PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
REPOSTĂRI (3) Text postat de Liviu S. Bordas Îmi iau îngăduinţa de a reposta aici ultimele trei texte pe care le-am publicat în acest spaţiu virtual sub pseudonimul Radu Şoim. Îmi spunea cineva că toate cele cinci texte publicate sub pseudonim par a avea fir comun, că ele sunt reflectarea unor trăiri succesive, a unei evoluţii în timp a gîndurilor, a aşteptărilor, a speranţei. Avea şi are dreptate. Îi mulţumesc şi pe această cale. Îmi asum şi riscul de a plictisi cititorii cu texte care le-au mai trecut prin faţa ochilor, cerîndu-le totodată iertare. SOLDATUL DE FUM Undeva, departe, bat din nou tunurile... Pasul devine parcă mai sprinten. Dreptul. Dreptul e mai sprinten decât stângul. Aşa a fost mereu în ultimii douăzeci de ani. Dreptul nu poartă în el nicio schijă. Nu-l doare nimic la vreme de ploaie. Nu îşi târăşte talpa prin praful drumului. Tresare mereu, la fiecare bătaie de tobă, la fiecare sunet de trompetă, la orice zăngănit de sabie. Stângul e mai domol. Ştie ce e durerea surdă, ştie ce e oboseala, recunoaşte furtuna înainte de a se ivi primul nor, trage mereu a odihnă... Bat din nou tunurile. Bat a război. Va trebui să-şi lustruiesc sabia, va trebui să-şi ascută baioneta, va fi nevoit să-şi aducă aminte toate comenzile pe care timpul i le-a alungat din memorie. De douăzeci de ani aşteaptă războiul acesta. Douăzeci de ani în care nu a făcut decât să mărşăluiască în căutarea lui, douăzeci de ani în care a adunat în haine colbul tuturor drumurilor, a cărat pe tălpi noroaiele tuturor câmpurilor străbătute, adulmecând în aer izul prafului de puşcă, trăgând cu urechea la şuierul vântului, doar-doar va fi purtând cu el bubuitul tunurilor, zăngănitul săbiilor. Douăzeci de ani în care pacea i-a îngheţat în oase şi în sânge. Iar acum, când tunurile bat din nou în depărtare, pacea aceea adunată timp de douăzeci de ani s-a prefăcut în plumb, îi atârnă tot mai greu în trup, se prelinge de-a lungul picioarelor care nu mai vor să asculte. Stângul-dreptul-stângul-dreptul... Haideţi, mai avem doar două câmpii de străbătut şi dealul acela blestemat dintre ele, mai înalt parcă decât toate dealurile urcate şi coborâte până acum, mai semeţ decât munţii de odinioară, mai îndepărtat decât depărtarea însăşi... Piciorul stâng face ceea ce ştie el să facă mai bine, îndeamnă la odihnă, trage parcă înapoi, aşa cum a făcut în toţi aceşti ultimi douăzeci de ani. Nu e războiul tău, pare să-i spună, tu nu mai poţi purta războaie, nu mai eşti vrednic de ele, pentru tine a venit vremea tihnei. Nu vezi, nu mai eşti decât o arătare, soldat de fum purtat de vântul câmpiei, soldat de praf purtat odată cu colbul drumului, rotit în vârtejul vremurilor, uitat departe în urma ariergărzii, cufundat în pulberea măruntă stîrnită de roţile carelor şi copitele bidiviilor. Poate că nu e piciorul stâng cel care-i vorbeşte, ci gândul care îl mână, care îi dictează să se târască după cel drept, sau să se împotrivească lui. Stângul-dreptul-stângul... De douăzeci de ani aceeaşi monotonie... Poate că e acea parte din cotloanele minţii care îl îndeamnă şi ea să se oprească, să se prelingă în iarba înaltă de la marginea drumului şi să aştepte ploaia să-l spele, să-i scurgă tot colbul din trup, să-l facă una cu ţărâna din care toţi ne tragem... Dreptul, sau gîndul care-l sileşte înainte, îl trage după el, mai e doar dealul acela şi încă o câmpie, dealul după care bat tunurile războiului şi câmpia plină de fumul prafului de puşcă, de pulberea iscată de copitele