„Natanael, nu căuta niciodată să regăseşti trecutul în viitor. Ia din fiecare clipă noutatea de neasemuit şi nu-ţi pregăti bucuria – sau află că în locul celei pregătite te va surprinde o altă bucurie.
De ce n-ai înţeles oare că fericirea este întîmplătoare şi ţi se poate ivi, în orice clipă, ca un cerşetor în cale? Vai ţie, dacă spui că fericirea ta e moartă pentru că nu-ţi visaseşi aşa fericirea – şi că tu n-o admiţi decît conformă dorinţelor tale.”
Povaţa şi mustrarea lui Andre Gide instruiesc disponibilitatea pentru fericire şi avertizează că ea poate fi lesne ratată pentru că e totdeauna nemeritată. Fericirea e dăruită fără discriminare oricui ca să-l încerce dacă e vrednic să-i primească darul. A fi vrednic nu înseamnă însă nicidecum că ai avea vreun merit cucerit anterior şi că în virtutea lui e musai să ţi se ofere fericirea.
A fi vrednic înseamnă doar că, atunci cînd soarta îţi hărăzeşte fericirea, vei şti să-i recunoşti gustul, n-o vei refuza strîmbînd din nas şi o vei primi recunoscător, gata să ispăşeşti prin bucurie păcatele lumii. Căci fericirea nu e nici pe departe doar o frivolă desfătare, o oarecare voluptate iresponsabilă – ea irumpe cu tragica zădărnicie a unei insule vulcanice, răsărită dintr-un ocean de suferinţă pentru a fi iar înghiţită în noianul durerii.
Exigenţa fericirii nu poate fi prin urmare asumată de invidioşi şi veleitari, de cîrcoataşi şi cusurgii, căci ei nu sînt dispuşi să o accepte în simplitatea ei umilă, în neînsemnătatea ei socială, în lipsa ei de spectaculozitate şi în absenţa prestigiozităţii. Precaritatea firească a fericirii e percepută de aceştia aproape ca o ofensă adusă statutului lor privilegiat, de la înălţimea căruia o privesc cu dispreţ, împăunîndu-se arogant cu o nefericire mult mai reputată.
Alteori însă – cu cîtă sinceritate sau ipocrizie? – fericirea este refuzată în semn de solidaritate cu cei în suferinţă, cu cei nenorociţi sau neputincioşi, descurajaţi sau deznădăjduiţi. Un scrupul moral pare să-i incrimineze pe cei ce îşi permit să fie fericiţi cînd e atîta oroare pe lume drept insensibili, inconştienţi sau pur şi simplu cinici. Tot Gide mlădiază această judecata pripită:
„Există pe pămînt asemenea imensităţi de mizerie, de jale, de strîmtoare şi de groază, încît omul fericit nu se poate gîndi la toate acestea fără să se ruşineze de fericirea lui. Şi totuşi nu poate face nimic pentru fericirea altuia acela care nu ştie să fie fericit el însuşi. Simt în mine obligaţia de a fi fericit... Mi-am luat asupra-mi fericirea ca o vocaţie.”
Se simte în ce spune Gide că fericirea nu mai e revendicată ca un drept, pentru desfătarea sau prestigiul tău, ci asumată ca un fel de datorie sacră, pentru a recupera demnitatea periclitată a fiinţei umane, pentru a oferi o pildă, o dovada exemplară că se mai poate, că omul nu există doar zadarnic între cer şi pămînt. Şi asta cu riscul ca gestul tău să fie interpretat drept candoare vinovată, dacă nu chiar ca nerozie şi neruşinare, ca sfidare cinică.
