie să… rupem aţa. Iar aţa se rupe cu... dinţii!! CERTAŢI CU VIAŢA - Io sînt de-ăla de pe poale, toate viaţa repetent în clasa... socială. Nu ştiu să sar peste o groapă cu amândouă picioarele deodată, şi doar am fost la târnăcop de mic! N-am vrut să mă fac maistru şi m-am răzbunat: n-am învăţat pe nici unu’ ce ştiam io! Am “ultima pensie” şi mâine e... litera mea! Unu' Mialache-avea o vorbă: "Timpu’ e devreme!" Ia spune, ce se face pe timpu-ăsta urâtu? - Stai cu femeia, o... drăgăleşti... - Femeia m-a ars în soartă de două ori. Toate-s… trădătoare. Sînt necesare la-nceput şi pe urmă... câteodată! Pe la zece mă bărbieream, c-atunci am relaxarea. Smorcăia de ploaie, pişelniţă de-asta, şi mă uitam cu lupa-n susu’ străzii! Opintitu citea ziaru’. Ştii că ăla, când citeşte, se urcă pe casă. Şi numa’ ce văd o femeie şi mi-a crescut inima când s-a oprit în dreptu' meu. "Dacă ea e singură, şi io sînt singur, înseamnă că sîntem... egali!" - mi-am zis. Şi-am început să ne descoasem. Venea din josu’ hărţii şi era certată cu viaţa. "Sînt cu trei ani mai mare ca tine!" - am observat. "Şi ce-ai realizat în ăştia trei ani?" Parcă Dumnezeu mi-a spus: "Zi-i să intre!" Mă uit pân oale: ciorbă. Io iau sucu’ de roşii, curăţ un cartof şi zic că-i ciorbă! Şi nişte cârnaţi în frigider cu nişte zgârciuri calumea-n ei... Carnea o fleşcăi în gură, să-i aflu gustu’, şi-o arunc... De-aia sînt aşa slut, că nu prea mănânc... "Ce i-o fi lu’ tata, i-o fi şi lu’ mama: tai cocoşu’!" Şi-am început să-l alerg. Numa’ de câte ori am căzut! Îl tai, da' nu ştiu să umblu-n el! Când i-am luat căpăţâna, se bucura femeia de parcă i l-am arătat pe Dumnezeu! - Era... frumoasă? - Iaca na! Avea o faţă mutroasă. La tinereţe toate-s frumoase, la bătrâneţe ţi se agaţă de picioare şi te trag în jos. Dau să merg la piaţă după pâine, da' nu mai găseam şosetele! Măi, şi-aveam banii-n ele! În sfârşit, cu vai, cu chiu, îi găsesc. Da' cum fac cu asta? Îi zic să se dezbrace de tot. Ca indienii... "Ce-ai, mă, eşti nebun?" Avea două buci ca doi lubeni de plăcintă. I-am luat hainele şi le-am încuiat în şifonier. Să nu fugă! O pâine am mâncat-o pe drum, c-am înnemerit-o caldă. La-ntoarcere a venit, halai, toată piaţa! "Stai s-o văd şi io! Stai s-o văd şi io!" Săraca, jumulea cocoşu’ şi-asculta... Pavaroti (!) la radio. Că la mine nu se opreşte niciodată. Dacă-l asculţi pe Pavaroti, eşti cel mai sălbatic om! I-am dat o juma de banană. Nu, şi nu, şi nu! Că n-a mâncat niciodată! "N-am ţigare!" cică. "Du-te şi cere, ce, te ţin şi din ţigări?" Şi-a făcut vânt şi i-a cerut lu’ Opintitu. Să se-arunce ăla de pe casă când a văzut-o! M-a luat un cald de n-o să mai pot să mai merg pe lângă gard. Că mi se-adună: una şi cu una fac două! În oala mea fierbe cocoşu’, da’ mi-e frică să nu mă opăresc, să nu-mi zică lumea „Opăritu”! Nu s-a mai întors, parcă i-am dat cu rahat la nas! A rămas la Opintitu! La moartea mea să nu vie c-o lumânare, c-al draculi să fiu dac-o primesc! NETA Orice-am spune, orice-am gândi, legile rămân la discreţia celor puternici. Şi-au construit invizibile sisteme de apărare, minuţioase, ce-s declanşate automat prin tragerea unei simple sfori, sau printr-un clic ori apăsare de buton. Democraţia şi libertatea nu sunt stări de spirit în care trăirile să se alcătuiască drept. Inteligenţii au transformat viaţa într-o luptă în care, dacă nu intri din timp, rămai pe dinafară. Legile sunt făcute de ei pentru ei. Legi pe care nu numai că le încalcă, ci le încalecă pur şi simplu. De aceea, o lege menită să schimbe trebuie gândită pe coordonatele luptei. Când credeam (naivul!) că doar trebuie găsită o soluţie cu care să vii într-un suflet şi s–o oferi din căuşul palmelor. Nu! O schimbare înseamnă să distrugi pentru a pune în loc, aşa cum faci în grădină când ari. Trebuie dusă o luptă de front, om la om. În prezent răul atacă instinctual binele, îl calcă-n picioare ca pe un cotor de ţigare. Strâmbătatea lumii este începută demult şi a ajuns la mare adâncime. Binele care abia se întrevede e doar osu’ celui ce s-a-nfruptat din halcă. Bisericile au fost ridicate nu pentru mulţime sau civilizaţie, ci să aibă unde se-nchina el, puternicul; unde să-i fie pictată familia şi tot neamu', cu aureolă deasupra capului, unde să li se scrie şi să li se pomenească în veci numele. Înţelegând acestea îmi dau seama de grotescul pe care sunt nevoit să-l respir. Şi nu mai vreau acest spatiu fără orizont în care n-am altceva de făcut decât să intru şi să ies dintr-o gaură, asemeni dobitoacelor. "Băi, nemernicilor, ce-aţi făcut din gândire - darul cel mai de preţ pe care ni l-a dăruit Dumnezeu? În loc s-aveţi grijă ca cea mai frumoasă creaţie - omul - să nu decadă sub condiţia animalului, o folosiţi împotriva acesteia dominând? De ce n-aţi folosit gândirea să-l salvaţi? Vi s-a dat în stăpânire toată creaţia şi… voi ce faceţi?" Frumuseţile de