cailor, de tumultul luptei şi de chemarea morţii, acolo e locul tău, acolo e ultima ta bătălie, acolo e locul unde vei reînvăţa să trăieşti sau te vei face una cu pulberea pământului, soldat de fum într-un fuior de fum, soldat de praf într-o mână de praf... Soldat de fum, urmându-şi războiul care, la rându-i, îşi aşteaptă soldatul rătăcit în căutare, deal după deal, câmpie după câmpie, dealuri de fum şi câmpii de fum străbătute de un soldat în căutarea războiului de altădată... LABIRINT Zid după zid, poartă ferecată după poartă ferecată. În urmă, firul deşirat pas cu pas, prelins prin cele mai ascunse cotloane, înnodat şi răsînnodat, plin de semne, unele ştiute, altele uitate. Un fir cu o menire aparte, răsfirat nu pentru a găsi drumul înapoi, ci pentru ca, odată găsit, să mai înalţe un zid, să mai ferece o poartă. Un Château d'If, dar unul altfel, un Château d'If la puterea minus unu, o fortăreaţă pe dos, o închisoare asumată, nu săpată de dinăuntru înspre înafară, ci zidită de dinafară spre adâncurile ei cu aceeaşi înfrigurare a unui Faria sfredelind ani de zile măruntaiele pământului. O trudă zadarnică, la fel de zadarnică precum fuga de sine însuşi. Biete ziduri năruite la cea mai slabă adiere, anemice porţi cu zăvoare închipuite, abia atârnând în balamale. Un labirint fără alei, un labirint fără capcane. Iar el, un altfel de Faria, pustnic fugind de sine pentru a se ascunde în sine, zidind şi zidindu-se în propriul interior pentru a se apăra de visul care-l învăluie fără încetare şi care, odată devenit realitate, l-ar elibera pentru totdeauna: Două braţe catifelate, pornind dintr-un trup învăluit în ceaţă, aproape imaterial, întinzându-se spre el pentru a-i cuprinde obrajii în palme. ALIAS Cercetezi chipul de dincolo de strălucirea violentă a oglinzii, orbit de lămpile mesei tale de machiaj, orbit de lumina halucinant de albă care îţi devoalează fiecare por, fiecate cută, fiecare tăietură de brici lăsată de tremurul mâinii atunci când mâna ţi-a adunat în tremurul ei toată emoţia şi pasiunea, lăsată de spasmul necontrolat atunci când mâna ţi s-a încordat de mânie sau de disperare. Îl cercetezi şi nu îl mai recunoşti, ai purtat atâtea măşti de-a lungul timpului şi toate ţi s-au întipărit pe figură, au devenit una cu tine, amalgam de trăsături străine şi totuşi atât de familiare, de parcă toţi acei străini cărora le-ai împrumutat identitatea şi-ar fi încrucişat adn-ul cu al tău într-o grotescă încercare de a deveni prin asta nemuritori, ei, nişte efemere chipuri închipuite, personaje care nu au avut altă fiinţă decât aceea pe care tu le-ai hărăzit-o. Cuta aceea dintre sprâncene, o ştii atât de bine, e cea mai veche, e tot ceea ce a rămas din primul rol pe care l-ai jucat. Dacă ai da la o parte toată crusta fardurilor, dacă ai răzui cuta aceea, dacă ai reuşi să destinzi muşchiul care îţi îngustează privirile ca două lame de cuţit, poate că ai regăsi în luciul oglinzii faţa adolescentului de altădată, ochii mari, curioşi, plini de candoarea unei copilării abia părăsite, plini de încrederea celui căruia viaţa nu i s-a arătat niciodată până atunci în toată hidoşenia ei. Atunci te-a lovit pentru prima oară, năpraznic, te-a năucit nu atât prin forţa loviturii cât prin surprinderea cu care te-a luat. Atunci ai lovit şi tu pentru prima oară, ai ripostat la fel de violent, ai rănit la fel de adânc fără ca asta să-ţi aducă vreo bucurie, vreo alinare. Atunci ţi s-a spus că asta înseamnă să fii bărbat, să devii bărbat, că fără acest început nu se poate, aşa cum o femeie