PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
reluări Text postat de Corneliu Traian Atanasiu Orice om are dorinţe, pretenţii, ambiţii (mai mult sau mai puţin nevinovate). Ele sînt cele care îi dau energia şi impulsul de a făptui. Sînt vectorii care îi direcţionează acţiunile. Prin intermediul lor se confruntă cu realitatea şi îşi verifică înzestrarea. Şi, cînd apare un conflict şi un dezechilibru între dorinţele şi resursele sale (adesea insuficiente), este obligat să-şi reevalueze proiectele. Să renunţe, să se resemneze, să-şi schimbe sau să-şi ajusteze proiectele, să-şi amelioreze condiţia şi competenţele. Omul este, în sensul bun, dezirabil, de fiinţă flexibilă şi perfectibilă, o făptură care se învoieşte cu ceea ce este (el şi lumea) pentru ca acţiunea lui să nu fie în van. Greşeşte şi învaţă din greşeală. Află că socoteala din tîrg e alta decît cea de acasă şi înţelege că asta impune exigenţe suplimentare pe care vrînd, nevrînd, uşor, uşor le interiorizează. Veleitarul are probleme de resurse. Capacitatea, dotarea, talentul său nu sînt pe măsura pretenţiilor pe care le emite. El revendică drepturi, merite, privilegii fără să-şi evalueze corect resursele. Mai precis, fără să vrea să ştie cu adevărat cine şi ce este, ce dovedeşte clipă de clipă şi ce ar putea să facă în caz că s-ar strădui cît de cît pentru asta. În cele mai multe cazuri este evident vorba doar de afişare: aere de superioritate, ifose. Veleitarul este caracterizat deci de o opinie exagerată în legătură cu meritele proprii, însoţită de dorinţa ambiţioasă ca această opinie să fie adoptată şi de alte persoane. Este un înfumurat, pretenţiile lui sînt inconsistente ca fumul – nejustificate şi deşarte. Nejustificate pentru că nu au un temei în înzestrarea lui şi deşarte pentru că n-au cum să se împlinească. Şi asta şi pentru că veleitarul nu foloseşte pentru a se impune motorul, ci doar claxonul. Veleitarul este doar un ambiţios. Ambiţia este o dorinţă mai intensă, mai puternică de a realiza ceva. Ea riscă însă mereu să fie deturnată de la o realizare autentică (fapte, producţie, creaţie, împlinire umană) şi deturnată către parvenire, către vînarea onorurilor şi gloriei facile. Veleitarul este suficient şi satisfăcut. El nu ţine să afle cine este, ci să-şi ateste şi să-şi impună suficienţa drept autoritate, merit, valoare. Ambiţia lui nu este să fie cu adevărat (străduindu-se pentru asta), ci să se dea şi să fie luat drept ceea ce de fapt nu este şi nici nu poate fi vreodată. * Veleitarismul este rudă bună cu impostura. Impostorul uzeză de necunoştinţa sau de buna-credinţă a oamenilor şi caută să-i înşele. Este un şarlatan, un mincinos, un potlogar, un escroc. O persoană care caută să se substituie altcuiva, dîndu-se de-a dreptul altă persoană, substituind identitatea şi calităţile acesteia. Cazurile de impostori care au încercat şi uneori au reuşit să se substituie persoanelor dispărute sînt nenumărate în istorie. Unii au căutat să profite singuri de o altă identitate, alţii n-au fost decît marionete în mîna altor farsori şi mai abili, capabili ca în numele lor să producă răzmeriţe şi uzurpări. Multe cazuri au stîrnit pasiuni şi producţii literare şi au fost ecranizate (cum e vestita Anastasia). Borges are o mică scriere, extrem de instructivă şi abil contorsionată, intitulată: "Neadevăratul impostor Tom Castro". * În “Jurnalul fericirii”, Nicolae Steinhardt relatează discuţia din puşcărie între doi medici (poate psihiatri) care ajung la concluzia că cei mai mulţi nebuni nu au resursele de a-şi realiza cu adevărat nici măcar nebunia. Un nebun care spune (sau se crede) Napoleon nu are decît ambiţia ca să-i vadă pe cei din preajmă recunoscîndu-i pretenţia. E suficient să i se răspundă: - Da, Majestate! şi se linişteşte întorcîndu-se la condiţia sa meschină, singura pentru care are realmente resurse. El ştie, simte că nu este, că nu poate fi Napoleon şi face doar pe nebunul. Nebunia adevărată, autentică este să poţi să fii Napoleon. Eu unul nu mă cred Napoleon şi sînt mai curînd în acord cu una din ipostazele împăratului dintr-o schiţă a lui Karel Čapek. În intimitatea deodată sfielnică a unei dansatoare de la operă, dînsul exclamă gînditor: - Cum se poate crede cineva cu adevărat împărat!? Sigur, toţi se fac că ar crede, dar pe la