orice fel mi se par, astfel, hidoase fiindcă bănuiesc înlăuntrul lor demonii. Stârneşte-i, şi-o să vezi ce păţeşti! Îmi intră în cârciumă, pentru prima oară, o femeie. I-a intrat rochia-n şezut şi trage mereu de ea. Acasă are un pui care nu creşte, o găleată cu chiştoace din care-şi face ţigară pe ziar, şi-un şifonier cu ţoale-mpuţite. A plecat că lu' Pişa-al ei nu i-a plăcut fasolea. C-a făcut-o cu... nimic; mai trebuiau… roşii, cică “Dumnezeu a lăsat de toate pe pământ”. De unde dracu să aibă ea... roşii!? Ştie să facă şi mămăligă, da' nu poat' s-o răstoarne. - O fi nouă, domnu? mă-ntreabă. Cât face necsu'? Fumez ţigara şi decolez! - E… cadou... - Acuma, asta-i adresa mea! Şi, dacă-mi mai daţi cadou o tărie să mă-ntăresc, cât mă costă? O cheamă Neta şi stă mai mult în parc. Acolo a fost bătută de curând cu picioarele-n burtă şi batjocorită, cu o ţoală pe ochi. Pe stradă trece un pensionar în baston. O aud: - Ăla, când era mai tânăr, se uita la mine. Mă voia goală, să vadă dacă mai mi-a crescut... ţâţa! Oh, am ajuns o placă veche... Şi aia zgârâiată! Acum-u'-an mi-am pierdut munca şi m-am aşezat înaintea trenului. Da'... eti că nu mor! Şi-şi dă cu pumnii-n cap. I-aud ca-ntr-o scândură. - Nu-ţi mai da–n cap, că-l zăpăceşti de tot… - Dumnezeu întâi îţi rupe aripa, te pune la răbdare. Să te canoneşti! Ce, Biblia-i proastă ce scrie-acolu? Da-ţi-mi cu pietre, cu de-alea marili! De-ncepi să mori, să ştii că trăieşti... Doamne, iartă-mă, mă-nchin cu stânga, dreapta mă doare tare, mi-a-nţepenit az' noapte pe bancă. Am stat pe colţu’ "Luminii", da'… n-am avut lumină. Nici robinet. A vândut mama şi i-a luat nepoac-sa toţi banii. M-au luat să dau iscalitura… Aş munci, da' nu pot. Anu-ăsta am lucrat la I.L.F(oamea) numa patru zile, c-am plămânii rupţi. Da' am văruit la nişte spoitoriţe. Că-mi dă, că-mi dă… Şi mi-au dat o pătură ruptă, un pieptene şi-o periuţă de dinţi. Da' io nu mai am dinţi! Că-mi mai... dă! Când m-am dus să-mi dea, cică n-are! Îu, vine-n spre mine! Să mă feresc! - Nu m-atinge! - Hoo, că n-am diavol… Şi nici ghimpi! (Sărmana, se-ntinsese după chibrit!) O să mori şi nu ştiu ce-o să păţeşti. Io ştiu cu mine… Prăjesc repede nişte ouă: - Ia şi mănâncă! îi zic. Mă-nân-că!! - Mai sînteţi ca... dumneavoastră!? "DA, MAMĂ …" Dâgâdâm trece mâna pe la nasul tuturor: - Mirosiţi, să ştiti şi voi cum miroase… femeia! A li-li-ac! - Nu mai mori!? - Dac-am dus-o pân' la şaizeci, o mai duc… - E florăreasă? - Nu. Injectăreasă. - Nu vreau să-mi miroasă a injecţii… - Ascultă la mine: femeia miroase a liliac! - Lili-cac! Blegule, femeia miroase a… nimic! O să-ţi dea goana. - Iubitor ca mine nu e nici dracu'! O învelesc toată noaptea. Măi, şi-acu se face ziuă! Intră Colecţionaru cu un fir de izmă-n mână şi-l aşează pe o masă să miroasă frumos. - Izma ta e… creaţă! - Şi ce dacă? E cea mai medicamentoasă. Rupe dintr-o frunzuliţă şi o lasă să-i cadă în pahar. "I-auzi, sfârâie!" Ochii i se joacă-n cap, aplecaţi deasupra lichidului incolor ce se-nmiresmează treptat, trăind deja bucuria ce o să se-ntâmple. Se reped toţi şi ciugulesc din buruiană. Observ apoi frunzuliţele plutind deasupra paharelor pline şi degete lovindu-le să se ducă la fund. Dar frunzele nu ascultă de om. Acum aşteaptă toţi să-şi facă efectu'. La fiecare salariu Colecţionaru îşi procură alt ceas. N-a colecţionat nici unu' până acum, doar le-a purtat. Mâna lui a purtat toate ceasurile din lume. Ni-l arată pe cel de azi cu geam pe dedesubt prin care se vede cum se mişcă rotiţele, şi vrea să ştie dacă a făcut o alegere bună. - A ce plangi, mă? îl întreabă pe Ionel. Ionel nu plânge, e doar trist. Azi i s-a înapoiat cartea de muncă după şapte luni de… probe şi promisiuni, şi nu i s-a scris nimic pe ea. - De ce nu v-aţi înscris în "Forţa Morală"? îi cert. Făceam… scandal! - Te terminau imediat. Că nu e unu, toţi patronii fac astfel, şi se unesc cu cei din ţară… Te bagă la puşcărie. Şi… pentru ce? Că Ionel va ajunge să nu mai poată munci într-o zi şi nu va avea pensie? Oricum întinde mâna, oricum e-nvăţat cu şutu-n fund! Astea-s timpurile, ascultă şi la aragaz, nu numa' televizoru'! Sună un telefon mobil. - Alo? Da, mamă… Sunt până-ntr-un loc… viu repede! La… „Ceainac”, unde pot să fiu? (Nouă, în şoaptă): Vorbiţi ceva s-audă, care-ai ascultat aseară? - „Lucrarea aceasta are toţi cromozomii literaturii…” - Nu de-ăia lungii, mamă… cro-mo-zomii… - „Scrierea are stil şi pistil…” - Ei, şi tu: "ce-nseamnă pistil?" Las că-ţi arat când ajung acasă. Nu-ţi desenez, îţi arat… - „Poetul trebuie să tacă mult şi să scrie puţin. Toţi vrem să spunem multe, dar trebuie să ne rezumăm… Să fim călăi cu noi înşine…” - Stai liniştită, nu ne batem…(mie, şoptit): Nicolae nu-l mai primi p-ăsta la cenaclu că nu ştie s-asculte! Nu, draga mea… Da, mamă! Nu… nu intru nici mort în "Forţa Morală"! Nicolae? Mâine–poimâine… fiuiit! Da, mamă… Am