PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Prozodia şi fonologia Text postat de Cristian Vasiliu Introducere În urmă cu câteva zile, în subsolul unei poezii semnate de dl. Ioan Peia, s-au schimbat câteva opinii privind metrica. Descoperind că, în ciuda evidenţei, îmi lipseşte argumentul, mi-am reîmprospătat cunoştinţele prin reluarea lecturii tratatului de metrică al dlui Mihai Dinu ("E uşor a scrie versuri...") (lectură recomandată de regretatul George Pruteanu). Acest articol nu este astfel decât un ecou (sau rezumat, daca vreţi!) al acestei lucrări. Deoarece am să încerc o abordare minimalist-ştiintifică a prozodiei (tehnica întocmirii versurilor) clasice (adică a versurilor cu ritm, măsură şi rimă) şi a legăturii acesteia cu fonologia, voi formula mai jos doar definiţii, axiome şi teoreme. Pentru aprofundarea noţiunilor, cartea mai sus menţionată este foarte utilă. Versul Propun o definiţie mai vagă: "Versul este un număr de cuvinte asezate unul langă altul, după legi hotărâte şi în anumite condiţiuni" (G.G. Ionescu-Gion "Manualul de petică română" 1885) sau "Versul face dintr-o grupă de unităţi articulatorii minimale (silabele) o unitate ordonată". (W. Kayser - "Opera literară.O introducere în ştiinţa literaturii.) deoarece "nici măsura,(...), nici regularitatea ritmică,(...), nici rima,(...), nici criteriul unităţii sintactice,(...), nu pot aspira la statutul de condiţie sine-qua-non a existenţei versului." (M.D., pag. 13-14) Reţinem ca legitimă întrebarea: Totuşi, "cum delimitam versurile?" (titlul unui capitol din cartea mai sus amintită), în finalul căruia se enunţă teorema (teoria) conform căreia, "în sistemul versificaţiei noastre elementul decisiv în delimitarea versurilor este (...) unul de natură accentuală." (MD. pag. 20). Completăm deci definiţia versurilor (de factură clasică): "serii, mai lungi sau mai scurte de silabe delimitate de ictusuri forte" (M.D – pag 140). (Nu vreau să păcătuiesc în acest punct prin folosirea unor termeni neclarificaţi: ictus forte – (conform DEX) (în versificaţia antică) Pronunţare intensificată a silabei accentuate.) Voi reveni asupra acestui aspect în capitolul despre macroritm. Ritmul Iată definiţia scolastică a ritmului: "Ritmul se naşte din alternanţa după un plan anume a silabelor accentuate şi atone"(M.D.), definiţie care, nefiind în totalitate falsă (după cum nici Mecanica Clasică a lui Newton nu este în totalitate falsă), tinde să fie asimilată ca atare. M.D. identifică două mari direcţii greşite de abordare: (în "Ritm şi rimă în poezia românească" - M.D.): "idealismul" ce susţine că acest plan, (sau tipar metric) pre-existent este realizat ulterior prin "succesiunea regulată a silabelor accentuate şi neaccentuate dintr-un vers" ("Dicţionar de terminologie poetică" – Gh. Ghiţă, C. Fierăscu) (M.D. - pag 34) şi "materialismul" ce se grăbeşte să conchidă că nu "există ... (un) pattern metric transtextual (planul de care vorbeam mai sus)" (M.D. - pag 36), ci el este realizat prin intermediul accentelor, individualizând astfel fiecare vers. Mergând în această direcţie se poate ajunge şi la un extremism de tipul celui enunţat de către metricianul ieşean Mihai Bordeianu - teoria bizară a "poliritmiei" versului romanesc sau de tipul celui enunţat de către Ionel Funeriu, care respinge "cu totul conceptul de picior metric, postulând că versul sau, respectiv, emistihul (în măsurile cezurate) ar reprezenta cea mai mică unitate metrică a poeziei româneşti"(M.D. pag 51). Iată cum încearcă M.D. să împace cele două direcţii : "Perspectiva cea mai echilibrată ni se pare,(...) , una ... dualistă. Ea constă în recunoaşterea importanţei ambelor planuri, atât cel concret, direct observabil, al textului, cât şi cel al structurii metrice ascuns în spatele celui dintâi." Ritmul apare astfel la îmbinarea între un plan pre-existent şi realitatea textuală. Se observă că accentul duce doar la recunoaşterea ritmului; ulterior "ritmul nu este generat de accent ci îl impune" (M.D. pag 55). Se poate deci conchide că există o legătură ambivalentă dintre ritm şi accent. Rima În principiu aici există un consens asupra definiţiei cuvântului rimă: "Rima este întocmai sunarea (potrivirea) a două cuvinte de la sfârşitul unor versuri, sau a silabelor de la finitul cuvintelor ce sfârşesc versuri" (M.D. pag 217). Am ales această definiţie nu numai pentru că este formulată nepretenţios, ci şi pentru că aduce lămurirea: "sfârşitul unor versuri". Două cuvinte nu rimează pur şi simplu, ci doar în contextul unei poezii în care s-ar situa la sfârşitul versurilor. Această definiţie este corectă dar nu este completă. "Identitatea acustică a unor silabe este insuficentă pentru a da naştere rimei" (M.D. pag 60). Aici intervine şi accentul, dar, atenţie, cuvintele rimează nu numai pentru că silabele finale au accente similare, ci şi pentru că aceste accente se transformă în ictusuri forte (cel al clauzulei sau cel al cezurii). Deci ritmul scoate în evidenţă rima ("Dar nu rima marchează finele versului, ci finele versului punctează rima" - Mihai Bordeianu). "Practic rima este o rezultantă a ritmului şi a măsurii. Caracterul ei (oxiton, paroxiton, proparaxiton, proproparaxiton (sau hiperdactilic), etc…) e strict determinat de modul în care se combină ritmul şi măsura." (M.D. – pag 60) Măsura S-ar părea că lucrurile aici sunt mai simple: "Prin măsură se înţelege lungimea versurilor exprimată în unităti metrice" (M.D. pag 78). Suntem tentaţi să utilizăm ca unitate metrică numărul de silabe, deoarece ritmul este determinat de prezenţa accentului, iar silabele sunt purtătoare de accent. Conform părerii lui M.D."ar fi însă prea simplu, şi, de fapt, inexact să afirmăm că în poezia românească izometria a cedat locul izosilabismului"(M.D. - pag 81). Eu însumi am ridicat această problemă în momentul în care am descoperit că regula versului iambic endecasilabic a sonetului are lacune: fără să se schimbe ritmul, un vers cu rimă masculina dintr-un sonet este decasilabic. Pentru simplificarea analizei prozodice M.D. propune "reconsiderarea noţiunii de picior metric" (pag. 86) drept unitate pentru evindenţierea şi analiza ritmului. În acest caz versul unui sonet trebuie să fie pentametru iambic (cu cele două variante: acatalectic şi hipercatalectic) ("Poetica greco-latină califica drept acatalectic versul ce conţinea un număr întreg de picioare. Trunchierea piciorului final producea un vers catalectic, după cum adăugarea unei silabe, dădea naştere versului hipercatalectic." (M.D. – pag 86)) Tipuri de ritmuri (cadenţe/picioare metrice) Voi relua mai jos doar definiţiile clasice (http://www.poezie.ro/index.php/technique/1810400/Ritmul_este... de Ivan Dragos Lucian) ale termenilor pe care M.D. îi păstrează în tratatul său ("definiţii tradiţionale" este poate mai corect, ţinând seama că de fapt M.D. îmbogăţeşte accepţiunea notiunilor şi nu le schimbă). (Voi lăsa deoparte termeni precum: ritm cretic, ritm coriambic, ritm mesomacric sau ritm hipermesomacric şi vom vorbi doar de ritm iambic, ritm trohaic, ritm anapestic, ritm dactilic, ritm amfibrahic, ritm peonic I, II, III si IV) : RITMURI BINARE, în care unitatea metrică (piciorul metric) este formată din 2 silabe. Termenul Troheu provine din fr. Trochee, gr. Trohaios, “alergator”, ritmul trohaic fiind aleit, dinamic, intalnit mai ales in poezia popular, potrivit pentru dans. Ritmul trohaic, cu unitate metrică numită troheu, prima silabă fiind accentuată, iar a două neaccentuată : “Doină, / doină, / cantec / dulce” (“Doina”) “_V / _V / _V / _V / “Mult mi-e/ dor şi / şi mult mi-e/ sete _ V/ _V/ _V / _ V/ “Să văd/ frunza-n / codru / veşnic/ _V / _ V / _V/ _ V Ritmul iambic, cu piciorul metric numit iamb, este caracterizat prin faptul că cea de-a două silabă este accentuată. Iambul provine din fr. Iambe, lat. Iambus, gr. Iambos, de la iambo, preoteasă a cultului zeiţei Demeter. Iambul creează un ritm ascendant, lin, specific poeziei culte, îndeosebi elegiilor şi meditaţiilor, folosit frecvent de Eminescu, de unde şi referinţe poetice asupra lui : “Iambii suitor, troheii, saltaretele dactile.” Ritmul iambic, prin nota să gravă, este adecvat sentimentelor adânci, tulburătoare din elegii şi meditaţii “In vaduri ape repezi curg” ( G. Cosbuc) V’_/ V’_ / V’_/ V’_/ “A fost / oda / tă ca-n / povesti/ “A fost / ca nici o / dată…” (M. Eminescu, Luceafarul) RITMURI TERNARE: a.) Dactilic, bazat pe un dactil “_VV”. Termenul de dactil provine din fr. Dactyle, lat. Dactylus , gr. Daktylos, “deget” şi formeaza un ritm descendent, care atenuează armonia sonoră a versului. “Ard depărtările” (M. Eminescu) “_VV / _VV “Zise iar / ei chio/ tiră var/tos şi gro/zav răsu/na…” ( Homer, Iliada) b.) Anapestic, numit şi ritm antidactilic, cu ultima silabă accentuată “VV_ c.) Ritmul amfibrahic, bazat pe un amfibrah, V’_V, iar termenul provine din fr. Amphibraque, gr. Amphi, “din două parţi”, brachys, “scurt” şi creează un ritm unduitor, larg, deschis, al spaţiilor cosmice, fiind folosit frecvent de Eminescu. Ritmul amfibrahic este adecvat poeziilor şi poemelor cu conţinut narativ, de legendă, de evocare sau visare. “În liniştea serii” (M. Eminescu) V’_V / V’_V RITMURI CUATERNARE, sunt acele ritmuri bazate pe unităţile ritmicede 4 silabe, dintre care una poartă accentul. Peonul ca termen provine din gr. Paian, după numele Paianios, “Tămăduitorul”, dat lui Apollo. Forma in antichitate un ritm solemn, folosit mai ales in imnurile pagane. Eminescu ii aprecia valoarea eufonica: “Si-I diamante, peonul, indraznetul…” a) Peon I, ‘_VVV “Valurile, vânturile” (M. Eminescu) “’_VVV / ‘_VVV” b) Peon II, “V’_VV” c) Peon III, “VV’_V” d) Peon IV, “VVV’_” Plecând de la observaţia statistică conform căreia "în limba româna cam o silabă din trei este accentuată" (M.D. – pag 64), devine evident că pentru ritmurile binare şi cuaternare este practic imposibil de realizat o cadenţă nealterată. Putem înţelege în acest context de ce abordarea "idealiştilor" este una falsă, fiind combătută de realitatea însăşi. Chiar şi "capodopera eminesciană de talia Scrisoarea III nu conţine nici măcar un distih care să respecte riguros regula ritmului