spate, nu-i aşa, îşi dau coate... Un alt psihiatru susţinea că un împărat care se crede împărat este la fel de nebun ca un nebun care se crede Napoleon. * Asociindu-se unor ţeluri democratice, literatura a adus în lumină pe cei care nu erau băgaţi în seamă. Proletarii lui Zola, lumpenii lui Steinbeck, mujicii lui Bunin, obidiţii lui Dostoievski şi atîţia alţii au fosta oarecum reabilitaţi, recunoscuţi şi recuperaţi. Revoluţiile şi evoluţia politică s-au îngrijit mai mult sau mai puţin şi să le asigure drepturi şi posibilitatea de a evolua spre o viaţă demnă. Totuşi, lucrurile trenează şi din cauza unor politici demagogice, şi din cauza comodităţii celor cărora li s-au acordat democratic şanse. În sensul bun, democraţia este egalitatea şanselor. Dacă, avînd şanse, cei ce ar trebui să se schimbe, uzînd de ele, preferă să rămînă ce sînt, atunci şansele se irosesc şi democraţia se transformă într-o mascaradă a înjosirii celor ce sînt superiori. Mujicul vrea să rămînă ceea ce este şi devine astfel mojic, ţăranul devine ţărănoi, mahalagiul (cel din metoc, de la margine) devine mitocan. Iar ţoapa ajunge în centru şi vrea să dea tonul. Marmeladov era un biet beţivan cu slujba pierdută care nu-şi mai putea întreţine familia. Scufundat în viciul lui nu se lăuda nicicum cu el, îi era ruşine, deşi nu mai putea să se schimbe. Democraţia face din vicioşi o minoritate luptînd pentru drepturile ei încălcate de majoritari. Magiunescu virtual face din viciul său un blazon, o marotă pe care ţine să o impună celorlalţi. Un text mai vechi prinde foarte bine această meteahnă, dezvăluind faptul că democraţia poate omorî foarte lesne visele, aspiraţiile, năzuinţele. * Dincolo de visele nocturne, coşmaruri sau aberaţii numai bune pentru a ghici în ele orice, dincolo de visele diurn-ambiţioase de grandoare şi mărire, dincolo de reverie şi contemplaţie, pentru om există totdeauna vise ce ar trebui împlinite: doruri, aspiraţii, năzuinţe, poate planuri şi proiecte. Visul este pentru orice individ care se respectă proiectul unui sine mai bun. Prin intermediul lui, cît mai putem visa, aflăm că nu sîntem doar ce ceea ce deja sîntem, ci ceea ce visăm să fim şi ne străduim să devenim. Mai ales asta. Un exces de toleranţă din partea celorlalţi – găselniţă populistă a democraţiei - ne face însă să ne lăsăm pe tînjală: dacă se poate şi aşa şi toată lumea ne admite şi ne respectă aşa cum sîntem, la ce să ne mai străduim să ne împlinim visul? Părerile şi atitudinile noastre, egale în stupiditatea lor cu ale tuturor, asigurînd varietatea fără seamăn a prostiei în grădina Domnului, fiinţa noastră aşa cum este deja, orgolioasă, superficială şi suficientă, primesc constant nu doar încuviinţarea, ci coroniţele gloriolei unanime, premiile de consolare echitabil distribuite oricui. Avînd pe deasupra şi şansa mediatică de a fi odată şi odată celebri timp de un sfert de ceas, de ce am mai umbla după cai verzi pe pereţi? Sîntem minunaţi aşa cum ne-am născut, sîntem nativi, spontani şi orice încercare de a ne schimba nu va reuşi decît să altereze această diferenţă preţioasă, acreditată drept prestigioasă, care este unicitatea noastră inalienabila. Visele ni s-au împlinit cînd ne-am ivit pe-această bravă lume, iar toleranţa ne asigură că nu trebuie să mai facem nimic altceva decît să fim cu tot tupeul, fără nici o ruşine. Şi ca să nu mă simt singur am să dau cuvîntul lui Dinescu. El pare să fi mirosit ceva putred şi rău mirositor în lumea asta care se izmeneşte live, într-un show voios non-stop: "Şi iată că tot aşteptînd să se-mpută gloria Golului laşitatea noastră a congelat-o defintiv: măturătorul se visează măturător onorabilul se visează onorabil limbricul limbric" Cînd mijloacele devin scop, democraţia se preschimbă lesne în casă de toleranţă. * Vulgul s-a bucurat totdeauna de ideologiile populiste. A avut instinctul viguros al oploşirii neajutorării sale patente sub pulpana generoasă a ideologiilor ce-l linguşesc. A simţit că metehnele sale sînt trecute cu vederea sau declarate virtuţi de către şarlatanii ce produc ideologie de consum. S-a simţit în siguranţă pentru că incapacitatea sa de a se schimba, de a evolua, de a avea proiecte în legătură cu persoana sa sau măcar minime aspiraţii de ameliorare este tolerată voios. Iar frustrarea şi resentimentele