Motto: ”tăcerea, ca iubire absolută”

Loredana Cristea

Prima săptămână a fost mai grea, dar cum amândoi erau semne de aer, deschise şi optimiste, şi-au alungat repede sentimentul de anxietate provocat de împărţirea spaţiului locativ şi intim cu o persoană cu care aveau interdicţie să vorbească. S-au adaptat. Ar fi putut alege să se ignore, dar viaţa în comun, cu doi copii, într-un apartament cu două – mai apoi de patru – camere, nu face din transformarea partenerului într-o mobilă o opţiune viabilă. Şi-au respectat însă amândoi promisiunea furioasă din acea seară fatidică şi niciun cuvânt vorbit nu a mai trecut între ei. Nimic ostentativ în această supărare reciprocă; nici o urmă de mândrie sau încăpăţânare; nu îşi întorceau spatele şi nu strângeau din dinţi când se vedeau, ba dimpotrivă. Fiind amândoi vinovaţi sau considerându-se amândoi vinovaţi, au ezitat îndelung neştiind cine ar trebui să pună capăt primul acestei situaţii dezlegându-şi buzele. Pe măsură ce au trecut zilele, au iertat şi printr-o ciudată răstămăcire a preceptelor Biblice au ajuns să aştepte să li se ceară iertare pentru a o şi acorda. Poate că au avut şi momente de slăbiciune în care ar fi întins nu numai braţele către celălalt – niciodată nu s-a pus problema interzicerii apropierilor fizice! – ci şi o glumă sau un compliment, dar negăsind nicio încurajare în acest sens în ochii sau în gesturile partenerului, au renunţat fără să se răzvrătească şi să pună pe foc alţi nervi. Deveniseră amândoi pasivi şi îngăduitori, tinzând să scuze mai mult decat să acuze, crezând probabil că astfel creează momente propice pentru împăcare...

Până la urmă au renunţat aproape simultan şi la această aşteptare a împăcării fără să se îndepărteze unul de altul şi fără să-şi adune lumea în ei înşişi. Pur si simplu nu li s-a mai părut necesară împăcarea după ce au înlăturat rând pe rând toate efectele secundare.

Primul impediment, de care s-au izbit chiar a doua zi, l-au rezolvat rapid, cu simt practic, fără să se lamenteze prinzându-şi tâmplele în mâini sau dându-şi ochii peste cap. Relaţiile interumane au evoluat în loc să decadă, de parcă tocmai vorbele – deseori transformate înainte în certuri! – ar fi stat în calea înţelegerii lor. El pleca primul la serviciu; se scula dupa 7, făcea duş, se îmbrăca meticulos şi pregătea micul dejun pentru toţi ai casei înainte să îşi ia servieta de piele maro şi să iasă din casă. Ea era cea care trezea apoi copiii, le dădea să mănânce, îi îmbrăca şi îi ducea la scoală. Toată această rutină a fost ameninţată de noile reguli deoarece încă obisnuiau să se trezeasca unul pe altul cu fostele formule de alint din prima tinereţe. Scuturarea piciorului sau împungerea umărului cu degetul a funcţionat prea puţin în cazul ei şi deloc în cazul lui, astfel că, în seara următoare, au pus între ei un ceas deşteptător cu ţipăt ascuţit şi încet-încet şi-au modificat intuitiv activitătile matinale pentru a nu se deranja reciproc. Ba chiar au constatat că timpul alocat dimineţii era utilizat de ambii mult mai eficient. Din acel moment au simţit că se aflau pe drumul cel bun şi au amânat împăcarea poate şi pentru că le-a fost frică ca nu cumva ruperea tăcerii să însemne pierderea liniştii atât de greu câstigate.