nu poate deveni femeie înainte de a-şi pierde taina aceea păzită de ea cu o sfinţenie şi o ardoare egalate în intensitate doar de dorinţa de a o pierde. Te-a durut mai tare răzbunarea decât lovitura primită, te-a durut durerea lăsată de răzbunarea ta, şi atunci ai hotărât că e preferabil să-ţi ţii duşmanii departe, să-i avertizezi că există o limită dincolo de care jocul devine periculos, să-ţi aşterni pe chip o mască, asemenea mârâitului unui animal de pradă care-şi avertizează rivalii că încălcarea teritoriului nu poate însemna altceva decât război nimicitor. Apoi ai început să schimbi măştile, una după alta, după nevoi, după ceea ce credeai tu că se impune a fi ţinut departe, după fiecare eşec, după fiecare dezamăgire, crezînd cu tărie că în felul acesta nimic nu te poate atinge. Credinţă oarbă, credinţă fără temei, căci măştile nu puteau prevedea ceea ce urmează, ele erau întotdeauna remediu şi niciodată prevenţie, trebuia să se întâmple ceva pentru a adopta apoi masca salvatoare, întotdeauna după, niciodată înainte... Erai orbit de credinţa în ele, în măştile-miracol, atît de orbit încît nu ai realizat niciodată că nu chipul trebuia păzit, că nu el era cel vulnerabil, ci altceva, ceva ascuns adânc în tine, fărâma aceea de suflet rămasă fără nicio pavăză, acolo te loveau toate valurile, în timp ce tu îţi fereai chipul sub chipuri străine ţie şi firii tale. Acolo, în acel adânc, în locul niciodată păzit, acolo se insinuează toate, fără ca vreo mască, oricît ar fi ea de meşteşugită, să le poată opri. Acolo, cuvintele au făcu atâtea ravagii cât toate loviturile încercate într-o viaţă, prefăcând haosul în lumină. Acolo, alte cuvinte sunt gata să spulbere totul, să readucă haosul primordial, să reinstaureze domnia măştilor. Cercetezi degeaba chipul acela străin de dincolo de strălucirea rece a oglinzii. Acolo nu vei găsi nimic. Poate cel mult nimicul de sub acele măşti devenite groteşti prin inutilitatea lor. Desprinde-te de oglindă, stinge toate luminile şi caută adînc în tine. Acolo unde nicio mască nu au reuşit încă să acopere strălucirea de odinioară. Lasă cortina să cadă. Viaţa e dincolo de cuşca sufleorului. DINCOLO DE LUME Dedesubt, doar stânca golaşă pierdută în hău, iar undeva departe, jos de tot, grohotişul pe care ţi-ai lăsat fâşii din pielea palmelor şi a genunchilor în efortul de a-l străbate. Deasupra, aproape, mai aproape ca niciodată, Creasta, aşteptare şi năzuinţă, punctul final al acestui ultim urcuş, iar între tine şi Creastă surplomba aceea blestemată, Pintenul Diavolului, cum o numesc unii, Cumpăna, cum îţi place ţie să o numeşti, locul acela de unde nu mai există întoarcere, locul de unde, odată atîrnat de marginea lui, nu mai există pasul înapoi, fie urci, fie rămâi atârnat deasupra hăului pînă se vor îndura alţii să te salveze ori până vulturii îşi vor ostoi foamea cu leşul tău iar din alcătuirea aceea de muşchi, de sânge şi de năzuinţe nu va mai rămâne decât un pumn de oase albind pe grohotişul din vale în bătaia vântului şi a ploilor. Te lasă curajul, aşa cum te-a lăsat şi acum câţiva ani, când ai jurat că e ultima încercare după ce ai zăcut ca o păpuşă legată în corzi, uitată de păpuşar, ai atârnat între viaţă şi moarte, incapabil să faci pasul acela de unde nu se mai poate merge decât înainte, în sus, spre Creasta rece şi străină spre care te simţeai împins dar a cărei chemare nu o auzeai în suflet. O zi şi o noapte, o lună, un an... nu mai aveai noţiunea timpului, nu mai ştiai de când atârnai agăţat acolo, ştiai doar că e suficient să