PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
CĂLĂTOR PRIN ŢARA MEA Text postat de Florentin Maftei Dobrovăț, străluminată piatră O toană a sfârșitului de april, cu cerul supus încă norilor iernoși, mițos rostogoliți pe bolta înaltului, și cu oricare creștin încă purtând dorul hainelor călduroase atunci cănd se află în liberul vântului, așa a fost norocul îmblărior mele în acea primă zi de Armindeni atunci când firul dorului de hoinăreală iar mă trimite spre a afla locuri nestiute încă mie, și m-a purtat spre coclaurii de dincolo de înălţimea „Răpidea„. Am pornit aşadar de pe valea Siretului înspre prima geană solară a zilei, cu gândul de a cuprinde, înnoită parte pentru mine, calea între cele două mari cetăţi ale Moldovei: dinspre cea veche, de scaun, a Sucevei, spre cea a înaltei culturi, dintotdeauna tezaurizată cu precădere aici, oraşul celor şapte coline, oraşul Iaşi. Nu aveam în gând zăbava, fiindcă de aici îmi voi împrospăta calea ştiută mie, înnădind-o întâia dată cu cea înspre Dobrovăţ, locul unde măritul Ştefan ne-a lăsat nouă semn şi însemn de aleasă taină şi cuprindere. Un loc de cald suflet românesc şi care, umbrit de faima cetății celor șapte coline, de puțină recunoaștere si mai deloc strigare s-a bucurat locul unde Măria Sa Ștefan, la Dumbrăvăț, ori Dobrovăț cum este știut astăzi, a genuncheat fără vrere, din neputere și boală trupeasc. Aşadar, după ce am traversat colinele ieşene, alegând apoi calea lui Rareş, deosebită ca așezare de drumul ştefanian (de folos pentru vânătorile domneşti, dar şi astăzi unora dintre noi, drum ce căuta loc de trecere pe la poalele Bîrnovei, pe Valea Nicolinei care-i singura apă curgătoare ce-şi urmează cursul pe direcţia inversă celorlalte, adică de la sud spre nord -, o cale ce se prelungește de la cumpăna apelor, însoţindu-se mai departe cu râul Dobrovăţului), am urcat deci “Buciumul” către ”Răpidea” (Repedea) care-i ultima colină dintre cele şapte ale Iașilor, privind harta dinspre vest spre est. Este unică această înălţare asemenea unui neg uriaş al pământului fiindcă-şi dezgoleşte ştiutorului locurilor, spre culmea ei, comoara sarmatică a originilor plaiurilor noastre, megaliţii calcaroşi des înţepaţi de grote, unici după felul lor în zonă dar nu numai şi martori irefutabili ai proceselor orogenetice din această zonă. Şi nu-i singura minune, fiindcă, tot aici după câte m-am informat, este singurul loc unde aflăm calcar stalactitizat la suprafaţă, în culori smaraldice şi maronii printre cele marmoreene albe. E un fenomen carstic care pentru noi profanii, aduce nu numai mirarea ci şi gândul de recunoaştere a mirificului şi autocratismului naturii. Păcat că intervenţia umană democratică a pătruns liber aici şi a pus mai presus de orice scrupul şi datorie moral-civică dorinţa mercantilă, transformând această rezervaţie naturală unică într-o ”zonă turistică a timpului nostru de week-end”, cu toate gunoaiele materiale, sonore și sociale aliate spre a vandaliza, spurca și distruge arealul unde savantul, omul de știință şi academicianul român Grigore Cobălcescu, recunoscut ca atare de lumea toată şi prin lucrarea de doctorat „Calcarele de la Răpidea” a demonstrat incontestabil palpabilul teoriei sarmatice; iar familia profesorilor universitari Cumpănaşu, administratori de-o viaţă pământeană ai acestei rezervaţii, ar muri a doua oară dacă ar vedea cum e siluit acum crezul şi odorul împlinirilor dânşilor de-atunci, în vremea când noi ştiam, chiar şi proletari fiind, să ne purtăm domneşte. Cu gust amar şi cu pornire de revoltă am urmat calea spre Dobrovăţ, regretând într-un anumit fel popasul de la Repidea şi faptul că ne-am civilizat democrat. Dar spaimă şi nesiguranţa adevărată m-au cuprins după ce un indicator care se arată în ultimă clipă şoferului mi-a poruncit să pătrund pe un drum de codru ce-ar conveni tălharilor care dijmuiau trecătorii; fiindcă schimbătorul de viteze nu-şi mai avea rostul acolo nici pe vreme uscată (şoferii şi bidiviul meu motorizat, dar cam trecut şi obosit de vreme, ştiu ei de ce!); iar dacă burează cumva pe-aici, doar utilajele de forţă ori tehnicile medievale de deplasare pot purta omul pe-aceste drumuri hleioase care-au fost cândva și asfaltate. Dar inconfortul şi efortul oricărui călător este compensat deplin dacă opreşte o vreme în pădurea care este străbătută de acest drum ce l-a purtat şi pe Rareş Petru, cândva, spre lăcaşul de mântuire ridicat de tătâne-su. Fiindcă, alături de imaginile de măiestrită renaştere a lumii înconjurătoare, maestrul „primăvară” oferea trecătorului şi un adevărat cor de cântări ale aripatelor podoabe pădurăreşti, pe care şi reportofonul parcă se