FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
Jurnal de cartier(special pentru Dan C )
Text postat de Tania Ramon

Tigăncuşa- prima parte



Locuiesc într-un cartier de blocuri din prefabricate, aşa l-am auzit pe tata spunînd într-o şedinţă de scară. E un cartier aparent simplu, plin de blocuri cu 4 etaje, dar atât de complicat, asta dacă ar fi să îţi explic cum să ajungi la mine. Străduţe peste străduţe, fiecare bloc cu străduţa lui, cu numere şi cifre şi cu pomi doar la şoseaua principală. Ştiu doar că blocul meu se numeşte h scara c şi grădiniţa o am aproape, pe unul din dealurile ce încojoară oraşul, plin de livezi de meri şi pruni. Magazinul, se află la câteva străduţe în stânga, în direcţia oraşului, iar în dreapta, se află parcul, singurul de altfel din oraş, mărginit de un lac. Lacul nu ar trebui să fie acolo, dar oamenii din altă viaţă, nici mama nu îi ştie, au ridicat un baraj în calea râului ce călătoreşte de-a lungul oraşului, ieşind undeva dar nu pot să spun unde. Încă nu am ieşit în afara oraşului. Mai repede m-am întrebat unde se duce luna decât să aflu ce e dincolo de oraş. Ştiu doar că lacul e plin de broaşte râioase şi am o teamă cumplită de el pentru că, se zice că dacă te umpli de râie nu mai scapi. E la fel ca şi teama faţă de oamenii străini care te opresc cu bomboane să te facă salam.

Dar acest oraş e toată lumea mea. Pentru că toţi ai mei sunt aici. Doar tu cititorule, se prea poate să locuieşti în luna care mă fascinează şi de aceea, când am să merg la şcoală am să scriu pentru ea foarte multe scrisori.
Nu ai de ce să te miri că mai toate familiile de aici au câte patru copii. Stai liniştit. Pe mine mă bucură că am cu cine mă juca în fiecare după amiază când vin de la grădi sau când sunt în vacanţă. E atâta gălăgie în faţa scării, la noi, mai ales când ne jucăm de-ascunselea, de mă speriu atunci când e linişte.

Dar să continui cu oraşul. Până să ajungi la râul prins parca între două dealuri, dealul nostru, pe care stă oraşul şi dealul unde se află o altă livadă mare de pruni unde se spune că aici locuieşte un moşulică de peste 100 de ani, l-am văzut şi eu pe strada într-o zi dar eu cum nu mă pricep să zic vârsta, am fost de acord că are 100 de ani, mai ales că are o barbă albă până la genunchi, ai de traversat o porţiune de pământ unde se află coteţele cu porci, găini şi raţe ale celor ce locuim la bloc. Pentru animale, cred eu, coteţele din plasă de sârmă şi şipci de lemn, cu uşiţele acoperite de materiale ciudate ca să nu poţi să vezi înăuntru, arată ca nişte blocuri, dar dărâmate şi pline de ceea ce nu îţi trebuie în casă, cu străduţe pline de balegă sau apă de ploaie şi alte chestii oribile. Şi mai ales cu un miros de te doare mintea.
Asta nu îmi place aici. Veşnic sunt cu papucii murdari şi cu mirosul acela în nări, cu găleţile de lături- tot ce strange mama de prin farfuriile noastre plus pâine muiată şi tot felul de tărîţe fierte, pline vîrf, pe care trebuie să le car zilnic de acasă pînă la coteţ. Dar îmi place grădinuţa şi cabana improvizată de tata lângă coteţul nostru. Mai ales că, deasupra intrării, e făcută o arcadă din lujeri de salcie pe care cresc trandafiri. Trec pe sub ea, de fiecare dată, cu măreţia unei prinţese. Şi eu şi Cristina, pe care o aduc cu mine, aici, clandestin.
Acum să nu fiu rea. Nu în fiecare zi îmi vine rândul să car afurisitele găleţi cu lături pentru cei doi porci care îmi ajung până la brâu. Mă ajută şi Cristina care îmi e ca o soră. Dar car în schimb, apă din râu să udăm roşiile. Mda. Să vezi ce chestie, dacă mă bag înăuntru, în cocină la porci, şi nu au mâncare în troacă, se freacă cu părul acela ţepos de mine, de parcă vor să mă răstoarne. Am prins frică de ei. Dar acum ştiu o şmecherie: intru la ei să strâng gunoiul doar după ce le pun mâncarea peste gardul improvizat din tabla îndoită care îmi ajunge pînă la brîu.
În restul timpului, când nu am treabă cu găleţile, sunt în spatele blocului, la joacă sau între materialele de construcţii aduse aici de camioane cu roţi imense, pentru a ridica un alt rînd de blocuri. Ne ascundem, ne facem căsuţe din bucăţile mari de cretă albă, ne invităm între noi la o cafea, aşa face şi mama cu vecinele de pe scară. Mai puţin cu vecina care stă tot la parter ca şi noi, chiar la intrarea în bloc. Nu ştiu de ce nu o cheamă, chiar dacă prietena mea, Cristina, e fetiţa lor, care, de cîte ori vine afara, de parcă niciodată nu termină de mîncat, are în mînă o bucată mare de pîine cu gem. Şi o împarte cu mine. Eu nu am ce împărţi cu ea, ai mei nu mă lasă cu mîncare afară. Şi nici să iau de la ea nu mă lasă. Chiar dacă am luat bătaie pentru asta, mănînc pe furiş căci are Cristina un gem, mmm, cum mama nu ştie să facă. Am înţeles când am furat de la grădiniţă o farfuriuţă şi am ascuns-o la păpuci, în casă, că am meritat bătaia! Dar pentru muşcătura aceea de pîine chiar nu am înţeles de ce m-a bătut tata cu cureaua. De atunci îl privesc pe sub sprâncene, cam urît dacă îl fac să strige la mine înjurături.