Această îndrăzneală culpabilă, acest eroism provocator, această mîndrie şi onoare de a fi vinovat asumă însă fericirea pentru ca deznădejdea să-şi merite preţul, căci dacă toţi ne-am complace într-o universală deprimare, s-ar produce doar o păguboasă inflaţie – deznădejdea s-ar deprecia, s-ar degrada, s-ar descalifica devenind descurajare bleagă, tristeţe mălăiaţă. Fericirea în ea însăşi nu mai e astfel doar simplă împlinire a celui ce o resimte, ci şi confirmare şi consacrare a demnităţii condiţiei umane, împlinire tragică, pedeapsă sublimă, ispăşire prin bucurie, legănare elegiacă de trestie îngîndurată cu tresăriri de imn în vîrf.
Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE
AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!
Comentariile
userilor
subiectul ar fi meritat mai multe contributii, din pacate a esuat in offtopic
Postat
de catre
Radu Stefanescu la data de
2009-08-09 15:48:20
Si mie mi-a placut. Fericire placuta!:)
Postat
de catre
Aioanei Laurentiu la data de
2009-08-09 15:17:21
Daca am lasa fericirea sa existe chiar si pentru o clipa in imaginatia noastra, tot am fi mai bogati.
Dl. Atanasiu, chiar mi-a placut lecturarea acestui text!
Am apreciat de asemenea si interventiile domnului Peia, vis-a-vis de text.
vot.
Postat
de catre
Luisa Pirvan la data de
2009-08-09 14:42:17
Cred că mamiţa sforăie, altfel o luai peste deşte, cu toate facultăţile făcute la distanţă (incalculabilă faţă de biaţa gramatică):
Luasera-ti
O să se bucure-n schimb domnul dr. Colegi, nu?
Postat
de catre
Corneliu Traian Atanasiu la data de
2009-08-09 01:07:11
"Luasera-ti" se scrie, savantule, legat că este un banal "mai mult ca perfect".
Una, la mînă.
A doua, la mînă:
Voi doi sunteţi nişte cimilituri umane. Nu puteţi fi trataţi decît cu măsura dreaptă a croşeului în bărbie.
Oricum, vă aflaţi, la ora asta, în stadiul mangă, - aţi dat pe gîtlej toată bodega de alături, deja. Mangă fiind, acuş-acuş izbucniţi triumfal în vomitături.
Deci cum e cu mămica, totuşi?
Încă respiră?
Postat
de catre
ioan peia la data de
2009-08-09 01:07:07
Cred că ăsta viu îl dă prin pîine!
Spirtul.
Altfel, la cît a băut pînă acum, bătea în nuanţă voroneţiană. Îl boiau ăştia pe ziduri, ca pe satana, la indigo.
Postat
de catre
ioan peia la data de
2009-08-09 00:58:26
Am făcut şi am dat de frate-tu geamăn:
Tot în spirt.
La Antipa.
Postat
de catre
Corneliu Traian Atanasiu la data de
2009-08-09 00:53:07
Domnule Peia, de ce nu raspundeti? Cum e sa fii singur si frustrat Sambata seara?
Postat
de catre
ecsintescu virtual la data de
2009-08-09 00:46:42
Domnule profesor de sport,
Vreau noutati. Faceti un resarch.
Postat
de catre
ecsintescu virtual la data de
2009-08-09 00:45:59
Cum este sa fii singur Sambata seara? Stiind ca sunt unii fericiti si hedonisti care rad in hohote de frustrarile unui poiet . Niste nenorociti.
Postat
de catre
ecsintescu virtual la data de
2009-08-09 00:45:05
Mînca-l-ar mamiţa de tinerel curajos! Cum apără el cuibuşorul de nebunii!
Şi nu-l udă nici pic! Băbătia mititică!
Postat
de catre
Corneliu Traian Atanasiu la data de
2009-08-09 00:43:14
Hai, hai, dă-i babei nestematele şi vezi să nu se-nece, că nu mai are elasticitatea de altădată!
Postat
de catre
ioan peia la data de
2009-08-09 00:42:17
Domnule profesor de sport,
E foarte tare foto. Cred ca am s-o pun pe unul din bloguri. Daca mai aveti si altceva, va rog sa postati.
Dumneavoastra tot singur?
