PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Umilitatea insurgentă Text postat de Corneliu Traian Atanasiu Vreau să scriu ceva. Am o idee. Mai precis o stare. Aş putea să mă încrîncenez în dorinţa de a fi original. La ce bun însă? Ce mă frămîntă pe mine se ştie şi au mai spus-o şi alţii. Destui. Am un reper. Ştiu două poezii pe care le-am ales demult. De fapt, ele m-au ales pe mine. Au fost şi sînt, pentru mine, memorabile. Le ţin minte. Nu le-am memorat intenţionat, mi s-au întipărit în suflet pentru că au fost nişte evenimente ale vieţii mele spirituale. Fac parte deci nu din repertoriul poezelelor de recitat, ci din acela al întîmplărilor care m-au marcat şi m-au format. Le-am asimilat în substanţa mea. Sînt două poezii triste, dar, pentru că sînt scrise de Dinescu, sînt vesele. Vorbesc despre condiţia poetului, de fapt a literatului, poate şi a intelectualului. În vremuri sărace („in dürftiger Zeit”). Despe drastica modificare de statut valoric a celui ce se dedică îndeletnicirilor spirituale. De fapt despre condiţia modestă a poetului care nu mai poate umbla cu nasul pe sus. O ştiu toţi, o ştie prea bine şi el: „nenorocirea umblă în cămaşa mea portocalie prin cartier”. Este evident un nenorocit. O să vă întrebaţi însă de ce în cămaşă portocalie. Există două motive. Unul este cel ştiut de la fiziologia aparatului ocular: portocaliul are cîmpul vizual cel mai amplu pe retină. De aceea portocaliul a şi fost ales să fie purtat de cei care trebuie să fie vizibili pe drumurile publice unde îşi exercită activitatea de întreţinere. Repară, mătură, dirijează. Sînt lucruri absolut necesare, petrecute mai degrabă într-o anume obscuritate, noaptea, cînd ceilalţi dorm liniştiţi, pentru ca traficul zilnic să se poată desfăşura cum trebuie la vedere. Al doilea este deci acela că, vrînd, nevrînd, poetul are încă o anume vizibilitate confuză – nu se ştie dacă salutară sau numai de o stridenţă deja nedorită şi oarecum periculoasă? Sigur, o anume infatuare candid-sfidătoare se păstrează în prestaţia sa lirică şi poetul şi-o asumă atunci cînd se recunoaşte drept „mulgătorul zepelinelor retrase-n văzduz / între cele două războaie”. Activitatea sa este evident desuetă, oarecum expirată, dar se pare că este una destul de necesară dietei zilnice. Totuşi cămaşa portocalie prea bate la ochi şi cei ce-l înjură au devenit suspicioşi şi neagă poeziei orice valoare nutritivă: „ce te-ai cocoţat / domnule / ce insinuezi / ce tot vrei cu laptele ăla de zepelin?” Nimic nu mai contează, individul a fost luat la ochi, e prea „cocoţat” şi „fuge de realitate”, mulţimea furioasă îl huiduie şi-i cere „autorizaţia”. Şi face apel la doctor, doar poeţii, se ştie, sînt niţel scrîntiţi: „un doctor ar fi cît se poate de binevenit să-i bage imaginaţia-n ghips”. Pînă la urmă poetul se resemnează, „coboară” şi se integrează, mort şi spăsit, în ospiciul în care „doctorii” le găsesc tuturor o utilitate. E nevoie şi de poeţi, dar cu virulenţa atenuată, pe post de vaccin: „Şi iată-mă acum la dispoziţia dumneavoastră: ieftin, confortabil”... Cu o ultimă tresărire de orgoliu, poetul mai adaugă însă cu un sarcasm resemnat: „nerăbdător să-mi jucaţi cămaşa portocalie la zaruri”. Evident, nu mai are nici o încredere în menirea şi rostul său. Într-o altă poemă, situaţia e văzută şi mai trist, şi mai alienat. Poetul