plecat spre casă… Acuma! Colecţionare, să nu mă contrazici: îmi spui şi mie când a murit Dej? Anu, luna, ziua, ora şi minutu'? Hai, că mă grăbesc! - Eram pe vapor când s-a dat alarma. Era într-o joi în… '65, pe 17 martie, ora 17 şi 29 de minute. - I-ote, mă, ăsta? Nu şi nuu… La 17 şi 37 de minute. Erau nişte difuzoare pe stradă şi se anunţa că a murit, nu ştiu ce, nu ştiu cum…Mi-ai stricat toată ziua pe ziua de azi! Eram la şcoală şi dirigintele ne-a ridicat în picioare: "A murit tatăl nostru…" Dej ţinea mult la copii. Să n-ai tu încalţăminte? Cum te vedea crăpat oleacă, te şi trimitea la magazie. Venea pe Podu Grand la Griviţa, singur, venea exact când se punea masa. Se ducea direct la bucătărie şi lua ciorbalâcu’. Mesteca în cazan să vadă ce e, şi-şi punea în farfurie. După ce mânca oleacă, îi chema cu degitu’. "Asta-i ciorbă? Unde-i carnea? Am zis să se dea carne la oameni. Să se dea din belşug!" Şi-i schimba imediat. - Ştii cine-a rămas în locu' lui? - Maurer! Mâncam câte 50 de vrăbii cu el… - Şi Maurer ce-a zis? "Ia să-mi văd io di-ali meli şi să-l pui p-ăsta!"? Pe cine, mă, ştii!? - Pe… Ceau'! I se lăsase cu limbă de moarte: "P-ăsta-l pui!" Iar pe Maurer l-a zburat imediat. De umbla, săracu', pân Bucale cu un ceainic în mână şi vorbea singur: "Ce-ai, Nicule, cu mini? Ce-ai, Nicule cu mini?!" Braşovu' se numea p-atunci Stalin. Acuma se numeşte Iaşov, că l-au invadat ieşenii! Sună iar telefonul. - Da, mamă… (Cineva face ca trenul.) Sunt la… gară… Nu, nu pierzi cu mine… Imediat… Oo, am trecut deja de piaţă… sunt aproape… Pup ciocu' tău! Da, mamă… stai liniştită… vin la... dormică… Iar au început! O iau cu Dej, cu armata... vor ajunge la revoluţie… La Băsescu îi dau afară, că mă răzbeşte foamea. Şi-nchid. Atunci îmi aduc brusc aminte că sunt om şi trebuie să mănânc. Cam asta mi se întâmplă tot timpul… Oamenii aceştia mănâncă foarte rar, în schimb beau. Să-şi aducă aminte. Trăiesc mai mult în trecut, că-n prezent nu mai e loc. - În armată era unu Mârţ, avea o ureche mai sus şi una mai jos…. În iarna aceea a fost un friig! Şi, hai la tragere cu noi. Echipaţi de război, cu tot harnaşamentu'. Măi, din 36, doar unu a nimerit ţinta. Cine credeţi!? Mârţ! A nimerit… prostu'! Supărare pe comandant! Ne-a umplut raniţele cu nisip şi hai pe jos la cazarmă. 35 de km. Şi ne-a pus să-l cărăm pe Mârţ în spinare! Pe rând. Ce râdea moldoveanu'!... Băteam şi pas de front. Jumate am intrat atunci direct la infirmerie. Dar… aşa am ieşit soldati buni, mă! (Sună telefonul) Da, mamă… L-am dus în spinare. Cum, "pe cine"? M-am prostit, vorbesc singur pe stradă…Mi-am amintit de unu Mârţ…Cum "şi ce-mi făcea pe la spate?" Mda, atunci nu au fost în stare să tragă cu arma şi au fost aspru pedepsiţi. Dar, la următoarea tragere? A? Vă spun altădată cum a dus Mârţ tot plutonu'-n spinare! Azi văd incompetenţi pe toate drumurile, da' nu se mai deşteaptă deloc! Şi n-ar fi, e alegerea fiecăruia, suntem însă obligaţi să-i ducem în spinare. Cei care n-avem nici o vină! - Merg să mă odihnesc un pic… - Moarte bună! - Veşnicie veşnică! - Smoala fie cu tine! - De ce zici, mă, de smoală? - Crezi că scapă v'unu? Dacă judecata-i dreaptă… am încurcat-o… - Da, mamă… GHEO ŞI MICU - Ce ai? îl întreb pe Micu. - Da’ ce n-am!? (Scoate din buzunarul cămăşii un ardei verde-negru) Ia-l şi vezi: ce zice? Nu mi se stă singur. Pe zădufu-ăsta mai mişc airu. Fac cu mine ce vreau, doar e libertate, nu? Mă odihnesc acia oleacă şi-un pic. Şi-aştept şi ploaia. Era vorba să plouă şi nu mai plouă! Ce batjocură se face de mine! Pământu’ nu mai primeşte sapa, şi e un an cu aşa buruiană nenorocită că nu poţi s-o scoţi din pământ, de tare ce e! Am nişte roşii, da’ cred că nu mai înviază. Le-am plantat mai… răsfăţate şi le-am dat şi cu toate… documentele! Aseară se făcuse miezu’ nopţii pe câmp şi pe Toma, vecinu’ meu, îl apucase… vrednicia! To’ma’ atunci! « Mă, strânge sculele şi haide! Nu ţi-a ajuns? » După el, am fi venit acasă în… praşilă! Agricultura e dobitocie curată... Pe terasă Gheo-şi udă batista prin tamponarea frunţii şi-o întinde tacticos peste pălăria sa, veche, de paie. Stă singur sub mijlocul umbrelei, cu capu-ntre umeri, într-o poziţie de fericire şi se uită spre cer. Privesc grămada de chiştoace şi cum scoate fum pe nări într-o concentrare profundă: “Când te loveşti la un deşti, zici : « Uf, mamă! » Şi pe urmă: « Doamne? » Nu mi-e frică de Dumnezeu, El e şi cu ăla, şi cu mine, cu toată lumea. Şi… care e prost, e prost! Di’naintea Lui n-ai und’ să te mai duci!” La câteva case un bărbat de vârsta mea a fost doborât de arşiţă şi e durere, îndeosebi pentru mama ce-şi îngroapă fiu’. De trei zile îl strigă şi el încă nu a răspuns. - E zece şi niţel - se frământă Micu -, ar trebui să vină popa… Am ajuns să nu mai sufăr florile. Am casa plină, unele cu frunza aşa de mare. Şi mai mă duc şi io colu, colu… « Hîu, frunza! De-abia