FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
...
Text postat de Rodica Elena Lupu
Fragment din - Vacanþe, vacanþe... vol II Drumuri printre amintiri

......................
Prin trecãtorile Alpilor cu crestele albe în plinã varã am trecut prin Susa, de unde se zãrea Sagra di San Michele cãþãratã pe o stâncã plinã de verdeaþã care de-a lungul vremii a fost fortãreaþã, locaº de cult ºi operã de artã. Ea dominã Valea Susei ºi drumul care leagã Franþa de Italia, de la o înãlþime de aproape o mie de metri. Sagra are ceva straniu, care justificã atmosfera de legendã creatã în jurul ei. Se spune cã aici i-a arãtat porumbelul unui cãlugãr locul ales de Arhanghelul Mihail pentru ridicarea unei capele care sã-i poarte numele ºi care a fost construitã în jurul anului o mie.
De la prietenii mei, am aflat legenda fetei care a fost urmãritã de un soldat francez ºi pentru cã nu a vrut sã-i cedeze s-a aruncat din balconul mãnãstirii de la aproape o mie de metri înãlþime farã sã i se întâmple nimic rãu. Cei care mi-au povestit au mai adãugat râzând, cã nici o fatã pusã într-o astfel de situaþie nu a mai încercat o asemenea experienþã...
Dar, lãsând legenda ºi glumele la o parte, Sagra este un monument de artã romanã deosebit, fiind mai ales Poarta Zodiacului din anul 1120, opera lui Nicolo, marele arhitect ºi sculptor, care este ºi autorul Domului din Ferrara. Dacã urci sutele de trepte poþi admira de sus panorama locurilor aflate la ora asfinþitului, când soarele le dã o aurã romanticã acelor defileuri ºerpuitoare care îþi încântã privirea ºi apoi ajungi la Avigliana, renumitã pentru lacurile sale. Multe dintre locurile prin care am trecut le comparam cu unele de la noi din þarã. Astfel, mi-am amintit cã Mãnãstirea Putna a fost construitã în trei ani, iar ªtefan cel Mare domnul Moldovei, a tras cu arcul ºi locul unde a cãzut sãgeata a fost ales, pentru mãnãstire.
Ne-am adãpostit într-o veche cabanã din lemn. M-am trezit noaptea. Sã fii fost vântul? Ceva, probabil vreun oblon care nu era fixat bine ºi lovea la intervale neregulate, departe, din cealaltã parte a cabanei. Sau poate aerul aspru ºi rece care pãtrundea prin tavan, printre pietrele mari deplasate ºi printre bârne? Alãturi de mine, ceilalþi din grup zãceau nemiºcaþi, înfãºuraþi în pãturi, nici nu-i auzeam respirând. Erau obiºnuiþi sã doarmã în corturi sau în cabane. Când am ajuns acolo, Giancarlo a deschis uºa. Dându-i un picior, s-a dat deoparte pentru a lãsa sã intre ultima luminã a amurgului ºi a exclamat râzând: „Iatã Grand Hotel!” Lui ce-i pãsa?, era obiºnuit cu muntele.
Încet, am luat-o spre uºa care se vedea în obscuritatea cabanei, datoritã palidei lumini ce se strecura printr-o crãpãturã a ei. Nu era lunã ºi în faþã mi-au apãrut munþii negri ºi foarte înalþi. Munþii Pennini, care fac parte din Munþii Alpi, coaste pe care ne vom urca peste doar câteva ore. Ocolind cabana, a apãrut muntele, atât de uriaº ºi de izolat încât strãlucirea stelelor a fost suficientã ca sã-l dezvãluie. Noaptea vãraticã ºi muntoasã, stelele, muntele se armonizau perfect cu neliniºtea mea, fãrã sã o atenueze sau sã o schimbe câtuºi de puþin. Mi-am dat examenele în þarã, le-am luat, deºi nu cum aº fi vrut - mã refer la note -, am cãlãtorit bine pânã aici, am fost foarte bine primitã de prietenii mei, am mâncat, m-am odihnit ºi acum mã aflu aici, în frigul ºi transparenþa nopþii, realitatea însãºi, splendidã, dar cu teamã, pentru cã era pentru prima oarã când urcam pe aceºti munþi. Am fixat oblonul cu o piatrã ºi m-am întors în cabanã sã încerc sã adorm, dar somnul nu mai venea. Câte lucruri s-au întâmplat în ultimele luni!… Tata a fost foarte bolnav, dar ºi-a revenit, aºa cã am plecat mai liniºtitã sã-mi petrec vacanþa cu prietenii mei din Italia, care, înainte de a pleca la Monte Carlo, au pregãtit un program de alpinism fãrã nici o dificultate. Astfel cã, în excursia noastrã, traversãm Munþii Pennini ºi trebuie sã ajungem la Aosta. Douã coline într-o zi, eu, care nu sunt prea cunoscãtoare în ale munþilor, dar e surpriza prietenilor mei ºi meritã efortul.