mai înfigi un piton, să atîrni carabiniera de el, să te asiguri în coardă şi să faci pasul acela ultim spre buza surplombei iar odată ajuns acolo să te salţi cu ultimele puteri, să-ţi înfigi unghiile sângerânde între crăpăturile pietrei şi să te tîrăşti pe platoul îngust de deasupra, de unde urcuşul devenea o joacă. Nu ai găsit în tine puterea, nu ai găsit curajul, parcă simţeai că nu eşti dorit, că nu eşti chemat, iar Creasta parcă te privea cu îngăduinţa omului matur care urmăreşte mirat efortul copilului care abia a învăţat să meargă de-a buşilea. Acum însă e altceva, e altfel, îi simţi chemarea, ştii că e acolo sus, gata să te primească, gata să-ţi dezvăluie tainele ei în lumina acestei toamne târzii, o toamnă altfel şi ea decât toamna încercării de acum câţiva ani, mai caldă, mai luminoasă, mai plină de auriu, mai bogată parcă decât oricând, mai plină de promisiuni şi mai departe ca oricând de suflarea rece a iernii ce stă să vină. Până acolo însă mai ai de trecut Cumpăna, mai ai de înfruntat încă o dată clipa aceea de cumplită incertitudine, deşi cunoşti paşii, încă un piton, carabiniera, asigurarea în coardă, apoi efortul supraomenesc de a depăşi acel prag, ştii bine ce ai de făcut, ai mai trecut prin asta, chiar dacă de fiecare dată ai dat înapoi nu pentru că nu ţi-ai fi dorit să ajungi acolo, în aerul tare al înălţimii, în atmosfera aceea rarefiată în care lipsa aerului e asemenea lipsei îndelungate a unui drog, îţi creează o stare de beţie în care toate dorinţele pot deveni realitate prin puterea minţii, nu, nu pentru că nu ai fi vrut să păşeşti acolo sus, ci doar pentru că simţeai că ai fi trădat în felul acela menirea ta de pământean, ai fi întinat cu prezenţa ta acolo un loc sacru, ai fi pătruns într-un teritoriu pe care nu îl meritai prin nimic din ceea ce reprezinţi pe acest pământ, ştiind că odată ajuns acolo trebuie să laşi totul în urmă, să te rupi de ceea ce eşti, să uiţi ceea ce te mai leagă de acest tărâm fără să te simţi în stare să o faci... Poate că de aceea simţi că te lasă curajul şi acum, poate că nu eşti pregătit să faci ultimul pas, ultimul gest, încă un piton, carabiniera, coarda întinsă, stând să plesnească, apoi efortul final, cel care te seacă de puteri, cel decisiv, să-ţi înfigi unghiile în piatră, să laşi totul în urmă săltând deasupra Cumpenei în drumul fără întoarcere spre Creasta scăldată în lumina celui mai frumos septembrie care ţi-a fost dat să-l trăieşti vreodată. Poate că de aceea ţi-e teamă, poate că de aceea nu vei ajunge niciodată acolo sus, în înălţimea ameţitoare şi sălbatică a Crestei, de unde nimic nu v-ar mai împiedica să priviţi departe, peste capătul pământului, pînă dincolo de lume... ÎNDOIALA Privesc în urmă la tot şirul de bărbaţi de dinaintea mea, toţi s-au numit Adam, deşi pe unii i-a mai poreclit lumea când Sisif, când Manole Meşterul, doar pentru a-i deosebi de cei de dinaintea lor si de cei care veneau după ei, doar pentru a-i deosebi şi după nume nu doar după faptele sau legendele lor, toţi se trag - şi eu după ei - din Adam cel alungat din grădinile Edenului drept pedeapsă pentru nelegiuirea de a pofti cunoasterea, din Adamul plămădit de dumnezeu într-o zi cînd se plictisea de moarte, cînd el a hotărăt că e vremea să se nască cineva după chipul şi asemănarea lui pentru a-l ferici cu toate darurile Edenului în care trăia, ştiind că apoi îl va pedepsi, alungândul. Nedreaptă pedeapsă, doamne, poate că dacă nu i-ai fi ascuns că în fructul oprit se află nu doar cunoaşterea, dacă i-ai fi spus că acolo roade şi