PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Elegii ermetice (ciclu de poezii) Text postat de Cristian Vasiliu Elegie ermetică I Aud taina la celălalt capăt al oglinzii - Întâmplări stranii în coasta duminicii La bâlciul îngerilor de carton; întâi Hazardul, apoi clopotul spart al mâhnirii În frunzişul inimii şi la sfârşit nimicul, Roşu şi murdar, răsucit până la prasele, Ca un balans în cer sau o tăvălire prin glod, Căci deasupra norilor şi dedesubtul Pământului doar moartea mai aşteaptă; Mai cumplit decât orice fier este amorţeala Cărnii; nici o explozie, nici un fir de praf Pe spiţele lumii; de ce parte a uitării Îmi vor rămâne gândurile? ce biserici Îşi caută dumnezeii în mine?, iar tu... Tu cui vei mai trimite cu vârful buzelor Solie, din albul sleit al dimineţii Spre racla nopţii?; ultima îmbrăţisare Prin fereastra deschisă larg spre înăuntru, Fără a vesti saltul; aşteaptă-mă Cu braţele moi întinse, în adâncul Realităţii, să mă nasc din nou Din regretele zilei de portelan Prima şi ultima zi a laşitătii: ieri. Elegie ermetica II Prin orele subţiri ale înmuguririi, pe când săpam Cu dinţii speranţei şi unghiile viselor albe Tunelul vieţii în lutul moale, moartea Nu avea gust . Era doar filonul unui gând Strălucitor de galben, sub care îmi odihneam Oasele de gumă atunci când ultimele raze Ale crepusculului cădeau perpendicular Înecându-mă; era amintirea umedă a unei Toamne esenţiale, neîntâmplate şi înainte de toate Era comoara după care alergam prin pântecele Fleşcăite ale lumii. Cu cât mă apropiam de ea Şi aruncam spre suprafaţă noaptea, Cu atât se surpa peste mine molozul negru Al îndoielii în zori; şi iată că-ntr-o zi, La căldura nucleului, gândurile s-au topit, Noiembrie a plâns, iar soarele nu s-a mai întâmplat. Atunci, în orele uscăciunii, oasele mele de piatră Au umplut viaţa, deasupra mea s-a aruncat Restul de moarte şi nimeni nu şi-a mai amintit Că aici trebuie să înceapă o noua gropă, luni. Am simţit prin cerul gurii dorul târziu, Ca un prim vierme ce mă muşcă de întuneric De ţipăt, de laşitate, de sete şi de beţie Şi-am sângerat aroma zilei de dragoste. Ieri. 5 august 2007 Elegie ermetică III Vor galopa la orizont herghelii negre De nori, iar gândurile mele concentrice Vor atinge malul şi se vor reîntoarce Sleite şi scăzute, ca nişte soldaţi Care au pierdut un război nedrept, la vatră. Undele mohorâte, prin care mişună Monştrii cu solzii de aur, de fier şi aspic Şi în care mă oglindesc de la bordul Poemelor, se vor subţia cu dulceaţa Unor izvoare mistice şi vor povesti Despre mine cel de marţi, rânduite Sub carena putrezită, toate,-n afară De cele trimise la sfârşit către tine: Cele mai puternice, cele mai înalte Şi cele mai albe, căci ele nu te-au ajuns, Au făcut înconjurul pământului sau poate Au trecut peste tine şi te-au zdrobit. Mai sper că înainte de a plonja orbeşte În furtuna tinereţii, înainte de-a eşua Într-o lagună târzie sau înainte De a se aşterne tăcerea pământului, Voi mai putea să-ţi sorb în coşul pieptului Ecoul dragostei înecate sub crusta De ghiaţa a Polului, în ziua gri, ieri. 2 Septembrie 2007 Elegie ermetica IV (Lumina) N-a cunoscut obârşia minunii sacre De la-nceput; s-a cuibărit întâi în pântec Şi-n sân arsura,-n miercurea de-absint, Din pleapa subţire a crepusculului, Iar ea, visceral, a vegheat scânteia-n Cercul tâmplelor verzi, a legănat-o-n Arcul neliniştii şi-a alăptat-o cu ploi Şi cu ambrozia mirărilor prin ochii Ei tot mai largi, mai tăcuţi, înverşunată; Se învârtea în opt ca vulpea hăitută Şi