Blocurile de lângă noi, se ridică încetul cu încetul şi muncitorii nu ne mai lasă să ne jucăm printre materiale. Am plâns când ne-au stricat apartamentul nostru de jucărie. Cu mingea nu se poate să ne jucăm, tot timpul trec maşini pe strada din faţa scării, de povestit nu ştim să povestim stând pe bănci, aşa cum fac cei mai mari ca noi. Chiar ne plictisim. Serialul cu Mihaela e abia seara. Până într-o zi, când, o fată, Lenuţa, fata asta trebuie să facă din nou clasa a doua la toamnă, aşa auzisem eu şi pentru asta nu o prea înghit, dar pentru gaşca ei nu contează, naiba ştie de ce o ascultă toţi băieţii, e şi urîtă, vine la noi cu o propunere: să ieşim în spatele blocurilor, în parc. Aici sunt şi leagănele şi scena de piatră unde, de ziua cireşarilor, vin cîntăreţi în costume populare să ne cînte. Dar şi malul lacului este foarte aproape. Ce e din deal să cobori prin stufărişul crescut ca o junglă pînă la apa lacului? Cîţiva paşi.
Prima senzaţie a fost că mi-a împietrit inima. Mă omoară tata, a fost primul gînd. Ştiam tot parcul, ştiam pe de rost şi aleile, doar pe acolo ne plimbam duminică de duminică, ştiam şi lacul, văzut de sus era doar o suprafaţă de apă murdară cu mătasea broaştei şi sălcii pletoase crescute direct din apă, ştiam si cele cîteva pontoane de lemn de unde nu pleacă nici o barcă nicăieri. Doar putrezesc acolo degeaba.
Pe iarba dintre alei ieşeam la grătar doar duminica, chiar dacă nu eram departe de blocuri, în schimb foarte aproape de restaurantul de unde tata poate lua bere ieftină. Pentru mine, restaurantul acesta înseamnă marginea oraşului pentru că, aici, pe iarbă, se opresc parcă toţi din oraş, aşa de mulţi sunt, la mici şi carne făcute la grătar, la bere, la muzică. Deci, aşa am tras eu concluzia, nu mai e nimic dincolo de el. Se mai văd doar livezile de mere şi atît.
Nici nu am îndrăznit să-i spun lui tata să mă lase cu fetele la joacă în parc. Ştiu clar că nu am voie fără el sau mama. Aşa că… am început să fiu tot mai singură pe banca din faţa scării. Băieţii şi fetele, preferau mai nou să meargă la lac, aşa spuneau ei- mergem la lac, mîndrii că au voie de la părinţi, deşi eu cred şi acum că mergeau la leagăne în parc. Cristina e din ce în ce mai puţin cu mine. Sau mai mult. Îmi arde privirea de cîte ori mi-o amintesc urcată pe masă cu picioarele, dansînd. Vrea să mă înveţe şi pe mine însă ideea de a mă sui pe masă îmi pare ciudată. Îi văd rochiile pline de flori, aşa mi-a spus că sunt, pe care şi le prinde imaginativ cu mîna şi şi le flutură pe lîngă picioarele pe care şi le mişcă mărunt mărunt. Dacă i-ar vedea mama picioarele, ei sigur i-ar spune să se încalţe. Dar pe ea nu o ceartă ai ei unde pleacă, cu cine se joacă, ce se joacă… Şi mă întristez că nu pot fi ca ea. Dar împărţim la fel pîinea şi ne schimbăm tricoul. Nu mai e însă curioasă de cărţile cu poveşti sau în care desenăm, nici de jocul de-a făcut paprika, aşa spunem noi când măcinăm bucăţi de prefabricate până se fac pulbere şi pe care, apoi, o adunăm în cutiuţele de la medicamente făcute vase penntru mâncare. Eh, aşa ne jucăm noi. Dar cred că mai sătulă e de gura mamei care ne ceartă ori de câte ori ne vede jucându-ne pe bancă sau în spatele blocului, pe iarbă, printre hainele întinse pe sârmă. De câte ori am întrebat-o de ce nu am voie să mă joc, îmi spune doar: tu nu vezi că nimeni nu se joacă cu ea? Şi să nu o mai întreb. Dar eu nu văd. Văd doar că e foarte curajoasă. Îmi place părul ei negru cârlionţ şi că are ochii mult mai negri decât ai mei chiar dacă faţa e parcă dată cu cenuşă. Niciodată nu îmi spune nu dacă îi cer ceva. Pentru că e tot timpul murdară pe sub unghiile mari sau că are părul uns tot timpul? mă întreb de câte ori aud gura mamei şi instinctiv mă uit la măinile ei. Dar cu ele desenează foarte frumos la grădiniţă. Cu ele prinde atît de elegant marginea rochiei. Îmi prinde obrajii.