Şi totuşi perdeaua de linişte dintre ei a devenit foarte repede la fel de iritantă pe cât de iritante erau ridicările de voce din cursul certurilor anterioare, iar când tăcerea a devenit de neîndurat în serile lungi de iulie în care copii hălăduiau pe maidan, şi-au cumpărat un radio japonez cu banda extinsă şi l-au lăsat să funcţioneze incontinuu în bucătărie. Ea a scos o parte banii de pe CEC pregătiţi pentru concediu, iar el, ridicând din umeri, a dat fuga la Electrocasnice. Nu a găsit nimic care să-l mulţumească nici în magazinele specializate ce împânzeau Bucureştiul şi nici pe Lipscani, la bişniţari. Până la urmă l-au achiziţionat din căminele Grozăveşti, în valută, de la un student tuciuriu, după îndelungi parlamentări şi a primit la întoarcere mustrările ei mute plecându-şi capul. Nici măcar nu s-a întrebat cum de ea a ştiut că făcuse ceva ilegal; şi-a zis că poate îl trădase faţa cu trăsăturile accentuate de încordare sau mirosul cafelei pe care o băuse în camera de cămin; după cum nici ea nu s-a întrebat cum de el a ştiut apoi ce emisiuni îi plac şi mai ales cum de i-a ghicit intenţia de a dansa. Era a treia lună şi dacă au fost vreodată la un pas de a rupe tăcerea, atunci acela a fost cel mai memorabil moment. Ea se cuibărise la pieptul lui iar el îşi lipise obrazul de fruntea ei; în momentul în care melodia, pe care o cunoşteau amândoi foarte bine, a avut o mică rupere de ritm s-au dezlipit pentru a se privi. Au întredeschis gurile, poate pentru un sărut sau poate pentru a spune ceva, însă tocmai atunci au intrat în casă copiii cu obrajii aprinşi de atâta alergare. Şi de alfel şi acodurile melodiei s-au estompat repede readucându-i în realitatea în care erau certaţi şi nu îşi mai vorbeau... În timp, radio-ul cu tranzistori s-a metamorfozat în casetofon, televizor color, CD-player şi DVD. Întotdeauna în casa lor, chiar şi după ce s-au mutat prin ’92 la 4 camere, a reverberat o muzică cu tonalităţi moi. Au oprit-o doar la cererea preotului care a venit pentru un maslu inutil, când el a căzut la pat lovit de o afecţiune a stomacului.

La scurt timp după acel moment magic întrerupt de copii, pentru a compesa şi nevoia comunicării, au devenit mai tandri unul cu altul, fapt care nu a scăpat copiilor şi mai ales mamei soacre. Un prim punct câstigat a fost acela că au înlocuit rămas-bun-ul şi bine-ai-venit-ul cu un sărut fugar pe buze şi o mângâiere pe obraz. Nimeni din cercul lor de prieteni – şi nici măcar copiii în perioada avântului romantic adolescentin! – nu a practicat acest exhibiţionism sentimental, fiindu-le tuturor mult mai la îndemână să vorbească despre dragoste decât să o arate. În intimitate, acolo unde oricum vorbele sunt de prisos, poate că nu se diferenţiau de alte cupluri atinse, după 10 de ani, de paralizia plictisului, dar cel puţin scoseseră unele gesturi în afara dormitorului. De abia când nu au mai fost tineri acest fapt a devenit o extravaganţă nevătămătoare – cum de altfel era şi tăcerea dintre ei! – acceptată acestui cuplu – văzut din exterior «matur şi sudat» – cu un cor de chicoteli admirative şi complice. Doar soacra de scoală veche nu a văzut cu ochi buni această schimbare, atât de subtilă la suprafaţă, ce părea că ascunde restul unui aisberg dedesubt, deşi chiar fiica ei, în momentele când discutau ca între femei, încerca să o liniştească. Bătrâna doamna ce îi vizita destul de des înainte de revoluţie şi îi ajuta la treburile casnice nu şi-a explicat de ce, brusc, şi ginerele ei şi fiica ei au început să vorbeasca doar cu ea şi să stea tot timpul umăr lângă umăr. Veşnica neîncredere a bătrânei, mai ales în ultima perioadă dinaintea morţii ei la o vârstă prea înaintată, nu făcea însă decât să le reamintescă faptul că nu îşi mai vorbeau pentru că între ei avusese loc demult o ceartă şi nu pentru că ajunseseră un cuplu «matur şi sudat». Acest lucru nu le-a întunecat existenţa tăcută; între ei se stabilise şi un soi de complicitate mai puternică decât dragostea – neînlocuind-o însă! – ce nu putea fi ameninţată de cârcoteala unei soacre, de admiraţia străinilor sau de gelozia copiilor. Sărutul în loc de salut social era tocmai vârful aisbergului pe care mama soacra îl intuise, dar într-un alt sens. Era semnul unei relaţii sănătoase şi înnoite de misterul ce se adâncea între ei. Făceau plimbări scurte şi luau uneori cina în oraş singuri, iar copiii îi surprinseseră de nenumărate ori dansând pierduţi în visare, mulţumiţi de îmbrăţişarea caldă şi ferindu-şi privirile pentru a nu mai simţi, ca prima data, tentaţia sărutului sau a vorbei.