Abia m-a furat somnul, când, sunã micul deºteptãtor. Am bãut un ceai fierbinte preparat de Ana-Maria ºi am pornit. Din cauza beznei, cãrãruia aproape cã nu se desluºea. Tocmai se iveau zorii dincolo de colina spre care urcam. Creasta munþilor Cime Bianche era foarte clarã pe luminozitatea crescândã a cerului, în timp ce celelalte din jur emanau vapori cenuºii care se cufundau în paloarea cerului. Nu se mai distingea nici Monte Rosa, vârful din Alpi, cu o înãlþime de peste 4600 metri, situat la graniþa dintre Italia ºi Elveþia, cu forma unei piramide, ce se ridicã cu aproape o mie de metri deasupra culmilor înconjurãtoare. În fundal, pe marginile vãii cufundatã într-o întunecime albãstruie, apãrea, unicã ºi izolatã, o clãdire joasã, lungã, clarã: Hotelul Giomein.
Ce putea fi mai frumos decât sã urci pe o tãcutã cãrãruie de munte, în urma unor prieteni, în aerul proaspãt ºi întunecos, dar dupã ce fusese strãbãtutã de tresãriri de miresme ºi de aer cald, o insectã care bâzâia pe neaºteptate de-a curmeziºul drumului, o floare albã care palpita în adierea dintre iarbã ºi o rocã, o apã limpede care ºerpuia murmurând printre pietre, certitudinea soarelui ºi a zilei senine de varã? La un moment dat, cãrãruia deveni o fâºie îngustã, foarte abruptã, ºerpuind printre pajiºti de ierburi aspre, dese ºi scurte. Mã bucuram de cãldura ºi de puterea calmã a respiraþiei mele în urcuº ºi de aerul proaspãt ºi fermecãtor de la mii de metri înãlþime.
Plãpânde, împrãºtiate între iarbã ºi roci, dispãruserã ultimele tufe de zadã. Acum, poteca strãbãtea o spinare de pãmânt amestecat ºi de pietriº. Uluitor, se luminase cu repeziciune!
Întorcându-mi privirea în timp ce urcam, masivul Monte Rosa apãrea mãreþ scãldat în lumina soarelui, în timp ce umbra munþilor opuºi, care tãia oblic peretele aspru, pãrea sã coboare cu o repeziciune perceptibilã cu ochiul. Ultima porþiune de cãrare se pierdea într-o alunecare de pietricele mici ºi ascuþite, într-un morman din care se vedeau din loc în loc blocuri mari de rocã. La baza lor, pe lungime, pe margini ºi în gropile cele mai apãrate de soare ºi de vânt, erau fâºii de zãpadã lipitã de pietre.
Prietenii mei erau metodici, inflexibili: la fiecare orã de drum, cinci minute de popas, se bea numai la coborâre, aºa cã nu am avut voie sã mã opresc ºi sã-mi umezesc buzele, pentru cã au insistat sã continuãm drumul. Am ajuns pe colinã, într-un vânt aspru ºi rece, cu un soare care ardea! În partea stângã, pietrele ºi rocile se confundau cu cenuºiul murdar ºi cu formele granuloase ale morenei. Gheþarii se terminau în acel loc, la doar câþiva paºi, coborând, întinzându-se de la culmea înaltã, mantale uriaºe, rigide, albe în lumina soarelui, iar la colþuri sau în umbre, albãstrii, având aspectul damascului graþie dârelor neclintite, pete fãrã o formã regulatã, fâºii moarate, al cãror desen ieºea în evidenþã pe fondul lor datoritã unor strãluciri mai vii, parcã o scânteiere compactã a unor infinite cristale minuscule.
