PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Gratificaţia faptei şi alibiul onorabilităţii Text postat de Corneliu Traian Atanasiu (Acest text este urmarea la Onoarea de a fi vinovat (I)) Gratificaţia faptei Aşa cum se spune, pe cel vrednic îl laudă fapta. El se simte împlinit prin ceea ce face chiar şi atunci cînd mai greşeşte. Se simte totodată puternic pentru că potenţa sa, necenzurată aberant, e pusă la lucru, se manifestă, trece în act, iar roadele faptelor îi conferă, fără a-l feri oportunist de erori şi penitenţe meritate, o salutară autonomie a gratificaţiilor. Dealtfel, o subtilă (şi imposibil de remarcat de cel reţinut la făptuire) pondere în acest sentiment al puterii este dată şi de convingerea, resimţită şi confirmată chiar în actul făptuirii, că dacă faci ce poţi, în toată modestia şi aparenta insignifianţă a bietelor tale puteri, alături de tine pune mereu un umăr binevoitor şi ferm şi Dumnezeu. Cît priveşte premeditata asumare a posibilelor şi meritatelor consecinţe punitive ale faptelor tale, ea nu e rodul unei presupuse înclinaţii masochiste, ci al cutezanţei de a nu ceda laşităţii din teama de posibila suferinţă. Mîndrie revelată pe deplin de îndemnul remarcat de Noica într-un text vechi: „Să fiţi îndrăzneţi către chinuri.” Alibiul onorabilităţii Responsabilitatea mărginită, penuria făptuirii, limitarea aprecierii la fadoarea corectitudinii – lipsa gustului pentru faptele însufleţite de năzuinţe nobile şi cutezătoare – fac ca prestaţia pusă sub semnul nevinovăţiei să nu-şi obţină satisfacţia intrinsecă. Aşa se face că nevinovăţia devine o virtute ruşinată nu însă atît în sensul că ar fi resimţită penibil sau în acela că ar fi fost deja făcută de ruşine, cît în acela că ascunde o meteahnă nemărturisibilă, o precaritate ontologică (scandalul şi ocara) de care refuză pudic să afle şi să-şi dea seama. Şi, ascunzînd-o, nu se sfieşte să facă tocmai din viciul său structural un motiv de laudă. Avînd falsul sentiment al datoriei împlinite, ea ţine să se simtă şi să se declare înşelată: vrea să se încununeze oportunist cu laurii năpăstuirii, pretinzînd că ar fi persecutată pe ndrept. Căci nevinovăţia se vrea judecată doar după faptele sale reale limitate la cele private, meschin solitare, dar revendică recunoaştere şi răsplată pentru frustrarea de a fi făptuit corect, dar fără nici o bucurie, tocmai de la cei pe care îi ignoră ca destin comun, ca făptuire şi vinovăţie colectivă. Ea îşi construieşte astfel onorabilitatea ca un alibi pentru a putea refuza cu obstinaţie tot răul care ar putea-o atinge, fiind obsedată doar de conotaţia duioasă a inocenţei neprihănite, dar oropsite, de postura de victimă ofuscată a soartei. Conştiinţa nevinovăţiei rămîne deci doar una ruşinată – lamentarea veleitară a celui ce nu-şi suportă nefericirea. Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   cu riscul de a declansa o noua - si penibila -polemica, as zice ca locul acestui eseu nu poate fi alaturi de jenanta subproductie care il precede (in pagina). dar, din pacate, democratia logosului are si hibe, iar sevrajul nu se trateaza decat in captivitate. sa fim sanatosi. stea.   Postat de catre Radu Stefanescu la data de 2009-08-17 14:24:57	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23945 Comentarii: 120070 Useri: 1426
ADMINISTRARE