trohaic" (M.D. – pag 64). Deoarece nu se poate nici accepta inexistenţa picioarelor metrice şi nici teoreia poliritmiei (în acest caz nu mai putem diferenţia un fragment de proză de unul în versuri!), M.D. trage concluzia că pentru realizarea ritmului se pot eluda anumite accente sugerate de regula ritmului (în cazul iambului şi al troheiului) sau se pot accepta accente intermediare în plus faţă de cele sugerate de regula ritmului (în cazul peonilor). Devine astfel "greu decidabil dacă rimul unei poezii este iambic sau peonic II, trohaic sau peonic III" (M.D. – pag 65). Ritmurile ternare (ţinând seama de remarca de la începutul paragrafului) sunt mult mai uşor de menţinut chiar şi în cazul poeziilor de o întindere considerabilă. (Acestea fiind spuse, este de aşteptat ca diagnoza ritmică a poezia dlui Ioan Peia să nu pună mari dificultăti şi să nu întâlnim silabe atone în locul în care ritmul sugerează prezenţa unei silabe accentuate). M.D. propune pentru definirea mai laxă a ritmurilor, modulul aritmetic al rangurilor silabelor accentuate. “(În teoria numerelor, se consideră că două numere întregi oarecare X şi Y sunt congruente modulo N, ceea ce se scrie: X ≡ Y(mod N) dacă diferenţa lor |X-Y| este divizibilă cu N) » (M.D. – pag 61) Astfel : Fie Rv = { r(1), r(2), …, r(i), r(n-1), r(n) } mulţimea rangurilor silabelor accentuate din versul v. Dacă oricare ar fi i, subzistă r(i) ≡ 0 (mod 2), atunci ritmul versului este iambic. Dacă oricare ar fi i, subzistă r(i) ≡ 1 (mod 2), atunci ritmul versului este trohaic. Dacă oricare ar fi i, subzistă r(i) ≡ 0(mod 3), atunci ritmul versului este anapaestic. Dacă oricare ar fi i, subzistă r(i) ≡ 1(mod 3), atunci ritmul versului este dactylic. Dacă oricare ar fi i, subzistă r(i) ≡ 2 (mod 3), atunci ritmul versului este amfibrahic. Dacă oricare ar fi i, subzistă r(i) ≡ 0 (mod 4), atunci ritmul versului este peon IV. Dacă oricare ar fi i, subzistă r(i) ≡ 1(mod 4), atunci ritmul versului este peon I. Dacă oricare ar fi i, subzistă r(i) ≡ 2 (mod 4), atunci ritmul versului este peon II. Dacă oricare ar fi i, subzistă r(i) ≡ 3 (mod 4) , atunci ritmul versului este peon III. Aceste definiţii se găsesc în cartea lui M.D. la pag. 70. Macroritm M.D. stabileşte existenţa, în cazul limbii române, a unui alt nivel (superior) de analiză ritmică, “un nivel la care opoziţia dintre diferite ritmuri se anulează în favoarea unei periodicităţi mai cuprinzătoare, a unui macroritm care şi le subordonează”(M.D. – pag 70). Este vorba de ritmicitatea apariţiei picioarelor metrice cu ictus forte printre picioare metrice de care vorbeam mai sus. “Elementul fonic hotărâtor pe baza căruia are loc (…) recunoastere(a) (macroritmului) este ictusul forte” (M.D. – pag 74). De aici concluzia că "versul nu este, aşa cum s-a afirmat «unitatea minimală în detectarea ritmului», ci în detectarea macroritmului, cadenţa superioară, prezentă numai în versificaţia cu accent mobil"(M.D. – pag 75). Cu alte cuvinte, notând cu P(0) – piciorul metric normal şi cu P(1) – piciorul metric în care este prezent ictusul forte, avem : Dipodii : vers - P(0)P(1) Tripodii : vers - P(0)P(0)P(1) Tetrapodii : vers – P(0)P(0)P(0)P(1) Pentapodii : vers – P(0)P(0)P(0)P(0)P(1) – desi M.D. se străduieşte să demonstreze că nu pentametrul iambic ar fi macroritmul sonetului romanesc, eu rămân totuşi la aceasta concluzie. Cezura Multă vreme