Acum sunt pe bancă, singură, cu un caiet de foi mîzgălite şi mă chinui să desenez trandafirul ce creşte pe lîngă peretele blocului. Vreau neapărat să i-l arăt Cristinei când vine de la parc. Fac şi litere din cînd în cînd de parcă liniile nu îmi ajung.
Deodată, aud venind dinspre lac un strigăt disperat. Îmi cade caietul din mîini şi simt aşa, ceva rău, cum îmi trece prin stomac. Parcă s-a luat iar curentul şi în timpul cît mama nu găseşte repede lumînarea umbre luminoase îşi lungesc braţele după noi prin casă să ne gîdile sau să ne sperie. Nu aud decât cuvânte răzleţe:Cristina, lac, copiii, nene. Nu înţeleg de ce, ai ei, ies disperaţi din casă fugind spre lac. Se aude un vuiet infernal de sirenă ca atunci cînd ne-au scos afară noaptea, pentru că se mişcau blocurile de la cutremur, vecinii se grămădesc în mijlocul străzii. O privesc pe Lenuţa ca pe un duşman venit să ne strice jocul, cum stă între ei şi povesteşte ceva foarte agitată. Un regret imens îmi umple gura de lacrimi în timp ce toţi vorbesc dintr-o dată în altă limbă.

Îmbrăcată într-o rochiţă albă, aşezată cu picioarele spre uşă, într-un pătuţ plin de flori, îmi pare foarte frumoasă Cristina. Şi-a dorit întotdeauna rochiţe frumoase ca ale mele. Acum are una mult mai frumoasă. Nu plâng. Eu plâng doar când mă lovesc, de ciudă, şi suflu peste bubă să îmi treacă mai repede. Acum e ciudat că simt o durere care îmi amorţeşte mâinile şi picioarele şi nu m-am lovit.
Stau între uşi şi îmi ţin mâinile înfipte în lemn, mustrându-mă în continuare, pentru că nu înţeleg de ce nu se mai uită la mine.
Îmi frec pur şi simplu faţa de cantul uşii, cum face mânzul lui tanti Aurica, singura care mai are casă între blocurile noastre şi care poate să crească şi o vacă, fără să mai simt cum mă răneşte lemnul, aruncându-mi privirea când în camera unde e ea, când în holul unde e un du-te vino de oameni. Aş fi putut să îi spun mamei că îmi e dragă şi că vreau să mă joc mai mult cu ea, aş fi putut să merg şi eu pe ascuns la lac până venea tata de la muncă şi aş fi avut grijă de ea. Doar tot eu am grijă şi de fraţii mei mai mici. Înfing unghiile în lemn deşi îmi vine să înjur, ştiu o grămadă de înjurături de la tata, îmi vine să iau sticle şi să sparg, cum face soţul la tanti aceea cu o mână tot timpul ţinută în mănuşă, din blocul de peste drum, când bea, îmi vine să fac ca un lup, cum face Alexandru când nu vrea să iasă la plimbare, mi-a spus mama că e un om mare care a rămas cu un corp de copil.
Dar nu fac nimic din toate astea. O privesc.