viermele îndoielii, primul dintre Adamii şirului lung de barbaţi, Adam cel alungat din Eden, nu ar fi muşcat, deşi tu asta i-ai harazit de la facerea lui, i-ai harazit sa cunoască şi binele, şi răul, dar nu i-ai pomenit nimic despre ceea ce e mai rău decât cunoaşterea, nu i-ai spus o vorbă despre viermele acela, despre cum i se va insinua în suflet odata cu bucata de măr muşcată cu setea pe care tot tu i-ai hărăzit-o. Nu i-ai spus că viermele acela va deveni genă, genă transmisă din Adam în Adam în tot şirul care se trage din Adamul dintâi, din Adam cel alungat din gradina Edenului, până la mine, ultimul din acest şir, păstrător al genei până cînd va veni vremea să o transmit mai departe. Poate că dacă i-ai fi spus, Adam cel alungat ar fi avut de ales, ar fi ales între dobândirea cunoaşterii cu toate durerile ei şi rămînerea în Edenul veşnic înflorit, poate că ar fi ales Edenul ştiind că odată cu dobândirea cunoaşterii va dobândi şi cumplitul vierme al îndoielii, oricum, ar fi fost alegerea lui, făcută în cunoştinţă de cauză, nu o joacă, nu o toană de savant nebun şi sadic plănuind soarta generaţiilor care urmează. Precum toţi cei dinaintea mea, a trebuit să o iau mereu de la început, de la prima cărămidă până la grinda de coamă, până la păhuiul înfipt sus în vîrf, pe acoperiş, creanga verde de brad care semnifică terminarea unei etape, mereu cu viermele îndoielii rozând adânc, dar dacă... întrebare insinuată ca un sfredel, mereu a trebuit să zidesc cîte o Ană sau Evă în pereţii duraţi peste zi pentru a nu se nărui peste noapte, cu veşnica întrebare în minte, dar dacă... şi chiar atunci când certitudinea stătea gata să aştearnă liniştea peste toate, venea clipa aceleiaşi întrebări sădite în cugetul Adamului dintîi odată cu dobîndirea cunoaşterii binelui şi răului şi transmisă prin sângele tuturor Adamilor care i-au urmat până la mine, dar dacă... Niciodată nu a fost speranţă în acea întrebare, niciun Adam nu a simţit că întrebarea era speranţă, era doar viermele îndoielii rozând tăcut, poate doar în acel ultim ceas, ceasul în care venea vremea întoarcerii la Eden, cînd îndoiala trebuia transmisă Adamului de după, Adamului care trebuia să continue şirul, poate abia atunci întrebarea căpăta alte sensuri, abia atunci speranţa lua locul îndoielii dacă ar putea amîna clipa dacă ar mai rămîne timp pentru o nouă zidire, de la început, de la prima cărămidă pînă la grinda de coamă, pînă la păhuiul verde înfipt în acoperiş dacă ar putea păcăli cumva sorocul abia atunci era speranţă în întrebarea care a stăpînit mintea întregului meu neam de Adami, de la Primul, Cel alungat, până la mine, îndoiala în tot şi în toate, îndoiala în rînduielile şi rosturile lumii: dar dacă...? Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   Tania, mulţumirile mele. E o plăcere pentru mine să ştiu că un text postat cu multa vreme în urma mai poate prezenta interes. Le mulţumesc şi celor din culise :)   Postat de catre Liviu S. Bordas la data de 2009-10-03 11:13:11               Liviu, e o mare surpriza sa aflu cine e de fapt Radu Soim pe ale carui pagini am inceput la un moment dat chiar si o disputa si asta pentru ca l-am dat ca exemplu de mana de scriitor ce transmite. Imi pare rau ca nu am mai gasit niciunul din acele comentarii. Dar ma bucur ca asa, scriind incognito, ne-ai dezvaluit si alte laturi ale scriitorului din tine.   Postat de catre Tania Ramon la data de 2009-10-01 00:20:37	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23945 Comentarii: 120070 Useri: 1426
ADMINISTRARE