cezura a avut o definiţie bizară, legată de necesităţile fiziologice de a întrerupe fluxul sonor cu o pauză, ca şi cum poezia nu se poate asimila şi respectiv transmite decât prin declamaţie. "Pentru metricianul dogmatic, cezura este o pauză de respiraţie plasată undeva în interiorul versului" (M.D. - pag 131). Simţim oarecum instinctiv că cezura segmentează versul (în limba română) după un număr întreg de picioare metrice şi la frontiera dintre cuvinte. "A afirma însă că oriunde există coincidenţa între frontiera dintre picioare şi frontiera dintre cuvinte este vorba de cezură ar fi cu totul greşit" (M.D. - pag 133). Emistihurile (cel stâng - aristeron şi cel drept - dexion) pot fi tratate din punct de vedere ritmic ca orice alt vers şi putem afirma că tocmai necesităţile ritmice duc la apariţia cezurii, ca şi în cazul versului. Vom încerca să răspundem, plecând de la implicarea ritmului în apariţia cezurii, şi la întrebarea dacă "versificaţia română acceptă sau nu cezurile mobile(?)" (M.D. - pag 131) şi mai ales la întrebarea: ce determină apariţia cezurii. Am să încep cu răspunsul la cea de-a doua întrebare: macroritmul, lăsându-l pe M.D. să-şi argumenteze teoria: "Amplasarea (…) (cezurii) nu este aleatorie, la fel cum, în versul de factură clasică, nici lungimea versului nu este întâmplătoare. Ambele sunt strict determinate de formula metrică aleasă de poet, tocmai pentru că organizarea sub forma de versuri (...) se bazează pe revenirea unui element recursiv, care este, (...) ictusul forte. Atât finalul versului, cât şi pozitia cezurii sunt prestabilite prin planul metric iniţial şi, de aceea, cititorul le anticipează cu uşurinţă apariţia încă înainte ca aceasta să se producă."(M.D. - pag 139) Înţeleasă astfel cezura devine un concept pur metric. Şi totuşi care este diferenţa dintre emistih şi vers? Din punct de vedere metric nu putem distinge între vers şi emistih; ambele "sunt serii, mai lungi sau mai scurte de silabe (mai exact ar fi de picioare metrice după umila mea părere, în cazul în care discutăm despre vers clasic), delimitate de ictusuri forte" (M.D – pag 140). Iată de ce, nici nu am dedicat o secţiune separată emistihului. Totuşi am putea găsi şi elemente obiective în preferiţa autorilor pentru o anumită transcriere grafică: - preponderenţa cezurilor feminine ("frecvenţa considerabil mai mare a cezurilor feminine în comparaţie cu aceea a clauzulelor de acelaşi gen" (M.D. - pag 141) - "recurgerea sau nerecurgerea la rimă" (M.D. – pag 153) (Notă: A nu se trage de aici concluzia eronată că rima marchează sfârşitul unui vers – vezi capitolul despre rimă) Mai adaug aici o altă observaţie interesantă privind ritmurile ternare (cazul poeziei scrise de dl. Ioan Peia): Mihai Dragomirescu remarca faptul că, în cazul ritmurilor ternare, pauza dintre picioare se comportă aproape ca o mini cezură, deoarece "cadenţa este mult mai marcată, fiindcă, cu infime excepţii, toate poziţiile teoretic accentuate sunt şi practic accentuate.