este redus la un rol şi mai umil, de-a dreptul neputincios în faţă degradării ontologice: „biet martor clipei cînd mimînd tangajul / tabloul îşi vomită peisajul”. Chiar şi aici, „la Porţile Orientului”, poetul avea nu demult un alt destin: „Miraj lejer în apele de coastă luci ca verigheta de nevastă în albia cu rufe, un caic, ce-mi aminti de Nastratin un pic şi de-acel domn pierdut în matematici ca un tenor de vogă-ntre astmatici.” Şi altă vocaţie. Incoruptibilă. Erau şi alte vremuri: „Ţara veghea turcită”... Eminescu şi-ndreaptă privirea spre Mircea şi spre „acel rege-al poeziei, vecinic tînăr şi ferice”, Dinescu, mai ironic, spre Barbu şi spre Nastratin trecînd fără popas pe lîngă „alba Isarlîk”. Spre asceza celui ce ignoră cetatea şi se nutreşte doar din sine: „Sfînt trup şi hrană sieşi, Hagi rupea din el.” Duse sînt acele vremi. Azi, poetul nu se mai avîntă în căutări pe apele învolburate ale fluviului şi se piteşte „miop şi laş în umbra geamandurii”. Azi poetul este doar un biet lăutar, scripcar de mîna-a doua, „furişat cu vulpea subţioară” (interesantă metamorfoză a viorii). Azi toate ale lumii-s mercantile şi-s „doar îngenuncheri de grîu şi orz / geamiei transformate în siloz”. * N-am găsit un link la cele două poezii, aşa că le redau mai jos: MARTOR LA PORŢILE ORIENTULUI Miraj lejer în apele de coastă luci ca verigheta de nevastă în albia cu rufe, un caic, ce-mi aminti de Nastratin un pic şi de-acel domn pierdut în matematici ca un tenor de vogă-ntre astmatici. Eu furişat cu vulpea subţioară simţii usturoiata socorţişoară şi zahăru-mpietrit pe dulci vulcani linşi de-amintire – însă n-aveam bani şi nici curaj să-not prin stinsa zeamă că mă zăreau sergenţii de la vamă. Miop şi laş în umbra geamandurii, ars de scursorile literaturii înfiorat de Temă şi Motiv uitai că turcii-nscrişi la Colectiv şi-au preschimbat şalvarii-n salopete şi beau la Mat „spumos” şi „carcalete”. Şi cît rămase-n lavă din ferigă uitai că muezinul nu mai strigă uitai că braga zilelor de var a interzis-o-agentul sanitar şi-s doar îngenuncheri de grîu şi orz geamiei transformate în siloz. Şi-atunci scobit de plîns prin ceaţa tristă cu sîngele nu-n vene ci-n batistă cotii şi eu, simţindu-mă-nadins (ce Hoge?, ce caic? ce tainic ins?) biet martor clipei cînd mimînd tangajul tabloul îşi vomită peisajul. LA DISPOZIŢIA DUMNEAVOASTRĂ nenorocirea umblă în cămaşa mea portocalie prin cartier şi prietenii o salută distraţi şi eu mulgătorul zepelinelor retrase-n văzduz între cele două războaie le răspund bălăngănind căldările deasupra mulţimii furioase care vociferează şi m-arată cu degetul şi înjură: „individul ăsta fuge de realitate” „ce te-ai cocoţat domnule ce insinuezi ce tot vrei cu laptele ăla de zepelin?” „un doctor ar fi cît se poate de binevenit să-i bage imaginaţia-n ghips” „’ţi-ai dracului” „huo” „ai autorizaţie?!” Pînă la urmă a trebuit să cobor. Mă plictisisem să fiu tînăr... La spital cinci doctori s-au holbat la moartea mea ca prin geam. Unul mi-a ciocănit pieptul. I-am spus să intre deşi de la o vreme nu mai locuiesc în mine. „Cu atît mai bine, a răspuns, o să te închiriem.” Şi iată-mă acum la dispoziţia dumnevoastră: ieftin, confortabil, nerăbdător să-mi jucaţi cămaşa portocalie la zaruri. Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23945 Comentarii: 120070 Useri: 1426
ADMINISTRARE