Şi copiii sesizaseră manifestările tandre dintre părinţi – ce păreau că se aliază împotriva lor – ceea ce i-a împins la uşoare excese menite să atragă atenţia. Nimic grav însă. Şi el şi ea mergeau cu o religioasă grijă adultă la sedinţele cu părinţii de la scoala pentru a asculta poznele copiilor: tăiatul uniformei cu foarfeca, chiulul la franceză şi altele; acasă fiecare în parte făcea morală şi aplica pedepse. Totuşi, educaţia copiilor nu a avut de suferit din pricina acestei tăceri nefireşti dintre părinţi: băiatul cel mic a ajuns arhitect, iar fiica a urmat Stomatologia; iar ei nu şi-au încărcat conştiinţa cu vreo traumă asupra noii generaţii… A fost încă o validare a căii pe care şi-o aleseseră, căci în cele din urmă, chiar dacă hotărârea venise într-un moment de furie casnică, ea se transformase într-un mod de viaţa. Un mod de viata, care, după primul an, a început să-i mulţumescă din ce în ce mai mult şi pe care nimeni nu l-a criticat pentru că nimeni nu i-a înţeles motorul tainic. Nici ei la rândul lor nu au căutat înţelegere în afară…

Între ei a fost o conspiraţie a tăcerii. Acel «niciodată» iniţial, deşi rostit ca o senţinţă categorică nu a avut un înţeles definitiv, dar nici nu şi-au propus o stare de provizorat perpetuu. Întotdeauna amândoi au crezut că, în situaţii extreme, ar fi rupt tăcerea şi poate că şi-au şi imaginat care ar fi fost aceste situaţii. Daca li s-ar fi întâmplat ceva grav copiilor, dacă hazardul le-ar fi defectat mecanismul vieţii, dacă vreo catastrofă – vreun incendiu, vreo inundaţie sau cutremur – i-ar fi surprins, s-ar fi adresat unul altuia firesc, fără stângăcie şi festivism, stăpâniţi doar de gravitatea evenimentelor. Dar viaţa nu le-a adus greutăţi insurmontabile în faţa cărora jurământul tăcerii să pară de fapt o copilărie. Nici măcar boala lui nu a creat o punte între ei peste care să treacă şi vorbele; el s-a simţit jenat de faptul că umbra suferinţei lui o întuneca şi pe ea, iar ea a ştiut că vorbele ar fi lăsat loc şi lacrimilor. Au avut o viaţa liniară. Înainte de a ieşi la pensie, se vedeau puţin după-amiaza şi în week-end, aveau hobby-uri divergente – el mergea la pescuit, ea picta ocazional –, iar copiii erau în centrul grijii lor. El făcea piaţa – deseori stătea la cozi interminabile cu stoicism citind romane politiste – având în buzunar lista ei de cumpărături, îi ajuta pe copii la teme şi ocazional repara lucruri prin casă; nu au întârziat niciodată pentru a nu fi nevoit să dea explicaţii; ea făcea de mâncare, călca şi spăla, fără tragere de inimă, mai mult dintr-un simţ al datoriei; curăţenia o făceau împreună. Momentele în care se plimbau, în care luau cina singuri sau în care dansau erau momente furate. Când sensurile vieţii s-au schimbat după Revoluţie – a cărei transmisie televizată au urmărit-o nedumeriţi – au păstrat din inerţie şi conservatorism aceleaşi reguli şi obiceiuri. Nu au reuşit să se adapteze, dar nici nu s-au aşezat contra curentului; şi-au căutat împlinirea în cadrul închis al familiei pentru că nu au apărut alte oportunităţi exterioare, sau dacă au apărut, nu au avut curajul să le valorifice: el a refuzat o asociere cu alţi colegi de muncă, iar ea a renunţat la o expoziţie cu tematică la Sighişoara. Fără frustrări. O moşternire din partea unui văr de-al ei fugit cu 13 ani în urmă în R.D.G. a stabilizat situaţia materială a familiei, permiţându-le să privească cu condescendenţă în jurul lor cum lupta pentru bani şi bunăstare se transformă în obsesie. Singura învestiţie pe care au făcut-o – presăţi şi de creşterea celor doi copii! – a fost schimbarea apartamentului de două camere cu unul de patru. Şi-ar fi putut permite să îşi întrerupă serviciul – el – inginer la Centrul de Calcul ITB, ea – profesoară de chimie la liceu; dar nu înţelegeau viaţa în care doar distracţia aduce satisfacţii. Au ieşit la pensie la câteva luni distanţa unul de altul şi ar fi fost de aşteptat ca măcar acum, când petreceau atâta timp împreună, să-ţi propună armistiţiul pentru a alunga tăcerea, plictisul şi singurătatea. Adevărul este că ea le-a simţit pentru prima oară greutatea abia atunci când el a murit şi a fost nevoită să se întoarcă de la parastas într-o casă neagră ca şi hainele pe care le îmbrăcase; abia atunci, tăcerea – cu tot zgomotul de fond al CD-playerului – a devenit ascuţită, plictisul – greu ca plumbul, iar singurătatea – sâcâitoare. Până atunci ei umpluseră cu fiinţa lor, cu gândurile lor şi cu iubirea lor, tăcerea.