Postat
de catre
ecsintescu virtual la data de
2009-08-09 00:41:24
Domnule Peia, sunteti frustrat. Va inteleg neputinta si tendinta maladiva spre imprecatie si grobian. Ramane ca in acea seara. Comentariile de la 4:24:24 si 4:24:53. Sa fiti iubit!!!
dar nu mi-ati raspuns, cum este sa fii singur Sambata seara?
Postat
de catre
ecsintescu virtual la data de
2009-08-09 00:38:33
Trist, nu-i asa!?
Dar cît de adevărat!
Postat
de catre
Corneliu Traian Atanasiu la data de
2009-08-09 00:34:57
asta a vrut corbu, asta are.
din belşug şi în proporţie de masă.
Postat
de catre
ioan peia la data de
2009-08-09 00:29:50
dar n-ai putea tu, puişor, pentru că mămica-i lîngă tine, deci atît de aproape şi atît de doritoare, să-i bagi nestematele alea cu care te lauzi, drept în gură?
Postat
de catre
ioan peia la data de
2009-08-09 00:11:49
Domnule Peia, cum este sa fiti singur Sambata seara? Trist, nu-i asa!?
Postat
de catre
ecsintescu virtual la data de
2009-08-09 00:10:16
ce spuneam eu!...
joaca cu clătitele...
distracţie culinară, băieţaş!
Postat
de catre
ioan peia la data de
2009-08-09 00:09:20
iar "plişcoacele" sunt expresia metaforică a clătitelor!
Postat
de catre
ioan peia la data de
2009-08-09 00:07:55
Atat de previzibil, domnule Peia. Cata nefericire va macina. Si eu raaad si raaad. As putea sa va raspund cu cateva nestemate lingvistice si semantice, stiti dumneavoastra, ca-n seara aia, dar ma plictisesc.
Azi e ziua noastra libera si vrem rasfat. Cred ca o sa facem si clatite cu gem de portocale. pa pa
Postat
de catre
ecsintescu virtual la data de
2009-08-09 00:07:26
ups! a scăpat din vedere să precizez că este vorba de ţîţele mamei vitrege!
Postat
de catre
ioan peia la data de
2009-08-09 00:05:21
Nu e acru laptele, pentru simplul motiv că nu mai e!
Au devenit, de mult, simbolurile metafizice ale mamei Ghea. Sunt asemenea unor plişcoace, căzute alături de tigaie, după o încercare nereuşită de prindere. El le ridică cu pioşenie de jos, le şterge cu mîneca hainei, apoi le ia-n gură, pe rînd, şi încearcă să joace şotronul, în timp ce se străduieşte să nu scape bumbul dintre dinţi. Din cînd în cînd, mămica-i strigă:
"puişor, ai grijă scumpule, nu ieşi cu ele din curte"!
Postat
de catre
ioan peia la data de
2009-08-09 00:02:41
Va recomand filmul Don Juan de Marco....sa-l vedeti impreuna cu domnul Peia
Postat
de catre
ecsintescu virtual la data de
2009-08-09 00:02:13
Mucea mititel, şterge-te mata la năsucul obraznic şi roag-o pe mămica să te alăpteze. Vezi să nu fie acru.
Postat
de catre
Corneliu Traian Atanasiu la data de
2009-08-08 23:50:04
Oau. Un dialog frumos, demn de parcul Cismigiu banca numarul 9. Cata profunzime necrofila. Quintesenta fenomenologica tangenta pe metafizica ontologica a universului uraniano shtonian. Abordarea teluricului din perspectiva halucinogena a virilitatii onirice.
Batranii mei prieteni. Senectutile voastre. Este nevoie de atat de putine lucruri pentru a fi fericit. Va ofer meditatii intensive. Mergem sa ne luam piersici si banane si juice si prajituri cu visine si ne intoarcem. Sa fiti cuminti! Pa!
