Motto: ”De fiecare dată îmi doresc să revin,

însă niciodată să rămân”

1

Atât de crunt mă muşcă

Viaţa, ca un câine,

De faţă,-ncât sub pleoape

M-ascund şi nu mai cred

Decât în visul care,

De astăzi până mâine,

Te va aduce vie

La mine, ca un ied.

…

2

Mă doare clipa asta

în care-s viu. În toiul

prăpădului, sub gloanţe

şi cât am fost închis,

mi-am făurit-o altfel.

S-a terminat războiul

şi m-am întors, iubito,

aşa cum am promis,

3

dar am găsit şi casa

şi parcul în ruină:

frontoanele-s brăzdate

de riduri spre apus,

în marile ferestre

mai pâlpâie-o lumină

şi-aud doar balalaika

ciupită de un rus.

4

A ruginit şi poarta;

pe zidu-adus de şale

se caţără liane

ca nişte serpi vicleni,

iar dincolo, pe-alee,

în rostul dintre dale

s-au pripăşit în anii

ruşinii buruieni.

5

De ce-ţi vorbesc? Îmi pare

că poza ta mi-apasă,

ca un diavol, pieptul

fierbinte sub veston,

îmi murmură cuvinte

şi mă îndeamnă ca să

te caut înăuntru,

trecând de Rubicon.

6

De dincolo de tufe

răsare-ntâi fântâna

cu boruri largi, păzită

de-un Cupidon cu arc,

ce zace trist fiindcă-şi

pieduse-n apă mâna

de bronz. Fumez cu râvnă

şi mă afund în parc.

7

Tot fumul ce se-ncheagă

în forma ta coboară

domol şi contrapunctic

în sufletu-mi ucis;

îmi sting cu vârful cizmei

tot Iadul din ţigară

pe prundul ud, alunec

şi mă trezesc în vis.

...

8

Deasupra noastră ceru-i

vârstat de nori. E toamnă.

Tăcerea îndulcită

de muzica de jazz

şi ochii tăi ce-aleargă

spre nicăieri mă-ndeamnă

să te sărut, dar încă

mă îndoiesc că-s treaz.

9

O dungă sângerie

de dincolo de dealuri

ne luminează calea

ce lunecă usor

spre lacul ca de smoală,

neîncretit de valuri,

în care se răsfrânge

străvehiul foişor.

10

Suntem atât de-aproape

încât îţi simt căldura

şi-mi reaprind cărbunii

uitati demult în piept,

dar un vârtej de-o clipă

îmi sigilează gura

‘nainte să îţi murmur

că nu mai pot s-aştept.

…

11

Oftatul unei păsări

cu penele albastre,

ce săgetează parcul

în zborul ei spre sud,

îmi pare o cădere

a sufletelor noastre,

pe care doar eu însumi

mai pot să o aud.

…

12

Te-ajut să treci o umbră

în care se adună

o ultimă dovadă

a ploii din ajun,

iar palma ta rămâne

în palma mea. Spre lună

de fericire-mi vine

să strig ca un nebun.

13

De-acum ne înconjoară

un braţ de întuneric;

lăsăm în urma lacul,

terasa şi un pâlc

de ulmi în desfrunzire

iluminaţi feeric,

ne aşezăm pe-o bancă

şi ne privim cu tâlc.

…

14

Ce vis cu zimţi de aur

îmi tulbură urâtul?

Tot foişorul geme

sub paşii mei. Un fir

de vânt îmi înconjoară

cu îndrăzneală gâtul,

iar în adâncul nopţii

nu pot să mai respir.

15

Prin rănile sindrilei

văd stelele, iar timpul,

ca un blestem, mă-ntoarce

în mars cu paşii mici

în patruzeci, pe vremea

când totul era simplu,

pe când eram mai tânăr,

iar tu erai aici.

16

Războiul începuse,

iar sufletele noastre,

ce alergau în voie

prin Edenul întreg,

s-au spart în mii de cioburi

când am plecat la oaste

cu un avânt pe care

nici azi nu-l înţeleg.