Singura concesie pe care şi-au făcut-o a fost aceea că au început să-şi scrie… În al 3-lea deceniu de viaţă împreună ea a descoperit întâmplător că în tot acest timp el a ţinut un jurnal. Un jurnal al sufletului mai degrabă decât unul al faptelor. S-a întâmplat într-o dimineaţă sfâşietor de limpede de toamnă când el era plecat într-o delegaţie până la Constanţa. Ea se sculase devreme cu o nelinişte pe care mai apoi a interpretat-o drept premoniţie. Îi răsunau încă între tâmple ecourile unei linii melodice nostalgice şi cândva la modă a formaţei ABBA. Începuse o campanie de curăţenie generală – activitate pe care de obicei şi-o împărţeau – şi se mutase din bucătărie în debaraua în care el îţi ţinea, aşezate pe rafturi de metal, sculele. Sub o cutie din care se revărsau nimicuri, a zărit colţul alb al unui caiet şi s-a lăsat învinsă de curiozitate. Îşi respectau reciproc intimitatea – şi vorbele sunt o formă de intruziune! –, însă mărul cunoaşterii era prea apetisant. A ezitat doar în faţa spaimei că va găsi înăuntru mărturisirile unui suflet nefericit sau dovada că el o înşeală. În faţa necunoscutului alb alesese explicaţiile cele mai rele şi se pregătise să le înfrunte. În schimb a avut surpriza să citească o lungă – mai bine de 6 caiete acoperite de un scris indecis şi mărunt – şi pe alocuri patetică, declaraţie de dragoste. Poate este prea mult spus declaraţie de dragoste, dar cum jurnalul era scris ca un lung monolog adresat ei şi cum părea că toată lumea lui surprinsă în fragmente se învârtea în jurul ei, sentimentele erau cu atât mai transparente. La sfârşit a fost cuprinsă de remuşcări, nu pentru că jurământul tacerii îl forţate pe el să se ascundă în paginile unui jurnal, ci pentru că ea nu reuşise să se elibereze până atunci de lucrurile care se acumulau în interiorul ei ca într-o gaură neagră. A plâns. Hotărârea de a-i răspunde nu a venit imediat; la început s-a mulţumit să-i urmărească cu interes însemnările zilnice, însă după câteva zile a resimţit dorinţa de a-i da replica, dorinţa pe care o îngropase demult şi care dusese la atâtea certuri în trecut. Într-un caiet cu format mic, din care rupea foi pentru a compune listele de cumpărături, a scris câteva rânduri: îşi cerea iertare pentru gestul nesăbuit şi în acelaţi timp îi mulţumea pentru că era atât de importantă pentru el. El nu s-a supărat – ce ar fi putut face? să nu-i mai vorbească? – ba chiar a simţit că i se ia o povară de pe umeri, fiindcă în toţi aceşti ani nutrise speranţa că va avea curajul să îi arate aceste caiete – caiete care de fapt îi erau şi dedicate – la un moment dat. Şi a răspuns şi el la rândul lui. Au continuat acestă corespondenţă stăpâniţi de o adevărată beţie a cuvinelor – îşi povesteau evenimente, dezbateau idei, bârfeau chiar – până în ultima clipă, de parcă ar fi vrut să-şi asigure un prezent etern de care să se bucure când vor scăpa de blestem… Până la urmă toate caietele au ajuns în mâna avocatului care a fost desemnat să asiste la deschiderea, în faţa familiei, a testamentului ei. Desigur! ele aveau o valoare sentimentală mult mai mare decât una literară, însă acesta le-a recuperat şi le-a citit în întregime – ceea ce nici proprii lor copii nu făcuseră! –, impresionat fiind de calmul discret cu care s-au bucurat de viaţa şi de echilibrul cu care au înfruntat momentele grele.