Postat
de catre
ecsintescu virtual la data de
2009-08-08 23:37:06
Cred că, în felul ăsta, le refuzi şi ghinioniştilor şansa de a fi fericiţi în ciuda a tot şi a toate. Culmea este că ei n-au nicio nevoie de penitenţa ta. Şi li s-ar putea părea doar o sclifoseală. Zadarnică şi un pic snoabă.
Postat
de catre
Corneliu Traian Atanasiu la data de
2009-08-08 22:51:34
Îmi recunosc incapacitatea de a ignora superior trei sferturi din lume, dacă nu mai mult, care trăiesc în mizeria circumstanţelor.
Mi s-ar părea oribil să-mi găsesc justificări de ordin speculativ pentru a mă bucura de şansa mea, la fel de circumstanţială ca cea a ghinioniştilor. E o mare nedreptate faptul că o parte a lumii se leagănă în rafinamente costositoare şi risipeşte iresponsabil, în timp ce restul îşi duce zilele sub soarele torid al desnădejdii.
Pentru mine aş putea lesne găsi un debuşeu, dar nu sunt sigur că voi rezista chemării în instanţa atît de demodatei conştiinţe.
Postat
de catre
ioan peia la data de
2009-08-08 22:19:12
Nu ţin să te conving. Şi nici să mă scuz. Eu cred că există şi ceea ce se numeşte onoarea de a fi vinovat. Mai puţi onorant este să-ţi refuzi vinovăţia sau să te fereşti pudibond de ea.
În rest, cred că o schimbare de serioasă de optică se petrece doar printr-o revelaţie (nu neapărat religioasă) sau nu se petrece deloc. Îmi plac cei care au avut asemenea revelaţii şi nu le-au ratat rostul.
Postat
de catre
Corneliu Traian Atanasiu la data de
2009-08-08 22:05:32
Sună frumos, dar cu iz de scuză.
Celula de egoism în care-mi zidesc coconul rezonează, pe lungimi de unde scurte, cu propriu-mi ecou.
Undeva, lîngă mine, - alte celule, alţi fericiţi!
În fine: o simfonie universală a fericirii de cuhnie!...
Postat
de catre
ioan peia la data de
2009-08-08 21:57:54
Tragedia nu este echivalentă cu o condamnare.
Soarta noastră este ca, atunci cînd prin graţia miraculoasă a întîmplării ne smulgem din platitudinea amorfă a vieţii fără rost, să ne resimţim fericirea – cu vorbele aceluiaşi poet – ca un joc de iezi pe morminte înalte. Simţim în această emblematică efigie a destinului nostru o împăcare virilă cu tot răul vieţii, o revărsare a durerii în tîlc mai înalt, o încăpăţînată şi totuşi candidă nerenunţare la minunatul exerciţiu al bucuriei, mîndria tragică a fericirii redobîndite şi consacrate în ciuda tuturor încercărilor la care am fost supuşi sau pe care le-am îndrăznit cu candoare.
Graţia neajutorării, impetuozitatea şi stîngăcia, curăţenia şi prospeţimea jocului fericirii rămîn de nevătămat, inviolabile şi invulnerabile, înălţate mereu mai sus în piscul jertfei vieţilor omeneşti. Iar suferinţa şi moartea ne apar doar ca un amplificator vital, mormintele sînt doar un temei al sorţii, un soclu tragic al destinului fericit. Înălţimea lor – indiferent că o percepem ca prospeţime acută a mormîntului recent, cu pămîntul încă neaşezat sau ca încremenire în tumuli şi gorgane a morţii istorice – este doar o nobilă acumulare a durerii ce face ca jocul iezilor să se petreacă tot mai aproape de cer, în acompaniamentul blînd al fumului căzut din streşini de paie şi al mirosului de iarbă tăiată. Totul pentru ca, luînd pilda vieţii ce îşi trage seva din moarte, fericirea să-şi găsească temeiul în suferinţa pe care şi-o asumă candid şi eroic.
Postat
de catre
Corneliu Traian Atanasiu la data de
2009-08-08 21:40:24
Mi-e greu, dacă nu imposibil să-mi închipui un om fericit, după pierderea fiinţei cele mai dragi...