Cineva îmi pune mâna pe după umeri, să mă tragă de acolo, cred, şi întreb dintr-o suflare:
-S-a umplut de râie sau nu?
Mi se spune doar, cu o voce plânsă, să merg în camera copiilor.

Dorm sau aşa cred. Dacă mama ne stinge lumina nu avem altceva de făcut, eu şi surorile mele mai mici, decît să închidem ochii. Îmi leagăn în schimb un picior la marginea patului, afară de sub pătură de parcă mi-ar fi foarte cald. Şi deodată aud un pocnet a unui ceva care s-a lovit de perete. Întunericul camerei se sparge în mii de cioburi şi încep să strig. Ce e? au intrat mama şi tata speriaţi. Cineva a lovit mingea de perete. Gîndul le fuge la un şobolan. Dar un asemenea animal nu poate sta ascuns pe sub patul cu picioare înalte, pe sub masă sau după dulapul care nu are picioare şi e la mare distanţă de perete din cauza igrasiei, cică aşa e curent şi nu se mai face, şi cutia cu jucării. Au luat ei coada de mătură şi au tot dat-o pe sub pat dar nimic. Unde să stea ascuns?- tot încearcă să mă liniştească însă inima mea nu şi nu. Ai dat tu cu piciorul în somn în minge? Nu. Cineva a fost în cameră şi a lovit-o. Lumina se stinge, se face din nou linişte. Nu aud decît un şuierat lung de tren prin inima mea care îmi vorbeşte- acum ajung/ acum ajung; uuuu. Trenul.
După ce m-am despărţit de Cristina, acum nu mai poate locui cu noi la bloc, e într-un parc cu multe cruci de piatră, într-o cutie acoperită cu pămînt şi flori, nici acum nu am înţeles dacă din cauza rîiei, am fost pentru prima dată cu trenul la bunica. Legănarea în care ne ducea vagonul şi gălăgia aceea infernală în care roţile de sub noi vorbeau şi urlau una la alta să meargă mai repede, mi-au furat toată energia. Stăteam toţi patru ghemuiţi peste rucsăcelele cu haine fără să scoatem o vorbă iar mama şi tata stăteau în picioare lîngă noi. De pază. Să nu ne răsturnăm, să nu ni se fure din lucruri, să nu se spargă ceva. Şi tot ni s-a spart termosul. Ştiam cît e de grav după cum a înjurat tata trenul şi s-a legat de nişte sfinţi. Nu am avut voie să mă ridic în picioare şi să văd pe fereastră ce anume trece pe lîngă noi. Nu aveam voie să stăm pe scaune pentru ca biletele noastre nu erau cu loc. Aşa că m-am uitat la modelul de pe culoar unde tot timpul, de cîte ori oprea trenul, un moment cumplit în care ne dădeam de-a dura unii peste alţii, treceau oameni dintr-o parte în alta cu bagaje ca ale noastre. Modelul de pe jos semăna aşa de bine cu cel din bucătărie de la noi, cu desene mărunte dar aici era cu urme multe de paşi şi ţigări consumate. Îl ţin minte foarte bine pentru că pe el îmi lăsase tata un semn. Atunci cînd ajungea lumina soarelui în dreptul lui ştiam că e ora prînzului şi că trebuie să îl trezesc şi să meargă la muncă.
Trenul ne putea duce oriunde aşa îmi părea după cum povestea cu şuieratul lui disperat- te duc/te aduc- mă duc/ vă duc. Venea de afară uneori răcoare, alteori căldură, fîşii de lumină, momente de linişte, umbre, gălăgie de maşini, aşa ca la noi în faţa blocului dimineaţa. Atunci cînd trenul nu se mai oprea mult timp deloc, parcă se punea pe cîntat şi mă adormea. Dar era sigur că bunica nu locuia în lună. Începeam să înţeleg că mai există un oraş în altă parte decît orasul nostru.Tata îi tot explica mamei de o căsuţă şi de vaci, o grămadă de lucruri care o făceau să rîdă.
Acum, aceeaşi senzaţie de gol şi mizerie, de aţipeală chinuitoare cu trupul amorţit pe bagaje, de spaimă că nu ştiu unde merg cu trenul, îmi trece prin inimă. Eu ştiu sigur că nu e şobolan acel ceva ce este în camera mea. Nu simt ura aceea ce m-a împins să îl lovesc cu mătura încă înaine de a ieşi din scară în ziua cînd am dat nas în nas cu el în faţa uşii. Suntem cei mai ghinionişti pentru că avem uşa de la intrare chiar lîngă uşa de la pivniţă, Doamne cum chiţăia şi se lovea de pereţi de supărare că nu l-am lăsat să intre dar mie nu îmi păsa. Cu coada aceea subţire şi lungă pe care o tot trăgea după el era ca un şarpe. Ca un balaur scăpat din subsol să ne facă rău. Mai ales cînd sărea de sub mătură aveam impresia că se aruncă la mine. Că scoate flăcări. Chiar uram faptul