s-a prins şi-ai rupt-o tu. De când o aştept!» « Fă, p’i dacă s-a agăţat de mine? Ia-le draculi din cale, că am şi io drumur’le mele şi… mai mă clatin şi io! » C-“o am de la mama şi vreau s-apuc s-o văz înflorită!” A pus flori şi pe stradă, când să uită, cică, să vază frumos! Pe de o parte, Anicuţa mea are un cuvânt cumsecade, pe de alta, nu! E… viespoasă! Măi, ş-avea un spic de păr ondulat… Şi-aşa-i făcea cu mâna! E feme’e muncitoare, dacă n-a călcat la pământ…! Acu nici doi scuipaţi nu dai pe ea. Toată ziua se vaită, că e... văicăriţă! Da’-mi vin şi mie dracii, c-am găsit-o… greşită! Nu poci să uit diloc, ce-oi avea? Românu-i făcut din tată-hoţ şi mamă-curvă, ducem un blestem genetic. Ştiu şi ce-i aceea draguste, da’, de-acuma, gata, cu dragustea las de dorit. I-am zis de la-nceput: « Fă, nu te iubesc! Ce, noi sîntem Romeo şi Giulieta? Nu-ţi tolerez nimic, da’ să ştii că nu te omor. Să-ţi scoţi singură chiloţii! » Puterea-i numa la mine, da’ cât o să mai trăiesc? Mai am doi şi fac şai’. Asta-i viaţa, te duce ea-nainte, înapoi nu mai ai cum! Îmi pare rău că nu sînt stăpân pe casă, stau ca cioara pe cracă. Să-ţi spui adevăru’: băutura mai mă ţine şi pe mine, ea-mi dă putere să mă mişc. Dă-mi un pahar cu curaj, vreau să petrec mortu’ până la biserică! Dac-apare Anicuţa şi cere ceva, să n-o treci în dreptu’ meu, trece-o la separeu. Că i-am zis: « Am o sete nebunească, dă-mi să iau o litroaşcă, s-o sting! » Şi-am luguduit-o, ce, crezi că-ţi dă femia repede banii? Digeaba! Îmi arde gura de-un pahar şi nu-mi dă! - M-a somat să nu vă mai dau pe datorie. - Da? Face cu pricea?! Azi ne-am certat din cauza unui viţel. C-a fatat vaca. Ce-a mai păzit-o! Că... “Fată!”, că „Fată”! Marţi, când ne-am întors de la grădină, viţelu’ se zbenguia pân curte. Bâşt! L-a aruncat afară, nici nu s-a sinchisit. E alb cu negru, zici că-i poză. I-a pus numele Ciprian, c-a mai avut unu tot floriu şi Ciprian îl chema. « Nu vezi ce periculos e? i-am zis. Spune-i... Pardalian! » Şi nu vrea. Uite-aşa mă fierbe de-o viaţă. Dacă femia nu-i de-acord cu tine, e-n greu’ vieţii, nimica nu realizezi… Dă-mi două ţigări. - De care? - De-alea mai păcătoase. Gheo fumează de-alea bune, cu... filtru! - În Dumnezeu credeţi? - Cred, da’ nu vezi că nici El nu face nimica? I-ote-l! Gheo a işit pe stradă şi-a luat şi paharu’ şi stă cu el pe bordură... Nu a căutat umbră, a fugit de gura mea. “Vino înapoi, mă! » A fugit ca de tămaie. “Da’, ce, tu n-ai vorba să vorbeşti? De câte ori să ai şi putere să ţii cuvântu’ în gură? » - Lasă-mă-n liniştea mea, să-nghit gălbenuşu’! Mă-nconjori prea mult cu vorbili... - Săracu’ Gheo, când am venit aici-şa, mi-a zis: « Micule (aşa-mi zice de când eram mic), ai soţie, bine că-ţi trăieşte!” Ce hăisit e, zici c-a lucrat două zile cu Toma! Ţi-am spus? Am fost la fi-miu-n America. E babăsiter, adică vede de-o babă. În Canada ziua trece altfel, aci zici că stă pe loc. Era acolu o cantină şi costa cinci dolari burta de mâncare (e mic dolaru’ canadian…) Am stat io oleacă şi m-am uitat. Nişte fripturi mari, aranjate. Şi fasole era! “Halal de viaţa voastră, aici e de mine!” Le întindeam mâna, că nu ştiam să vorbesc. Măi, şi nu-ţi lua un cent în plus! « C’est beau? » mă-ntrebau. « Se bo! » ziceam şi io, ca ei. « ça va ? » « Sa… va f-t muma-n c-r! » gata, le încheiam citatu’. Era unu negru şi mare cu ditamai polonicu’. Şi dădea să-mi pună oleacă. « Mă, pune, mă, ca lumea! » Şi-a început să mă boscorodească-n limba lui, probabil zicea că de ce mănânc aşa mult? Am luat şi două sute de bitter, am arătat cu degitu’. Scria ieftin. Când a văzut negru-ăla paharu' plin a belit nişte ochi la mine! Mi-a dat fi-miu un telefon tare de tot. Şi mi-a spus: « Ai grijă, poate-l scapi şi p-ăsta-n oala cu ciorbă! » Lui Gheo i-a venit un gând nou. Aşa, din chiar doamne: ”Oamenii greşesc comportându-se cu Dumnezeu ca şi cum ar fi un biet şef de ţară. I-au imaginat ierahii şi reguli pentru supuşi…” Iat-o pe Baba Leana. Şi la nuntă, şi la-nmormantare, ea-i ! Face mâncarea, organizează, tămâie, duce apa… Ea ştie tot, e „ceas”! « Ah, mi se plânge, ah, ce-mi vine să mor când văd proşti! » Merge-n baston şi nu-i exclus să primeşti o vargă, dacă nu respecţi datina : unde trebuie să stea mortu’, la ce oră, minut şi secundă se pune orezu’ la fiert - să fie fript când se pune-n farfurie... Şi asta depinde de cât de repede face popa slujba, de câte opriri sunt, câţi morţi sau cât de repede merge ăla cu steagu’… Data trecută popa a făcut un scandal! « Tu… primu’! a strigat. Dă steagu altuia mai zvoltos, eşti prea… caricatură! » - S-aude c-o să trebuiască autorizaţie pentru marşu’ mortuar şi n-o să mai avem voie să oprim mortu-n intersecţii, că se blocheză circulaţia! - Sunt în stare, după câte legi strâmbe au dat… îi răspund lui Micu. - Nu strâmbe, ci-ncovoiate rău! Gata, a venit popa, plec. Săptămâna trecută