Şi dacă aşa ceva este de neconceput, atunci cum putem fi fericiţi în nefericirea atîtor pierderi de fiinţe dragi care se petrec clipă de clipă. E ca şi cum ai spune, cu un cinism infernal: "Mie nu mi s-a întîmplat, nu-mi pasă. Vii cu vii, morţii cu morţii, ghinionul cu ghinioniştii"!
Parcă nu sună prea bine...
Postat
de catre
ioan peia la data de
2009-08-08 21:16:43
Nu-i vorba de a-i ferici pe toţi. Sîntem prea mici pentru un război aşa de mare. E vorba doar de o opţiune legată de viaţa ta. Refuzi premeditat fericirea pentru că există (cum a existat dintotdeauna şi va exista în veci) suferinţă? Este un puseu adolescentin care crede pe moment că tragedia exclude fericirea. Nimic mai fals. Iată cîteva păreri ale lui Camus:
“Fericirea e şi ea o îndelungată răbdare.”
“A fi bogat înseamnă a avea timp pentru fericire atunci cînd eşti vrednic de ea.”
“Pentru un om nobil, a fi fericit însemnă a relua destinul tuturor nu cu voinţa renunţării, ci cu voinţa fericirii.”
Mai curînd, fericirea cere o anume maturitate spirituală obţinută cu răbdare şi modestie. Mulţi refuză fericirea dintr-un orgoliu pripit şi incapabil să revină asupra unei opţiuni greşite.
Postat
de catre
Corneliu Traian Atanasiu la data de
2009-08-08 17:45:24
Orice tip de teoretizare a necesităţii de a fi fericit vine dintr-un cinism bine drapat în sofistică justificatoare. Evidenţa care emană din realitatea cea dură bate orice gen de argumentaţie ipocrită.
Oricum, trecerea de la exaltarea religioasă la hedonismul nînfrînat, trecînd prin accese de simpatie sovietică şi revenind la „Seigneur Christ” sunt suspecte prin însuşi salturile abrupte care le-a însoţit.
Pentru a nu părea că judec partizan şi resentimentar, dau cuvîntul unui prefaţator la „Fructele pămîntului”, apropo de monsieur Gide:
„După ce a entuziasmat pe toată lumea, provocînd lanţuri de revelaţii , „gidismul” - ca tot ceea ce poate primi un ism – s-a demodat, iar etichetele cu care ieşise în public , amoralismul, teoria actului gratuit, disponibilitatea, nu mai preocupă pe oamenii unei generaţii marcate de deviza responsabilităţii etice, a angajării conştiente şi, mai de curînd, de problemele limbajului.”
De altfel, iată un citat contradictoriu în ceea ce priveşte exaltările şi dezexaltările domnului Gide:
„Din ziua în care vei începe să înţelegi că nu Dumnezeu trebuie să răspundă de toate relele vieţii ci oamenii, n-ai să te mai resemnezi să admiţi aceste rele.”
Se pare, însă, că ar fi vorba de răul căşunat repede schimbătorului Gide – devenit, între timp, „tovarăş” – şi nu de un rău generic, răsfrînt asupra oricărui muritor.
În ceea ce mă priveşte, pot spune că am fost martorul multor tragedii omeneşti şi că răspunsul meu afectiv a fost ruşinea de a mă zbate, pentru exclusivism, în zona egolatră a propriei „fericiri”. De aceea m-am şi oprit, oripilat de multele compromisuri pe care trebuie să le faci, călcînd în picioare sentimente omeneşti. De aceea îi incriminez, fără ezitare, pe partizanii entuziaşti ai buricului personal, care mă mir că nu au exultat încă pe pagina asta!...
PS: Cer scuze pentru expozeul frugal pe temă, dar timpul nu mi-a îngăduit mai mult.
Postat
de catre
ioan peia la data de
2009-08-08 13:13:40