17

Ne-am despărţit în august,

Pe două’şase, lunea;

te agăţai de mine

cerându-mi să rămân,

dar eu m-am rupt cu grijă

şoptind promisiunea

c-am să mă-ntorc şi iată

că m-am întors – bătrân.

18

La capătul aleii

mă răsucisem parcă

ne aştepta potopul

şi mă urcam cu mii

de camarazi de arme

înspăimântati în Arcă,

lăsându-te în urmă,

… şi te-am rugat să-mi scrii.

19

E-atât de frig că tremur…

Scrisorile pe care

mi le-ai trimis pătate

cu lacrime pe front,

le port ca pe-o comoară

şi-acum prin buzunare,

legate cu şuviţe

din părul tău cel blond.

20

Le-am recitit ca psalmii

în fiecare noapte,

ca să aud cu ochii

răniţi, printre poveşti

banale sau cumplite,

extaticele şoapte

- mărturisirea dulce

şi grea că mă iubeşti.

21

Mă-ntreb de tu la rându-ţi,

în lunga agonie

de dinaintea tainei,

m-ai auzit; ţi-am scris

în ultima scrisoare

c-aş vrea să-mi fi soţie

şi n-ai răspuns. Mi-e teamă

că totul e un vis.

...

22

Nu mă încred în ochii

ce au văzut cum fierul

n-alege şi te pipăi

pe-obraz, pe nas şi gât

ca să îmi vindec trupul

de vipie cu zelul

celui trezit din moarte

sau dintr-un vis urât.

23

Când gura mea se-ngropă

în gura ta, pământul

se zbuciumă de parcă

armate de furnici

au năvălit afară

din trupul meu, iar vântul

de nord mă şfichiuieşte

Prin beznă ca un bici.

24

Tot chinul mi se-nchide

‘ntr-o amintire veche –

un vis ca o eclipsă

ce s-a-ntâmplat demult.

Aceeaşi întrebare

ţi-o picur in ureche :

«Ai vrea să-mi fi soţie?»

şi-apoi speriat ascult.

25

Aud doar fâlfâitul

prea virginalei rochii

de muselină albă,

ce o purtai cândva –

pe două’şase, lunea,

când am plecat –, dar ochii

spun răspicat şi tandru

c-o strălucire: «Da !»

…

26

Un fulger ca o dâră

subtire de trasoare,

ce sfâşie spasmodic

întregul orizont,

mă poartă cu iuţeală

prin carcere, spitale

şi prin tanşee negre

la Stalingrad, pe front.

27

Orbit şi eu de crezul

Reîntregirii,-n jocul

istoriei nedrepte,

m-am ratacit de drum

şi-am împărţit în juru-mi

cu frenezie focul,

pân’a-nceput să ningă

cu îngeri peste scrum.

28

M-au decorat acolo

cu fast pentru bravură

şi pentru toţi duşmanii

de orice sex, răpusi,

dar pentru toate astea

s-au răzbunat cu ură

pe tine-n schimb, iubito,

nelegiuiţi ruşi

29

Cum poţi s-ascunzi durerea

din membrele-amputate,

teroarea, nebunia

şi urmele de glonţ?;

cum poţi să ceri şi Morţii

iertarea de păcate

c-un zâmbet şi medalii

din cioburi sau gablonz?

30

De-acum se-adună norii...

Răspunsul la-ntrebarea

«Ai vrea să-mi fi soţie?»

din nou în soaptă-l cer,

dar nu ridic spre tâmplă

inelul alb sau floarea

ci orificiul rece

al unui revolver.

31

şi-apăs încet trăgaciul…

Sălbatica ruină,

când din senin răspunsul

fatal o străbătu

de la un cap la altul,

se umple de lumină,

iar balalaika-i cântă

acordurile: «Nu!»

…

32

Atât de crunt durerea

în frunte îmi învie,

încât m-ascund sub pleoape

şi nu mai cred decât

în moartea ce-mi va ţine,

de astăzi pe vecie,

pe calea-ntortochiată

spre tine, de urât.

22 octombrie 2009