îmbătată de-amurgul verilor în sânge, De strugurele copt şi viitorul amorf, Simţind cum sâmburele focului se umflă Şi îşi întinde rădăcinile în temple, Alungând idolii mincinoşi şi vestind Sorocul vorbei şi al umbletului prin cer; Dar a venit şi clipa dureroasă-n care S-a smuls din adânc, orbind-o involuntar Cu vâlvătaia şi lacrima ei a stins-o, Iar eu am stat în faţa ei nebun şi opac. De-atunci însă a uitat frigul căci a văzut Stingerea-n propriile papile şi-a aflat, În golul ivit, vraja ce poate stârni Şi spori Lumina, când a-nceput totul, ieri. 17 Noiembrie 2007 Elegie ermetică V Uneori ziua, obosită de lumina unui soare Tânăr de Aprilie, se opreşte din hârjoana Sinuoasă prin spaţiul rotund şi finit, Se întoarce prin mine şi adună din urmă Răşina - acum deja chihlimbar. Şi deodată, Cu faţa spre celălalt capăt al vieţii, Mă înăbuş prin nămeţii calzi ca o spuză, Cu masca din fular, în războaie fraticide, Fac beţigaşe aplecate în unghiuri congruente Cu unchiul sub care mă priveşte o domnisoară Fusiformă, cu ochelari cât nota infinit, Călăresc cu Winetou prin preerie (oare Aceeaşi lumină rece de Aprilie curge Şi dincolo de Munţii Stâncoşi?), admir părul, Unduios ca brocartul, al unei colege din faţă Ce chicoteşte f’indcă n-am auzit chemarea La tablă. Iubesc. Mă mişc în ultima fotografie A adolescenţei, iar apoi ziua împlântă în mine, Sub coastă, suliţa timpului. E joi. Aprilie. Astăzi cad de pe planetă, astăzi uit să scriu, Astăzi croşetez vise, astăzi uit foamea, Astăzi uit să merg. Încă există strada cu nămeţi, Camera cu biblioteca pentru toţi, liceul, Şi eu şi tu existam. Dar mâine va fi ca ieri. 6 IV 2008 Elegie ermetică VI Cândva, în Era Tinereţii, trăiau în mine Vietăţi gigantice. Zburau prin aerul otrăvit De vulcanii sufletului, înotau Prin oceanele nesfârşite Ale timpului, călcau prin Pădurile luxuriante ale minţii. Fericirea alerga şi făcea tumbe pe-atunci prin mine, în zorii zilelor De nisip, de mercur şi de vânt, Iar ele o pândeau, o sfâşiau şi apoi Se hrăneau cu carnea ei fragedă. Au venit însă glaciaţiunile – vineri, Iar vietăţile gigantice, vulcanii, Pădurile şi apele au murit. Doar vietăţile mici şi fragile Au supravieţuit prin crăpăturile Pământului, s-au înmulţit Şi m-au cotropit în Era Vârstei Adulte; Iar Fericirea, de atâta oboseală, A evadat spre alte lumi abia născute… Câteodată mai ies la iveală, Prin crăpăturile pământului Răscolit de vietătile mici şi fragile, Oasele Marilor Iubiri de ieri. 16.III.2009 Elegie ermetică VII Nu pot dormi de două ori pe aceeşi pernă, După cum nu pot mânca de două ori Aceeaşi mâncare şi după cum nu pot Muri de două ori; de ce ne întorceam Atunci de la Omega la Alfa, pentru a găsi Originea eşecului, tocmai acum Când timpul a devenit de neînţeles Şi locuim la căpatul întunericului? Chiar nu întelegi că nu vom mai retrăi Criza de schizofrenie a iubirii decât Dacă voi pleca, fără surle şi trâmbiţe, Însoţit de regrete, într-o zi în care toate Se anunţă de-a-ndoaselea, într-o zi Ca oricare alta: sâmbătă?; perna pe care O îmbrăţisam, cartofii prăjiti, somnul profund Ce mă cuprindea după ce faceam dragoste, Nu vor mai fi acolo, dar cel puţin aşa voi Ajunge să-mi amintesc de partea mea Dreaptă, de partea mea bună, de partea Pe care o iubesc fiindcă mă face Să mă simt întreg; de tot ceea ce las În urmă pentru a regăsi mai apoi Mult mai dulce, mult mai fierbinte, Mult mai rotund, mâine sau ieri. 25 octombrie 2009 Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23945 Comentarii: 120070 Useri: 1426
ADMINISTRARE