ca voia să ne intre în casă la mîncare şi mă bucuram cel mai tare că pot să îl ascult pe tata, că pot să apăr uşa noastră. Venise si Cristina cu o mătură, se adunasera şi copiii de pe afară. De gălăgia noastră s-a trezit nenea Tamaş de la etajul unu cu ameninţarea că mă zice la părinţi că am adus copii să facă gălăgie în bloc. Şobolanul, luat de coadă de unul din copii, a fost aruncat mort în canalul din mijlocul străzii ca o solie pentru întregul lui neam să nu mai de-a pe la bloc niciunul. Dîrele de sînge de pe perete au rămas acolo de parcă iscălisem ceva. Apoi, în strigăte de glorie şi bucurie că am făcut ceea ce trebuia, ne-am adunat iar toţi la jocul de-a scunselea.
Tot nu pot să dorm. Jaluzelele sunt trase, uşa e închisă şi deodată, din peretele unde aveam aşezat patul, se deschide o ferestruică mică, mică, încuiată, dar ce ciudat, în loc de lacăt are un şnur alb care se tot răsuceşte. Şi albul acela parcă face lumină în cameră. Căci numai aşa am văzut foarte clar mîna care a ieşit de acolo vrînd să mă prindă. O mînă neagră, păroasă… Nu mai ţip. Mă feresc şi sar repede în picioare, călcînd peste perini , apoi cu o mîna trîntesc fereastra să se închidă înapoi. Mîna se retrage cu chiu cu vai dar dispare. Dimineaţa, cînd m-am trezit nu s-a mai văzut nici măcar urma ferestrei. Pipăi cu mîna locul şi nu dau decît de picăturile lucioase din zugrăveală pe care, dacă le atingi cad imediat. Mă simt foarte încîntată că am avut atîta forţă să închid fereastra de a dispărut cu totul din perete. Fără să o mai strig pe mama.
Îmi place enorm uniforma cu pătrăţele, şi asta pentru că e nouă, rar mi se întămplă să am lucruri noi, şi bentiţa aceea albă de pe cap mă prinde foarte bine. Da, şi nu mai am fontiţa roşie la gît. Mă enerva în fiecare dimineaţă cînd, încă somnoroasă, trebuia să ţin două degete drepte, şi să nu mă mişc deloc, ca să poată face fontiţa frumos. Şi pe lîngă a mea mai avea de făcut două. Şi chiar dacă nu mă mişcam, nu ieşea din prima cu acel material nesuferit care tot luneca. E prima zi de şcoală şi merg cu mama de mînă pe strada pe care am mers ducînd în braţe tabloul Cristinei legat într-un colţ cu o panglică neagră. Şi iar am senzaţia că nu există pe lumea asta decît o singura stradă. Oamenii surprinşi de pe trotuare se opreau şi se uitau la noi, la mine, la tablou, vorbeau, dădeau din cap- copil de ţigan dar tot copil. Eram tristă, eram mîndră. Cu tabloul în braţe, cu fanfara în faţa mea care cînta tot timpul, cu mama Cristinei care plîngea ţinîndu-se de căruţa neagră, cu mulţimea de oameni care veneau după noi, aveam impresia totuşi că o ducem într-un loc frumos. Cu miros de narcise. Albe şi galbene. Pe aceeaşi stradă acum merg la şcoală, alt loc frumos unde nu sunt flori dar sunt cărţi. Din nou oameni surprinşi se uită la noi şi vorbesc. Cu siguranţă că lumea înseamnă o stradă foarte lungă de-a lungul căreia e oraşul nostrum şi satul bunicilor. Acolo locuiesc numai oamenii bătrîni şi probabil că acolo ne vom muta şi noi cînd vom fi ca ei.
Nu am voie să merg decît pe trotuar şi nu foarte aproape de bordură şi nici să merg cu vărful de la pantofi spre interior. Doar maşinile au voie să meargă în interiorul bordurilor, noi pe margine şi să trecem doar pe zebră, un desen alb pe şosea, la fel ca primele noastre liniuţe din caiet.
Acum blocul în care stau nu se mai numeşte h ci x. Este ultimul rînd de blocuri din oraş si cel mai aproape de parcul cu leagăne şi de lac. Zile întregi nu am avut voie să ne apropiem de ferestre. Nici vorbă să le deschidem.
Lacul!! În momentul cînd am ieşit pe terasă şi l-am privit de sus, aşa cum eram la etajul doi, firul acela alb ce ţinea loc de lacăt a început să se răsucească din nou în faţa ochilor mei şi să dezlege plopii, leagănele, aleile, o vedeam alergînd pe Cristina în toată acea imagine care parcă era un tablou împachetat.
Şi atunci am simţit că am uitat ceva la blocul celălalt, că trebuie să mă întorc şi să găsesc fereastra din perete, să intru eu de data asta în ea şi să o caut. Şi dintr-o dată parcă am crescut primind aşa o misiune serioasă.