am plimbat-o pe mama ce-am plimbat-o şi-am zis s-o mai plimbăm oleacă, dar n-a vrut. M-a chemat în altar de-am semnat pe caiet. În altar îl ţine! Nu i-a convenit cât i-am dat, cică să mai aduc. Ah, tinereţe, ai plecat de lângă mine ca o hoaţă… Micu intră în mulţimea îndoliată. Pe la porţi apar oamenii şi-l salută pe cel ce nu mai poate răspunde la salut. Gheo a devenit stană de piatră. Gândul acela l-a făcut să se concentreze într-un dialog cu divinitatea. Şi a rămas uimit că nu l-a oprit niciun gardian la vreo uşă, că nu l-a întrebat nimeni ce vrea ori să-l trimită acasă că Dumnezeu nu există… A ţinut-o numa drept. L-a rugat: “să facă ceva cu arşiţa, că moare porumbu’ pe câmp, i s-a răsucit frunza! Iar oaminii… oaminii prea repede mor!” Acum vrea să-L mai roage să-l lase lângă… măr. Nu ştie prea clar de ce, i-a venit lui aşa... dintr-odată. Nu-i trebuie scăunel, nu, aduce el un pietroi, că pietre sunt peste tot. Dar… ar vrea să-l lase să vină şi cu… paharu’, măcar pe jumate! Să-I… zică, să nu-I zică…?! CUIBUL DE BARZĂ Silei a rămas de zici că-i dop într-o sticlă. Umblă descusut la haină - încă nu-i descusută toată, doar pe ici pe colo. Dac-o să-i mai vină nevast-sa ( e ajutoare-n Italia ) o să i-o coasă, că-i „dişteaptă” la cusut. S-a chinuit s-o convingă să-i trimită bani: „Fă,-i dau drumu la chitanţă!” i-a zis. Adică dă drumu’ la gaze, face focu’. „Pe mine unde m-ai pus, la tivu’ de la cearceaf, acolo unde ţii picioarele? Dacă vii, nu mai găseşti pe cine. Trimite-mi, fă, bani. Altfel nu te mai primesc în ţară!” I-a tot promis că-i trimite la sfârşitu-lunii şi-au trecut... trei sfârşituri. Acuma, după ce i–a trecut pe numele lui, se chinuie ea să-l convingă să-i trimită, că nu mai are, tot aşa, cu ce trăi. - Am ceva de plată? mă întreabă. - În clipa asta, nu! - Mamă, m-a băgat pe clipă!:)))) Se-apucă să citească dintr-o revistă abandonată de cine ştie cine. Limboacă-i ia revista şi-i dă cu ea în cap, să tacă, lui nu-i plac... „gargariile”. Tapaloagă îi ia apărarea: - Lasă-l, domle, să citească. (Silei):– Fiţi atenţi ce scrie-aci: „Tăcere de toamnă. Tatălui meu...” I-ote, mă, ce-am găsit-o! Trebuie s-o ţiu mai departe, că nu văd. Citesc, că-mi place! Că-i de tatăl meu. Ia fii antenă: „5 noiembrie. Tovarăşu...” Aa , asta-i de pe timpu...! (O-nchide). Nu mai citesc, că nu mă laşi tu... Chit că mănâncă la patru zile şi Silei tot nu se face slugă. Când taie primăria pomi, aduce crăci! Da’ le arde prosteşte: cum nu mai poate de cald, dă drumu’ la geamuri! Îşi dă importanţă c-a dat spagă lu unu să-l treacă la „Cantina săracilor”. (mutată recent de pe strada „Speranţei”pe strada... „Victoriei”! ) Când se nimereşte să aibă şi el bani, cumpără de toţi carne şi-o prăjeşte-ntr-un ceaun. Bagă cât bagă, apoi îl prinde mila şi-aruncă restu’ la câini. Îl privesc: pantalonii de pe el nu-s prea ai lui, îs cam largi - i-a primit peste groapă. Îşi deşartă buzunarele sperând să mai găsească un bănuţ şi scoate la iveală un pumn de chiştoace. Opa, s-a dat de gol! (Limboacă):- Aşa-s de râzgâiate femeile, că nici nu merită să le mai privim. Am bărbierit-o la m-jaretă şi s-a băgat repede la loc, în plapumă. Cică să-i fac clătite şi nu vrea decât de-alea aruncate-n sus... „Io să fac? Numa io?” M-a şi muşcat de gură, uite ce rană mi-a făcut! Nu ştie decât să deschidă geamu’, să intre ţânţarii, şi să se plângă că nu poate s-adoarmă de ei. Ai voie la femeie? îl întreabă pe Tapaloagă. - Aveam. La a mea. - Nici măcar când şi când? Pe Tapaloagă, acasă,-l aşteaptă... Nimeni. Aşa-i spune el Singurătăţii. Se uită la ceas: „Cât de devreme e! Nouă jumate. Mai stau, poate se îndreaptă soarele-oleacă. Dacă mai beau una, se face zece jumate...” Dar nu vrea să se mai facă zece jumate. La zece jumate i-a murit Tătica, aşa o striga, aşa o mângâia, aşa o... „Oh, nu mai vreau să-mi amintesc, c-am început să mă măcin rău în partea stângă. C-a fost curvă, că n-a fost, treaba ei - io am iubit-o”. A visat-o iar. „Da’ nu zice şi ea ceva, dac-a dat de bine-acolu... că mă ia şi pe mine...!?” Şi-a luat deja gândurile de la femeie, da’ parcă n-ar mai vrea nici să intre-n casă,-n singurătate. Când eşti singur începi să devii neutru. Iar el e altfel, şi-a consumat propria viaţă escaladând limite de tot felu’. Şi ştie că a făcut-o în zadar, fiindcă în zadar a aşteptat de la lume fărâma aia de apreciere dăruită eroului necunoscut. Acum are impresia că-i pierdut în spaţiu – cum se face de ziuă, se scoală - cum se face întuneric, se bugineşte-n gaura lui. Şi ce dăinuire mai e şi asta? Gândeşte: “Dacă s-o-ntâmpla ceva cu mine? Fug acasă să las scris: Să termin cu lumea asta.” (Se adresează lu’ însuratu’:)) - Dacă la voi mai contează ceva, la mine-i nimic. Să nu-mi spui că eşti cel mai fericit de pe lume? - Ţi-o dau pe soacră-mea. Ştii ce b-lane are? All-be! Da’ zici că-s de vrabie. - Să-i miros băş-nile? Să zică: „Unde-s banii?”, ”De ce te duci la Niculaie?” Am fost ieri la amea. Da’ am luat-o pe de-a dreptu’, pân grădini, pe stradă-i prea departe cimitiru’. Şi mi-am ales un model să-mi fac crucea. Am făcut un semn cu unghia, să n-o uit, că trebuie s-o mai văd şi mâine. - Şi mâine e-o zi. - Ah, gândurile! De la un timp nu mai pot scăpa de ele: Eşti o floare... şi-ţi pică o petală. Vine cineva, spune ceva, şi-ţi mai pică o petală. Te răsuceşti, mai pică o petală. Încerci să te ridici, mai pică una. Vine altcineva şi... iar, şi iar ... şi iar îţi... pică. Doamne, câte petale, câte petale să aibă şi-un om? Şi vii tu: „Şi mâine mai e o zi!” Şi... dacă nu mai e? Petalele astea ar trebui îngropate. Da’-ngropate undeva departe. Şi-adânc. (Silei):- Ştiaţi că nu mai e cuibu’ de barză? Când m-am uitat în sus, am rămas lemn, mi s-a luat toată inima. Stâlpu’ nu mai are nicio nimica. Îmi plăcea să văd cum făcea barza umbră puilor, când le aducea coaja de pepene. Să zboare, că numa aşa zboară! Iar pepenele să fie ciocănit mai întâi de-o cioară! (Tapaloagă):- Prima dată a fost într-un salcâm. Da’ salcâmu-ăla nu prea avea măduvă şi se bălăngănea, putea să cadă pe case. Ghebosu a pândit când a venit toamna, l-a tăiat şi l-a tras cu funia. Ce s-au mai supărat vecinii! Au pus găleţile cu apă la-ndemână aşteptând să lase barza, pe casă, ramura cu jar la un cap. C-aşa face, dacă-i muţi cuibu’. Pocinete, vecinu’ lu’ Ghebosu (era tânăr p-atunci !) a tăiat repede toate crăcile de la salcâmu’ lui şi a lăsat numa-n vârf trei crăcane. N-a făcut cuib, cuibul nu se face oricum, se face cu bilă. Dar berzele ce-au zis? „Asta-i omu’ draculi, nu stăm aci!” Şi-au preferat stâlpu’ de pe ulicioară. Veneau puii-n fiecare an la el. (Limboacă):- Am avut şi io salcâm, da’ s-a uscat. O fi dat cu botu’ de ceva! N-a murit Ghebosu? (Silei):- Nu vrea să se lase de viaţă. (Limboacă):- Mă, parcă n-ar fi chiar bătrân. (Tapaloagă):- Se scula la patru şi,-n izmene, uda grădina. La şapte mergea la colţ să ia pâine. Aşa,-n izmene, mergea.Desculţ. Era cel mai Dumnezeu să-l ierte. (Silei):- Mai mişcă, n-auzi că n-a murit? Cuibu-ăla a fost dat şi-n ziar. Unii ziceau că barza n-a mai făcut ouă, că s-au uitat unii urât la ea şi–a zis că, gata, nu mai face! (Tapaloagă):- Uităciosule! L-au dărâmat cu beldiile. După 20 de ani. Nu se mai putea cu el, că făcuse netrai. I-au speriat pe bieţii oameni care aveau casa sub cuib. Bărzoiu-mbătrânise şi scăpa mereu broasca din cioc exact în bătătura lor. Hai, o dată... de două ori... se-ntâmplă. Da’ nu era zi de la Dumnezeu să nu cadă v’una. La-nceput au râs, au făcut glume, au strigat: „Mai dă, Doamne!” Pân-a căzut una direct în păr la Babâlina. Şi, la puţin timp, exact în ceaunu’ cu mămăligă. Să fi auzit ţipete şi orăcăieli, care mai de care! Apoi... toţi, cu beldiile, pe acoperiş. Da-ntâi s-au îmbătat, c-aşa se face, dacă vrei să nu cazi. Ce mi-a plăcut la ei e că nu le-a venit la cap să le mănânce. (Silei):- De unde-or fi scos prăjinile, că ăia nu mai aveau nici de foc?! Priviţi, priviţi, trece popa. Unde-o intra? Întindem cu toţii capetele peste gard să vedem dacă la Ghebosu se strigă sau se găseşte poarta deschisă. Îu, mi se pare, oare, sau... găturile noastre sunt cam... lungi, ca de... barză? Iar mie, mie, de la un timp, de ce-mi place să stau mai mult într-un... picior?! FOC FĂRĂ PUTERE Ptruptrucea este un om supus de muncă. Stă la trei-case-ntr-o-curte. E-atât de sărac că nici n-are ce pierde. Bine că, de chiu, de vai, are un adăpost. S-au pus semnătură de la semnătură şi i-a rămas lui totul - un pic mai mult decât nimic. Azi noapte a făcut focu’ şi-a dat o fugă, cu toate că geme de durere cu fiecare respiraţie, să ne spună că se-ntâmplă ceva cu lumea aceasta: - Focul nu mai are putere, nu mai încălzeşte! Totuşi s-a scăldat fiindcă mâine-poimâine o să-i vedem pânza neagră la poartă şi vrea să-l găsim curat. Auzindu-l, Bucureşteanu s-a grăbit să se laude, mai mult să-i facă în necaz. Cu vocea lui ce devine pe zi ce trece mai abitir ca jungherul pregătit să caute şi să găsească întotdeauna inima: - Nevastă-mea a făcut o căldură că nici în c...ru-gol nu puteai să mai stai! Bucureşteanu e băiatu lu’ ăla care avea dantură de aur. Şi e-n stânga (sau dreapta?) lu’ cineva de sus care, zice el, „are pe cinstitea”. Fugi, mă, de-aci, nu-i nimic cinstit în lumea asta! Are o nevastă, dac-o vezi, râvneşti la ea. Şi o casă maare, când aleargă femeia nici n-o prinde pe-acolu. Se... bucureşte că şi-a aranjat copiii, i-a pus la punctu’ fix. Rămăşilă, clientul care n-are deloc stare şi bea în picioare, nu este un absurdist, ci doar un pic gândit. Recunoaşte că a fost un deştept şi s-a prostit, da’ nu-şi dă seama „ce l-a prostit pe el?” Îi place la cârciumioara... „duminicală”, că mai vorbim şi ceva. Se plânge: - Am trecut pe stradă şi vecinii se uitau la mine. Şi m-am uitat în gându’ lor:”I-oiti, iar se duce la Niculaie!” De-abia aşteaptă să mă pârască nevestei! Intră Şochi, cel care vorbeşte singur, de zăpăcie. - Păi bine, mă, voi staţi toţi şi fumaţi? Şi... io!? El fumează fără filtru şi, oricât se roagă, nu vrea nimeni să facă schimb de ţigare cu el. Şochi a luat un pui de la „Găinărie”. Sticla cu lapte tot de-acolo; e-ncepută, se vede prin sacoşă. Stă la mă-sa şi o lasă să moară. Oricum, nici nu e bine să mai rămână - (după părerea lui). N-o duce la azil să nu-l aresteze fiindcă n-a fost în stare să îngrijească. Da’ el... îngrijeşte! (tot după părerea lui). Are o floare pe jumătate roşie şi o întoarce mereu să se... înverzească! - Auziţi? se adresează celor de faţă, mi se lipesc buzele de la lapte! Trag de ele... sînt... lipite! Nu, nu vreau să mi se lipească, vreau să mai... vorbesc. Mă dor şi urechile, au! mi-au poc-ăit!! Und’ să mă aşez să nu mai aud? Să nu v-ajungă durerile mele! Doctorul ’cea că sînt pan...eroic - ridic două deşte, închid ochii şi totu’ e cum vreau io, nu fac semn, doar ridic două deşte! Adică sânt aiurit şi... să las boala jos. Dacă aşa m-a lăsat Dumnezeu? Azi noapte mi-am făcut cazemate pân casă. Dacă vine sfârşitu’ lumii, und’ să mă bag? Şi mă lupt să-mi intre-n cap. Da’... ce să-mi intre, că nu prea ştiu? Şi... de ce? Te uiţi la tilivizor şi zici că citeşti! Oare, dacă mori diştept sau mori prost, nu-i totuna? Pesemne că nu-i, Dumnezeu înseamnă dişteptăciune. Ce-ntrebare proastă! Întrebarea e: ce iei cu tine? Şi... dacă nu iau nimica, înseamnă că nu mai trebuie să tai floarea după ce se va usca? Ori s-o duc la gunoi? „Ce rămâne... după tine?” poate vrei să întrebi. Rămâne... ceva! Io! Care nici nu am faţă să mă vadă Dumnezeu. Opaa, trebuie să iau de urgenţă o lanternă şi să-mi luminez faţa când merg pe stradă... (Ptruptrucea):- Săru-mâna, Doamne, că m-ai adus întreg pân-aicea! De-acu poţi să faci ce vrei cu mine... Se ridică-n picioare şi-şi face cruce spre icoană. (Rămăşilă, privindu-l):- Omu, când întinde mâinile, e tot o cruce. Totdeauna la cruce se ajunge... (Ptruptrucea):- Câte zile-om mai avea, barem să le trăim. (Rămăşilă):- Acasă, nevasta-mi zice numa de-ale ei... (Bucureşteanu):- Laasă-ne cu nevasta. Aici sîntem... solo! I-am zis lu a mea: „Fă?” (c-aşa vorbesc cu ea, cu „fă”!) Cică... s-o respect! Ştii ceva? Lasă-mă cu respectu’! Că nu mai are-n ce să–şi fiarbă cafeaua! I-oiti, de-aia nu mai poci io de cafeaua ta! Nu mai vreau să şurubăresc, adevărăciunea vieţii se numeşte... şederea! (Rămăşilă):- Da’ de ce mănînc şi beau? Să stau, să dorm? Încă-s bun de muncă. Mai bine mergeam în urma lu’ nea Nicu şi... trăiam. Ne dăduse şi orele-alea de... şedere! Ne-am încăpăţânat s-o luam înaintea lui şi, uite, cum suferim: muncim pe coji de ouă! Trebuia Ceauşeasca-mpuşcată, nu el, că el avea păsare de noi. Nicolae, eram la casă şi veneau vecinii la noi, că noi aveam televizor. „Stassfurt”! Şi se descălţau săracii la uşă. Pân-a venit unu-ntr-o noapte, rula „Zorro”, a vinit cu sacu’ şi,-al dracu, ne-a furat toate troaşele. Cam de pe-atuncea am rămas noi desculţi, să ştii şi tu. Mă tot gândesc că dacă nu ne-ar tot fura câte un nenorocit...!? Şi să mai ştii că noi am vrut să ne-ncălţăm, şi vrem, da’-n viaţă nu se-ntâmplă ce vrei tu. Că strigi... „Alo?” Ce faci cu „Alo”!? (Ptruptrucea):- Am trăit în toate felur’le. Şi nu-mi mai pasă. Am ajuns la concluzia că viaţa înseamnă ce vreau io. În fiecare clipă. Iar acu vreau să tac. Lasaţi-mă să tac! Şi mai vreau o ţuică, da’ să fie cu ajutoru’ lu’ Dumnezeu... (Rămăşilă):- După ce mai beau un impuls, să vezi ce treabă m-apuc să fac. Repar poarta, c-a-nceput să se târască, zici că-i beată. To’ma’ atunci când n-o mai am, atunci îmi dă Dumnezeu câte-o putere! Am pricepere ca bunica. Imediat o vedeai: lua şi-nşira pe aţă: prune, felii de mere... Cu palmele ei... amândouă... Şi-n pod cu ele, la afumat! Io ce-am rămas din tot sângele bunicii. Măi, şi-mi spunea, draga de ea, câte-o vorbă, da’ mie-mi işa în loc să intre! Numa’... mâncam, mâncam şi nu mai mă săturam! (Bucureşteanu):- Fugi, mă, c-ai... mâncat! Tu n-ai mâncat niciodată! (Rămăşilă):- Să mă sting acu din viaţă dacă nu... Ce mult se bucură unii când reuşeşti să greşeşti, se pun de-a curmezişu’-n sufletu’ tău... Noi, terminaţii ăştia... - Nu eşti terminat, ai un picuţ de grădină... - De ce nu mă laşi, că mai am două vorbe? Mulţi rezistă, mulţi nu rezistă. Am o găselniţă, da’ nu-i uneală... Privesc înspre stradă: nea Radu a strâns frunzele şi le face felu’ cu „căricioru’”. Îl depăşeşte un alai. Auzim: „Ce-i asta, măăăă?” „Nunta lu’ tăticu, măăă!” Şi strigăm şi noi în cor: „Ăăăăăăă!!” devenind una cu ei. Strigăm a fie ce-o fi. Deşertăm, astfel, câtele s-au adunat ori erau pe cale să se adune. Apoi se face linişte. O linişte tulburată fără voie de geamătul de durere al lui Ptruptrucea. Ca un secundar ce trece cu forţa de