temea că nu le va înregistra veridic, roşind tremolat din toate ledurile sale când i-am dat o aşa misie. Iar ciubotica cucului (Primula officinalis) şi tufele de hasmaţuchi (Anthriscus silvestris) mărginitoare codrului spintecat parşiv de panglica lutoasă a drumului, aromau mătăsoşenia aerului împădurat, aşa precum doar în amintirile copilăriei am regăsit egalul. Calea forestieră, furişată pe muchiile dealurilor încă dinspre Iaşi, purta de o parte şi de alta a sa pădurea ce scobora lent, parcă temându-se de adâncul văgăunilor, dar ascunzându-se disperată în nelumina văilor pentru a scăpa de furia doborâtorilor de arbori, unii copaci fiind mai vechi decât istoria. Şi am aflat într-o poiană ruptă ca de un cataclism teluric şi motivul stării drumului aşa de hăcuit: monştrii motorizaţi care mutau arborii codrului şi de-aici, ca mai peste tot în biata ţară, pentru transformarea lor în bunăstarea privilegiaţilor şmecher-revoluţionaţi, şănţuiau cu roţile lor uriaşe nu numai potecile codrului. Mi-am rostit ludic-îmbufnat, spre ţinere de minte întărită: „codru-i frate cu românul!” şi un adagio trist: vitreg frate mai are, bietul nostru codru, că nici de 1Mai nu-l iartă! Străbătând cu precauţie drumul în coborîre, care era aici sinuos precum meandrele Siretului ce-l ştiam rămas departe, acasă, orizontul se lărgeşte brusc şi-mi descoperă, după ce am traversat şi râuleţul Dobrovăţului, imaginea unei poieni uriaşe, mărginită de pădure, care avea aşezat spre mijlocul ei satul bănuit de mine a fi Dobrovăţul. M-am convins de adevărul bănuielii după câteva zeci de metri, în momentul când am observat pe malul drept al râului, pe coasta opusă celeia pe care o străbăteam, spre poalele pădurii vestice, imaginea mănăstirii. O aleasă stare de mulţumire mi-a cuprins trăirea. Era ca şi cum un lucru drag l-am regăsit după o vreme; ca şi cum un ceva apropiat mie, ştiut cândva adevărat, îl aflam acum cuprins cumva înstrăinării. Recunoşteam un ştiut al zidirilor dar mă şi apăsa un ceva nefiresc obişnuitului meu. M-am dumirit după câteva zeci de secunde de scrutare de la distanţa ce mă despărţea de ansamblului monahal: mă frapa forma şi aşezarea turnului de intrare în monahie. Sprijinit şi emotionat, cu privirea fixată pe coasta ce ţinea mănăstirea, cu rapiditate petrec şi revăd estompate, memoratele întâmplări legendare aflate din aleasa scriitură a doamnei Lidia Popiţa: ...o vară a anului 1503, cu domnul ţării plecat de la curţile Hîrlăului pentru a vâna cerbi ori mistreţi prin pădurile in care acum sunt şi eu personaj. Ajuns in luminişul unde acum e mânăstirea voievodul vrea să descalece şi din neatenţie se sprijină când sare din şeaua calului pe piciorul beteag tare, picior rănit încă din tinerete, într-o vară cănd a purtat război sub zidirile Chiliei. O durerea fulgerată făcu pe domn să îngenuncheze nevrut, pentru prima dată în viaţă; apoi, sprijinit de dârlogii calului, nevoind vreun ajutor, şi-a înfrânt suferința, a ridicat ochii spre cer şi a început a spune, cu glasul mereu crescător „Tatăl nostru”. Când a isprăvit, privindu-şi pe rând curtenii care erau cu el a spus: „Aici, domnul Moldovei a fost biruit din lăuntrul său. Aici a îngenuncheat întâia oară, din slăbiciune şi neputinţă omenească.” Se opri apoi trăgându-şi firea continuă: „Aici se va-nălţa, din porunca noastră şi din avutul nostru, o sfântă biserică, spre mulţămire către Cel de Sus, carele ne-a dat astfel semn şi ne-a îndemnat către smerenia trupului dar a şi coborât duh de înţelepciune peste minte şi suflet, ca să înţelegem tâlcul acesta. Drept care, se cuvine ca hramul să fie sorocit chiar la prea luminatul praznic al Pogorârii Duhului Sfânt. Şi altfel să nu fie! Amin!” M-am reîntors din lumea legendei, ca dintr-o transă care m-a trimis secvenţial în vremea secolelor demult petrecute. Am regăsit pe-acolo şi gândul de mirare pentru Bogdan, fiul domnului şi al necoptului Ştefăniţă vodă, nepotul său, care au îmbrăcat ăst ultim portal spre Rai, poruncit ca un testament de marele Ştefan vodă, l-au înzestrat doar cu uitare. Destulat de visări am purces a-l afla pe cel care o viaţă a dăscălit pe aceste plaiuri de sfântă rugare, profesorul Octavian Angheluţă care-mi va fi ghid şi sfătuitor, aici unde istoria Moldovei a fost să păţească un sfârşit şi poate, trecerea spre alte începuturi. Și cum istoria adesea se repetă...sperăm! (va urma) 4 mai 2009 -Lespezi- Florentin Maftei Pentru foto: http://www.valcea-turism.ro/j15/index.php?option=com_content&view=article&id=1518:dobrovt-strluminata-piatra&catid=14:reportaje&Itemid=33 Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23949 Comentarii: 120070 Useri: 1426
ADMINISTRARE