sale abil asmuţite către alţii. El este doar o victimă care trebuie să ceară daune în piaţa publică, să-şi clameze candoarea şi să înfiereze duşmanul. La adresa de mai jos: http://www.europeea.ro/atelierliterar/index.php?afiseaza_articol_consacrat=163 găsiţi o savuroasă povestire a lui Mihail Zoşcenko. Este vorba de un autor rus, devenit ulterior, fără voie şi elan muncitoresc, sovietic, care a scris mici povestiri satirice în perioada începutului comunismului glorios în marea ţară de la răsărit. Asta s-a întîmplat într-o mică perioadă de început, cam pînă în anii ’30, apoi regimul s-a înăsprit şi denigratorii poporului, declaraţi ritos „duşmani”, au fost reeducaţi, cînd n-au fost exterminaţi de-a dreptul, în celebrul Gulag. Nu sînt sigur că Zoşcenko nu şi-a făcut stagiul de rigoare în universitatea penitenciară a lagărului comunist. Povestirea amintită se numeşte Hainele de lucru şi a fost publicată la noi în volumul Galoşul de Mihai Zoşcenko, Editura Tineretului, 1967. Eroul ei, Vasea Konopatov, ştie că este clasa muncitoare şi trebuie să lupte cu burjuii. Şi asta i se întîmplă regulat cînd i se urcă aburii alcoolului la tărtăcuţă. Pentru că, nu-i aşa, bea “serios”, muncitoreşte, cu convingere. E dreptul şi libertatea sa existenţială. Dar, oţ, a învăţat să-şi travestească darul beţiei în gesticulaţie ideologică. Iată ce spune autorul servindu-ne o mostră clasică de ipocrizie ideologică: “Uite c-am văzut-o şi pe-asta, măi fraţilor! Auzi dumneata, nu mai poate muncitorul să intre într-un restaurant; nu-l lasă ăia. Se uită chiorîş la haine. Cică-s prea murdare şi nu cadrează...” Vasea vrea să intre într-un local şi e scos afară pe brînci. Cu simţul său infailibil el presimte “nedreptatea”: “cum a intrat pe uşă, cum a simţit că ceva nu era-n regulă; prea se uita urît portarul la costumaşul lui. Costumaşul, deh, prăpădit rău; ce vrei, haine de lucru, un fel de salopetă.” Şi, cum se vede, cu abilitate şi viclenie se dă după deştiul ideologiei care se îndreaptă acuzator către împilatori. Drept care nu se sfieşte să-şi răcnească nemulţumirea sacră în faţa cerberului-portar care nu-l lasă să intre: “- Ce te chiorăşti aşa la mine? Nu ţi-o fi plăcînd costumaşul? Te-oi fi obişnuit cu plastroanele?” “- A-a! Nu lăsaţi pe un muncitor să intre în restaurant? Nu vă place costumul?” “- Da – zice – e adevărat, cetăţeni, n-am plastron la cămaşă şi nu mi se bălăngănesc cravatele la gît... Şi, poate nu m-am mai spălat pe gît de trei luni – zice. Dar poate că eu – zice – muncesc şi n-am vreme să tot schimb încolo şi-ncoace costumaşele.” Jegul şi comportamentul rudimentar şi turbulent capătă alura de demnitate de clasă vexată în public, aşa cum comentează autorul: “Ce mai, tărăboi mare! Vezi bine, era încălcată ideologia.” Cînd e săltat, totuşi, cu chiu cu vai, de miliţie şi dus la zdup, continuă să vocifereze revanşard, ca un vajnic tribun al plebei înşelate în speranţele ei sacre: „- Fraţilor – ţipă – ce-i asta? Păi dacă şi miliţia dă mîna cu patronul şi azvîrle-n stradă un om pe motiv de haine, mai bine – zice – mă duc la burjuii din America decît să-ndur una ca asta!” După o noapte petrecută în beci află însă de la şeful miliţiei cu stupoare şi nu-i vine să creadă: „- Nu mai umbla degeaba, tovarăşe. La noi aşa e regula – zice – persoanele-n stare de ebrietate nu sînt admise în restaurante. Şi dumneata ai mai şi vărsat pe scară.” Ideologiile populiste sînt extrem de diversificate. Ele exaltă o anume conştiinţă narcisiacă de grup, închid ochii la infirmităţile şi cusururile comune, dau de înţeles că ele pot deveni blazon şi asmut pe cei slabi de înger să se confrunte cu duşmanul. Dacă eşti „român verde” trebuie să te dai la ungur, dacă eşti boem să vezi în jur doar sclifosiţi şi snobi. Toată chestia este însă că ele sînt doar un fel de dispensă oferită zurbagiilor de a voma pe scară. Boemul, bunăoară, poate fi un om de treabă. Cînd însă începe să aibă conştiinţa ideologică a misiunii sale, iese în stradă şi se exhibă combativ, agitînd stindardul revendicărilor, expunîndu-şi milog cioturile imaginare ale leziunilor închipuite şi victimizîndu-se, devine ridicol. Iar cînd trece la parade homosexuale – de-a dreptul greţos. Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23945 Comentarii: 120070 Useri: 1426
ADMINISTRARE