stâlpii orelor legate cu sârmă (doar ştim să legăm, uită-te bine, funcţionează, omule, se-nvârte! mergem înainte!! mergem!!!) de cine ştie ce resort sau pârghii ruginite ale unei inimi ce se scufundă în tăcere, se scufundă în ultimii doi metri de săpătură. E „Ăă”-ul atât de comun celor mulţi, terminaţilor acestei lumi - geamătul la care ajungem mai devreme sau mai târziu. Fiecare om, fiecare clipă, fiecare lucru au câte un ă. Pentru unii e mirare, posibil o mirare continuă, pentru alţii... PE FRONTUL DE JOS SE SCURGE TĂCEREA - Ţi-aminteşti? A sunat telefonu’. “Alo? Vino pe la mine.” “De ce?” “Să-ţi dau un miel.” - Mi-amintesc, i-aţi lucrat anu’ trecut şi v–a promis, dar aţi crezut că zice şi el, aşa… Şi-aţi şi uitat între timp. Uf, ce greu mi-e! Nu e suficient că trec toate cuvintele prin sită, mai trebuie să ţin minte şi ce arunc. Risc să fiu dezbrăcat de pantaloni şi bătut cu nuiaua! Ori să mi se ia cuvintele înapoi… Concentarea de-o clipă, disperarea că am uitat, m-a vlăguit de-mi vine să leşin. Mi-apare dormitoru’ cu uşa-n tavan. Nu, n-am voie, nu, sunt prins între lumi pe frontul de jos, mă afund fără scăpare printre litere mişcătoare, înfipt cu dinţii în realitate. Şi nu-s prea mulţi împrejur: Pârnăiaş, în faţă, iar, în părţi, Tăcutu şi Râzgâici! (Tăcutu):- Îmi spunea tata, Dumnezeu să-l ierte: Strâmbătatea şi Dreptatea stăteau la masă. Când ospătarul a cerut plata, Strâmbătatea l-a luat de guler: “Cum îţi permiţi să mai ceri după ce ţi-am plătit deja?” Supărat, într-un colţ, a-nceput să plângă: “Of, Dreptate, Dreptate, unde eşti?” Iar aceasta a răspuns neauzit: “N-am ce să fac, trebuie să tac fiindcă… am mâncat şi eu!” - “ Şi io”, îl corectează Râzgâici, pune şi tu accentu’! - Accent de-ăla drept într-o parte sau circumfleoşc? - Dreptatea se pare că nu-i nici dreaptă, nici strâmbă, şi-aici e tot necazu'! le zic. - De-aia şi tac… (Pârnăiaş):- Plec în Germania. - Pleacă lumea. La căpşuni, la dracu-n praznic, doar-doar s-o pricopsi. (Pârnăiaş)- Dacă la noi e pe dat afară din orice? De-ar fi după unii, am fi mulţi trimişi pe lumea cealaltă, imediat după naştere. (Râzgâici):- Mai bine vezi ce faci cu loboda, că bate vântu' şi-aduce sămânţa la mine. Folfotă-n aer ca prafu'. (Pârnăiaş):- Afurisiţi mai sînt banii: zici că mi-i fură cineva! Am pus multă lobodă-n apă şi i-am dat foc. Dacă fierbe, nu-i aşa că se face ciorbă? Vă-nvăţ o jmecherie: la pomană m-aşez în mijlocu’ femeilor şi am toată băutura pe mână! (Râzgâici):- Ce vorbeşti? Nu mai apuci de ele, mai al draculi beau! (Tăcutu):- Când stau degeaba m-am învăţat să fac ceva. Am pus motor la roabă. Că bătea ca o babă la 80 de ani. Apeşi pe buton şi… sfârrrrr, merge unde vrei tu! Merge fromos! (Pârnăiaş):- Da' de care frromos! Aţi văzut? Poliţiştii au işit la drumu-mare. Că… "De ce vorbesc singur pe stradă?" "Ce-ai cu mine, dacă asta-i boala mea?" I-a luat p-ăia de la piaţă c-aleargau unu după altu! (Râzgâici):- Am văzut la tilivizor, cică o să-i ia la-ntrebări. (Tăcutu):- N-are cine… Nici măcar Iisus n-a putut! (Râzgâici):- Au apărut acuma nişte chestii cu internetu’. De fapt cu... fetele! Stă fi-miu şi-mi tot cere să iau cameră. Că vor să vadă ele cât e de… mare! (Tăcutu):- Io am nişte momente lungi când mi-aţucă să stau pe scăunel. Aşa cum mă vedeţi când treceţi. Am muultă răbdare, da’ l-am rugat pe Dumnezeu să-mi mai dea doi metri, să am acoalea… Sînt învăţat de mic să rabd şi să tac, da’ nu-mi mai amintesc cine m-a învăţat! Doar observ lumea cum se duce şi se întoarce. Şi-aud cum se laudă vorbăreţii de la colţu’ străzii.. Oricare femeie de trece: ba are găuroiu mare, ba are culori bagaboante, ba i-au făcut şi i-au dres… Dac-aş şti că-mi ies banii din buzunar şi n-aş sta cu ei. Ştiaţi? Am nevasta-n spital. După ce,-n ultimul timp, începuse să-mi dea cu picioru’. Că i-am şi zis: “Înseamnă că mă ţii degeaba-n curte. Mai eşti jumătatea mea?” (Pârnăiş):- Pentru că n-o saturi… Să zică şi ea: “Of, ce bine-i, mi-ai înmuiat oasele!” - Nu saturi femeia cu iubire, după o oră s-a dis…iubit! Era bolnavă, săraca. O durea, ziceai că-i bătută, şi se văita. - Aia-i femeie, care se vaită! Pe moment, atuncea. - …Se văita tot timpu’! Mi-era şi frică să n-o rup când o atingeam. Nu mă plâng, mi-a scos copii frumoşi. Acu sînt nevoit să fac mascaradă la spital: iau nişte cutii goale de medicamente şi le arat portarului să-mi dea voie să urc! Şi-i înnumăr bulinele să văd câte mai are de–nghiţit. Au plecat aceştia trei şi-or să vină alţi trei. Mai târziu o să păşesc pe scurgeri de tăcere şi-o să-l las în urmă pe Tăcutu făcându-şi uitarea pe scăunel. Cu bluza lui care e aşa de ruptă că poţi da muştele afară cu ea. Şi-o să notez în jurnalul de front: “Cine are bunătate extremă tot astfel are şi răutate. Cine tace şi are răbdare…” Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23972 Comentarii: 120095 Useri: 1426
ADMINISTRARE