Cineva şi-ar putea închipui că vorbele au fost înlocuite totuşi printr-un limbaj primitiv al gesturilor care a evoluat în timp – ceva în genul limbajului surdo-muţilor –, s-ar întreba cum comunicau atunci când erau departe unul de altul sau ar putea arunca bănuiala că totul nu era decât o convenţie menită să ascundă două persoane înfrânte şi blazate, tocmai pentru a demonstra neverosimilitatea acestei relaţii. Jurnalul nu ar fi putut să ofere prea multe explicaţii sau indicii în acest sens; note lui erau mai mult introspecţii, iar ale ei – prea poetice; întâmplările zilnice erau doar nişte pretexte pentru a se exprima pe ei înşişi. Nici copiii, nici rudele şi nici prietenii lor nu fost nici ei suficent de atenţi încât să poată aduce alte mărturii. Scena pe care o voi descrie în continuare poate face lumină, după cum poate fi folosită şi pentru a alimenta întrebările ce planează asupra ciudatei lor vieţi… Început de decembrie. Se însera devreme iar din vârful patului, cu privirea aprinsă de durerea ce-i fierbea în pântec şi de morfina care încă nu îşi făcuse pe deplin efectul, bolnavul fixa arcul de cerc pe care familia îl formase în jurul patului. Preotul sfârşise taina maslului şi îi chemase pe toţi înăuntru mişcându-se cu o lentoare exasperantă prin aburul cădelniţei. Nimeni nu sufla şi nu îşi găsea locul în încăperea cu pereţii albi, ce părea din ce în ce mai scundă; îi stingherea răceala sinistră din încăpere, mirosul greţos de tămâie şi ritual străin al morţii. Chiar şi privirea lui îi stingherea. Nu înţelegeau ce vrea să spună şi nu ştiau cum să se poarte. Dincolo mai rămăsese doar ea fiindcă se schimbase în haine negre şi se aduna după rugăciune. Au aşteptat-o câteva minute legănându-se imperceptibil de pe un picior pe altul, crispaţi şi încovoiaţi ca nişte gargui în bătaia viscolului. Se mai auzea doar ecoul pasajelor din Biblie cântate în barbă de preot când s-a alăturat şi ea familiei deschizând uşa ce dădea spre hol şi paşind apăsat pe covor. S-a aşezat pe un scaun la capataiul lui şi s-a întors către familie. Deşi a căutat durerea cu insistenţă în ochii fiecăruia, toţi cei prezenţi s-au eschivat fiindcă aveau cel puţin o fărâmă de interes dincolo de durere. Chiar şi preotul. Lacrimile puteau tot aşa de bine să fie provocate de fumul înţepător al lumânărilor sau de aşteptarea tensionată ce le biciuia nervii. Doar cel ce zăcea în adâncul pernelor a înfruntat-o. A fost de-ajuns pentru ca ea să înţeleagă cât de mult greşise şi să se cutremure. Nu aşa îşi dorea el să îşi petreacă ultimele clipe: se sufoca, îi era sete şi mai ales ura preotul, lipsa ei şi culoarea neagră. O oră mai târziu atmosfera în încăpere era primenită, toţi plecaseră, ea purta halatul obişnuit