MONO NO AWARE este o valoare care surprinde specificul firii şi culturii japoneze de a comunica direct (nemediat prin limbaj), prin empatie sau simpatie, cu lumea lucrurilor. Japonezul se identifică cu lumea (lucrurilor) şi poate exprima direct aceasta legătură. Întîlnirea cu lucrurile este pentru el experienţa vibrantă prin care este perceput în întregime, sintetic, simultan cu inima şi spiritul (kokoro), înţelesul lumii şi al vieţii.

Ca patos al lucrurilor, MONO NO AWARE nu este însă cu totul străin culturii occidentale şi poate fi apropiat de compasiunea pentru fragilitatea şi vremelnicia tuturor lucrurilor, de tandreţea cu care le înţelegem soarta neîndurătoare şi le resimţim suferinţa - lacrimae rerum (Virgiliu).

Ca şi în Taine şi tîlcuri, încerc să regăsesc în poezia lui Blaga atitudini şi mărturisiri, experienţe lirice apropiate de cele pe care le presupune valoarea estetică amintită anterior. Poetul nostru nu cred să fi cunoscut poezia şi cultura japoneză, deşi, în Trilogia valorilor, s-a ocupat de culturile extrem orientale. Există însă în poezia sa destăinuiri care se suprapun, poate uşor stîngaci, aidoma unor desene defazate, peste contururile şi culorile valorilor nipone. Defazarea este însă doar o interferenţă, o vibraţie care poate fi resimţită ca o promisiune a gustului comun.

*

De rerum natura (cochetînd cu denumirea epopeii lucreţiene) deschide o perspectivă empatică asupra lumii lucrurilor:

A căzut pe lucruri rouă
sau e numai o părere?
Poate că le plânge faţa
de-o lăuntrică durere.
Bate-o inimă în lucruri?
Preajma ocupând-o-n pâlcuri
n-au şi ele gânduri, patimi?

Întrebările retorice din versurile de mai sus ţin să confirme că lumea lucrurilor ne este asemenea, că lucrurile ne solicită, fără de grai, compasiunea şi, mai mult decît atît, participă decisiv la lărgirea orizontului fiinţei noastre spirituale:

Fără ochi se uită-n lume
purtătoarele de tâlcuri,
născătoarele de lacrimi.

*

Comuniunea cu lucrurile, mărturiseşte autorul interlocutorului său (care cel mai adesea este o fiinţă incertă între discipol şi partener erotic), este o continuă provocare din partea lor:

Ascultă tu un cuvînt, ascultă ce bănuiesc
despre lucruri. Cît ţin hotarele
ele ne-ncearcă, ne împresoară, ne iscodesc.
Sîntem împrejmuiţi de atotştiutoarele.

Şi nicidecum o provocare oarecare, ci una fără de care nu ne putem cunoaşte pe deplin, cu adîncimile care ne întemeiază şi aspiraţiile care ne înaripează:

Ne sînt acoperite viaţa şi patima.
Lucrurile însă, ele ne ştiu. Ia aminte:
drumul ne ştie secretele ţinte,
vîntul cunoaşte cît de sărată e lacrima.

Dar mai ales nu ne putem cunoaşte şi n-avem cum să resimţim întreaga amploare a împlinirilor:

Prin suferinţi, dintr-un loc într-altul, prin arderi
ne purtăm îndoielnică firea.
Noi ne cunoaştem doar golul, aleanul.
Lucrurile ne ghicesc împlinirea.

Lucrurile sînt, de fapt, conştiinţa noastră superlativă, oglinda esenţei noastre de fiinţe iubitoare:

Înaintarăm - pînă-n zăpezi, prin amară
vreme, şi încă nu ştim că iubim.
Dar apa, dar apa în care de sus
de pe pod ne-oglindim, o ştie de astă-vară.

(Atoştiutoarele)

Este în această ultimă strofă un tulburător apel la imaginea (grăitoare) care ne comunică miraculos şi instantaneu, aproape ca într-un haiku, misterul propriei noastre vieţi.

*

Într-un anume fel, Blaga resimte că, urmîndu-şi, în manieră individualist-occidentală, destinul de individualitate creatoare, trădează menirea sa originar-umană. O spune, lamentîndu-se, într-unul din poemele din tinereţe:

Am înţeles păcatul ce apasă peste casa mea

ca un muşchi strămoşesc.

O, de ce am tălmăcit vremea şi zodiile

altfel decât baba ce-şi topeşte cânepa în baltă?

De ce am dorit alt zâmbet decât al pietrarului

ce scapără scântei în margine de drum?

De ce am râvnit altă menire

în lumea celor şapte zile

decât clopotarul ce petrece morţii la cer?

(Am înţeles păcatul ce apasă peste casa mea)

*

Ideea şi aspiraţia secretă a pierderii de sine nu-l părăseşte însă. El simte, asemenea ţăranului zugrav care «era prieten cu toate minunile», că există o poezie mai curajoasă şi mai consistentă, mai simplă şi mai candidă, în comuniunea firescă şi anonimă cu toate ale firii.

Dacă m-aş pierde în toate

şi-aş rămânea fără nume

aşa ca o pană căzută din zbor, din aripa pajurei,

n-aş mai fi singur pe lume.

Dacă de-un glas, de-un singur, de unul

ce-şi culcă ardoarea-n urechea şi-n inima mea,

cu adevărat m-aş pătrunde,

marginea mea s-ar curma.

Dac-aş uita cine sunt, trădându-mă pentru o altă lumină,

în trupul meu osul s-ar face aur.

Privighetoarea în noapte

de sufletul meu nu s-ar feri ca de-o rea vizuină.

(Dacă m-aş pierde)

*

Într-un poem tîrziu, aspiraţia la comuniunea fără rezerve cu lucrurile izbîndeşte totuşi într-o înscenare de excepţie. Dialogul mut dintre autor şi nor, şi prin intermediul lor, între înalt şi terestru, între umbră şi gravitate, ecourile şi corespondenţele neaşteptate şi revelatoare ivite pe parcurs fac ca cele două fiinţe să se apropie pînă la contopire întru spirit.

Umbra unui nor aleargă.

Goana ţine spre-un străfund.

Văi de aur mă îndeamnă

cum mi-e felul să-i răspund.

Umbra m-a cuprins deodată.

Cîte gînduri mă pătrund!

Înţelesuri – nenţelesuri

mi se-arată, mi se-ascund.

Călătoare şi răzleaţă –

umbra e de nor rotund.

Dar ce grea e! Colo-n ape

ea căzu pînă la prund.

Ca un freamăt mi-e aleanul

unde merg şi unde sunt.

Din înalt îmi ţine norul

lung, ah, lung, ison profund.

În cutreierul prin spaţii

cari în altele răspund,

cînte el ce în neştire

mie însumi eu mi-ascund.

(Alean)

E evident că Blaga nu descrie starea haiku, dar dispoziţia lirică pe care o marchează în acest poem este involuntar tangentă la cea dintîi.