.
Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!
  Comentariile userilor    
         
 
  Ce este bine sa aveti in vedere, daca sunteti interesata de pareri cu adevarat, este atunci cand postati pe internet textele sa fie cam de pana in 4000 de caractere cu spatii. E o recomandare a specialistilor.
Si sa spargeti textul in mai multe calupuri.

 
Postat de catre © Dan Carlea la data de 2009-11-09 09:10:41
Parcurge cronologic comentariile acestui autor
Text anterior       Text urmator
         
 
  Dan Carlea, te miri ca am nevoie de curaj? In alte imprejurari, pe acest site, textul acesta nu ar fi fost comentat nici macar de tine. Da, e nevoie de curaj pentru ca in lipsa unui feedback, oricat de subtil ar fi el, nu iti poti da seama ce-i lipseste unui text sau ce deranjeaza in el si asta pentru a-l putea imbunatati- modul de exprimare, maniera de abordare, inca nu imi dau seama. E adevarat ca eu nu am ca scop tematica aleasa de tine, la mine ea este doar ca fundal. Povestea se vrea a fi alta.

Dar oricum iti multumesc pentru aplecare asupra textului. Voi reveni sa-l periez si sa vad ce este cu acele repetitii despre care ai pomenit.

Fraza citata de tine este cat se poate de adevarata, era una din spaimele de cartier, despre ea voi vorbi intr-un alt capitol, si nu cred ca a fost o chestie de zona sau de oras. Sau ma insel? Atunci, inseamna ca va fi o particularitate a locului despre care povestesc. 		 
Postat de catre Tania Ramon la data de 2009-11-09 00:26:24
         
 
  Ma bucur. :)
Pai cum adica sa prindeti curaj? Textul e chiar bun, cu o mica periere, mai ales in partea de inceput, unde pe un spatiu foarte mic se ingramadesc de prea multe ori "oras", "orasului", e publicabil fara probleme.

asta cu "E la fel ca şi teama faţă de oamenii străini care te opresc cu bomboane să te facă salam" e buna de tot.



 
Postat de catre © Dan Carlea la data de 2009-11-08 17:07:35
         
 
  Dan Cărlea, se pare ca ne-a prins pe amandoi nostalgia trecutului. Datorita temei tale am prins si eu curaj sa postez cateva pagini din Jurnal de cartier.  
Postat de catre Tania Ramon la data de 2009-11-08 16:23:31
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23972
Comentarii: 120095
Useri: 1426
 
 
  ADMINISTRARE