din bumbac şi poliamidă, pe noptieră trona o carafă cu limonadă şi o muzică liniştitoare invadase din nou întreaga casă. Lumânarea a adus-o abia mai târziu, spre dimineaţă, când rictusul lui a început să îngheţe. Lumina zorilor, filtrată de dantela translucidă ce acoperise geamul, a surprins-o singură, căutându-şi amintiri prin jurnale, schiţe şi poze de parcă nu el cel din pat, îmbătrânit şi rece, pleca, ci un alt el – el ce îi scrise atâtea lucruri frumoase, el ce îi zâmbea, el ce o iubise. Moartea putea să aştepte cât ea se mai bucura pentru ultima dată de momentele frumoase pe care le petrecuseră împreună… Da! Avuseseră destule momente frumoase, chiar dacă nu se opriseră decât o sigură dată împreună – în cursul unei vacanţe în Atena – pentru a le contempla.

Punctul culminant al relaţiei lor s-a consumat sub auspicii favorabile – cei doi copii se căsătoriseră în sfârşit – în verile anilor 2003 şi 2004. Abia acum îşi îngăduiau libertatea; abia acum îşi aparţineu doar lor înşişi în aşteptarea datoriei de bunici. Deşi se aflau la a treia sau a patra tinereţe, au vizitat o mare parte din capitalele Europei, împlinindu-şi o promisiune făcută demult, înaintea căsătoriei. Şi-au făcut planuri minuţioase – pe hârtie! – şi au bătut străzile Parisului, Vienei, Budapestei, Romei, Atenei, Istambulului, într-un ritm molcom, presărat cu opriri dese. Se ţineau de braţ; el urmărea harta, iar ea citea ghidul de călătorie şi făcea poze. Căutau în pietre, în clădiri, în statui, în picturi, chiar şi în oameni, urmele unor vremuri trecute pe care mai apoi le înviau cu puterea imaginaţiei. În mai multe rânduri, ea – simţind cum artistul ce-i dormea în piept se trezeşte la viaţă – a făcut desene în cărbune. Era şi el prezent în ele în diverse ipostaze: în chip de centurion ieşind pe poarta Capena spre Capua, de curtean rătăcit pe aleile din spatele castelului bântuit de fantoma împărătesei Sissi sau de cerşetor pe Pont Neuf. Uşor adus de spate, cu părul rărit şi alb pe la tâmple, cu nasul acvilin, cu o privirea tăioasă şi scrutătoare, încă suplu – devenea centrul de greutate al unor scene ample şi detaliate. Poza cu acelaşi stoicism cu care în alţi ani stătea la cozi, înfruntând arşiţa zeci de minute; doar din când în când îşi odihnea privirea pe chipul ei şi schiţa un zâmbet de ştrengar când era surprins. A fost momentul în care au conştientizat pentru prima dată povara fericirii acumulate în tăcere; le-a rămas întipărită în memorie ultima noapte petrecută în Atena, pe terasa plină de lămâi a unei case de alb strălucitor sub lumina lunii: au dansat atunci sirtaki, au băut uzo şi au admirat apusul sângeriu ţinându-se de mână, iar în zori şi-au luat un emoţionant «la revedere» de la gazde.