“ (M.D. – pag 130) Accentul Am stabilit că picioarele metrice sunt alcătuite din silabe (şi că macroritmul este format din serii de picioare metrice), dar nu vom intra în amănunte privind despărţirea în silabe morfologică sau fonetică a cuvintelor, deşi acest lucru prezintă de asemenea relevanţă în condiţiile în care metricienii tind către o abordare ne-naturală atunci când investighează ritmic o poezie clasică. Vom aborda doar problema accentului. "Nimeni nu poate nega (…) faptul că, printre multele trăsături ce disting între ele silabele limbii române, există şi una care are de spus un cuvânt hotărâtor în compunerea versurilor, şi anume, accentul. În principiu, limbile cunosc două mari tipuri de accent : muzical/tonic şi de intensitate/dinamic. Primul afectează frecvenţa sunetelor pronunţate, constând într-o ridicare a glasului cu o cvintă, pe cand cel de-al doilea – amplitudinea lor şi presupune o rostire de câteva ori mai intensă decât în cazul silabelor neaccentuate. " (M.D. –pag 31) "În româneşte, intensitatea silabelor accentuate este de circa patru ori mai mare decât a celor atone." (Este interesant de constatat şi faptul că "accentul produce şi o crestere de circa două ori a duratei silabei"(M.D. – pag 32), lucru care însă nu afectează ritmul unei poezii.) Având în vedere că am stabilit criteriile de analiză ritmică, mai rămâne să cădem de-acord şi asupra regulilor generale de plasare a accentului în limba româna. (Reamintim însă că ritmul indică accentul, datorită "prezenţei unei aşteptări generate în conştiinţa receptorului denumită impuls metric" - inerţie ritmică (J. Hrabak) şi nu invers.) - Sunt purtătoare de accent : o Cuvintele « pline » (substantive, adjective, verbe, adverbe, pronume posesive şi interogative) o Interjecţiile - Nu sunt accentuate : o Pronumele relative o Conjuncţiile o Prepozitiile o Verbele auxiliare o Adverbele relative Mai mult: - În fraza, prepoziţiile nu poartă accent - Adverbul nu este întotdeauna accentuat (M.D pag 40 – 41 si pag 50) Nu putem însă analiza accentul cuvintelor, extrăgându-le din context şi punându-le în eprubete separate. Trebuie să ţinem seama şi de fenomenele naturale ale limbii române, atât de melodice şi flexibile. În condiţiile frazării, există teoretic probabilitatea de ocurenţă a două silabe accentuate alăturate (spondei). Limba româna are însă "oroare de spondei" (M.D. – pag 43), astfel că, în aceste cazuri, una dintre cele doua silabe se atonizează. De asemenea, în contextul unui vers, datorită "presiunii pe care planul ritmic subiacent textului îl exercită asupra nivelului verbal" (M.D. – pag 43), simţim nevoia să mutăm un accent sau chiar să reducem intensitatea unui accent. Nu îndrăznesc să afirm însă că regulile prezentate mai sus au mai mult o natură probabilistică decât deterministă; susţin doar că regulile sunt valabile în cazul în care nu există alte presiuni de ordin melodic/ritmic asupra planului textual şi că analiza ritmică în cazul versurilor nu trebuie să plece în mod fundamental de la plasarea accentelor conform acestora. În următorul articol voi utiliza aceste instrumente pentru a analiza din punct de vedere ritmic poezia dlui Ioan Peia. Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   complicată treabă, cristi! deja simt fiori pe şira spinării gîndindu-mă în ce maşinărie o să mă bagi la curăţat. altcum, chiar merită oleacă de osteneală minuţia asta teoretică.   Postat de catre ioan peia la data de 2009-08-19 21:01:14               o contributie pretioasa pentru cei intr-adevar interesati. pentru nostalgici. eu unul iti multumesc, Cristi stea.   Postat de catre Radu Stefanescu la data de 2009-08-19 16:04:46	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23945 Comentarii: 120070 Useri: 1426
ADMINISTRARE