Un an mai târziu au fost nevoiţi să îşi ia din nou la revedere însă, de data asta, unul de la altul şi pentru totdeauna. Au făcut-o cu o senzaţie de pace în suflet – nu resemnare! – senzaţie dată de viaţa rotundă pe care o duseseră până atunci… În toamna 2005 el – deja bolnav! – nota laconic: «Dimineaţa a fost încă vară. Pe seară ne-am plimbat prin Cismigiu şi au simţit înaintea noastră paşii toamnei. Aştept cu nerăbdare rezultatul analizelor. Dacă este o alarmă falsă, probabil că o sa te duc la Praga. Dacă nu este o alarmă falsa, te duc cu siguranţă». Ea a răspuns: «Eu nu aştept rezultatul analizei. Aştept Praga». Din păcate nu a fost o alarmă falsă, iar boala fulgerătoare nu le-a dat răgazul de a mai vizita Praga. Cu toate suferinţele prin care a trecut, tonul lui din jurnal nu s-a modificat: nu a implorat, nu s-a lăsat pradă disperării şi nu şi-a pus încrederea în leacuri miraculoase; şi-a disimulat starea pentru a o proteja. La sfârşit doar, cu un scris tremurat, i-a mulţumit că l-a însoţit tăcută în toţi aceşti ani, iar ea a adăugat dedesupt atât: «O să-mi lipseşti puţin!». A fost singura minciună – de câte minciuni îi iertase tăcerea! – ; i-a lipsit puţin mai mult pentru că şi ea s-a stins după câteva luni, la vârsta de 65 de ani. S-a culcat târziu într-o zi de mai şi a uitat să se mai trezească dintr-un vis alb-negru – vis în care se certa cu el fie că nu dusese gunoiul, fie că uitase să treacă pe la farmacie, fie că întârziase de la pescuit. Fiul ei a găsit-o a doua zi întinsă în pat cu faţa în sus într-o postură de mucenică. Uşor încruntată… «În orice alt context moartea ar căpăta valenţe tragice; nu putem însă să nu recunoştem că moartea este singurul epilog frumos al unei poveşti de dragoste» a rostit avocatul înainte de a-i deschide testamentul, însă fiecare membru al familiei, arborând afectarea cuvenită unei astfel de situaţii şi gândind egoist prin prizma propriei pierderi, l-a dezaprobat murmurând. Nu ştiau – şi chiar dacă ar fi ştiut nu ar fi înţeles ! – că aceste cuvinte erau de fapt epitaful pe care amândoi şi-l doriseră.

În loc de epilog am să mai adaug, cu un regret indus de curiozitate, că va rămâne un mister de nepătruns motivul pentru care s-au certat ultima oară. Poate că şi ei uitaseră sau poate că nici nu era atât de important: fie ca el nu dusese gunoiul, fie că uitase să treacă pe la farmacie, fie că întârziase de la pescuit…