În dreapta era o muchie ascuþitã ºi tãioasã care suia pe o porþiune scurtã, aproape în verticalã, pânã la un pisc, în parte stâncos ºi în parte acoperit cu gheaþã sau zãpadã. Între aceastã creastã ºi gheþari, colina era îngustã. Pe rocile mai apropiate am uitat de mine, contemplând aspra ºi nespus de delicata tapiserie de licheni gãlbui, verzui, liliachii ºi roz. M-am lãsat pradã bucuriei aerului, vântului, soarelui, sângelui, care din efortul de a depãºi ultimele stânci zvâcnea în tâmple ºi în gât atât de violent de pãrea cã se aude! M-am lãsat pradã bucuriei privirii, care domina crestele îndepãrtate ºi foarte îndepãrtate, orbitã de soare, de albastrul cerului, de albul gheþarilor îndreptându-se spre cele douã cavitãþi ale vãilor opuse, poposind în umbre, în coborâºuri, în adâncurile brune-verzi ale codrilor seculari, în magica pace de smarald a pajiºtilor ºi a câmpurilor îndepãrtate, în cobaltul fãrã luminã al vreunui lãcuºor circular, în acoperiºul cenuºiu al vreunei cabane izolate, în acoperiºurile de culoarea muºcatei, netede ºi mititele, ale vreunui sat, ultimul semn al civilizaþiei.
Acolo, sus, uiþi de toate. Nimeni în aceastã lume nu se poate sustrage fascinaþiei cerului albastru, a copacilor verzi, a nopþii întunecate, a vuietului vântului, a cântecului pãsãrilor. Natura nu uitã pe nimeni, este un torent de viaþã ºi luminã, ca o mamã surâzãtoare, se preteazã tuturor visurilor ºi capriciilor noastre.
Pe aceastã culme a Alpilor, luând o înghiþiturã de coniac oferitã tuturor de Roberto, am privit pentru ultima oarã, înainte de a coborî, piscul ºi cele douã vãi adânci ºi îndepãrtate. Apoi, cu paºii lungi, sãrind, alergând, am coborât cu toþii în valea cea mare ºi adâncã. Am întâlnit la început roci ºi pietre, apoi rododendroni. Abandonând cãrarea am luat-o pe scurtãturã. Trebuia sã ne grãbim ca sã ajungem la Aosta înainte de a se întuneca.
Ajunºi în vale, urma un alt urcuº, la St. Bernard, mai lung decât primul ºi apoi trebuia sã coborâm din nou. Rododendronii formau imense întinderi de arbuºti pitici ºi deºi, care scârþâiau sub paºii noºtri. Corimbii purpurii, cu frunziºoare dense ºi lucioase, dure ca pielea, rãspândeau în aer o mireasmã aromaticã. Sãream ºi ne urmam fugind unul pe altul, îmbãtaþi de natura care nu uitã pe nimeni. Natura: totul este enigmã ºi totul este cuvânt. Natura este o carte frumoasã ºi glorioasã… Fericit este cel ce o ascultã ºi o înþelege, pentru cã frumuseþea naturii este egalatã numai de frumuseþea sufletului. Nu mã satur niciodatã sã învãþ acest alfabet mãreþ al naturii. În fiecare zi caut sã descopãr o literã nouã. În faþa mãreþiei naturii emoþia este imensã. Turistul vine sã-ºi bucure ochii, gânditorul gãseºte o carte imensã unde fiecare stâncã este o scrisoare, unde fiecare lac este o frazã, unde fiecare sat este un accent ºi de unde iese un fum de amintiri de mii de ani vechime. Fiecare lucru în naturã dãruieºte omului fructul pe care-l produce binefacerile care-i sunt proprii. Toate elementele îl servesc pe om dupã legile lor specifice: soarele îi dã lumina, focul cãldura, animalul instinctul, floarea parfumul sãu – este felul lor de a-l iubi.
Urcând sau coborând, câteodatã piciorul ni se afunda printre arbuºti. Frunzele ºi florile ne ajungeau pânã la piept, ne atingeau obrajii. Mi se pãrea cã zbor - parfumul rododendronilor, vigoarea tinereþii, o fericire deosebitã. Pe vârfurile munþilor sufletul se înalþã, inima prinde puteri, gândirea participã la pacea profundã a naturii. În unele clipe misterioase, natura pare cã gândeºte, viseazã, tresare la unison cu pulsaþia vieþii universale. Aceastã naturã mãreaþã, aceastã creaþie care ajutã omul ºtie totul, totul ar fi limpede pentru cine ar cunoaºte-o. Aici nu existã numai frumos, urâtul existã alãturi de frumos, diformul alãturi de graþie, grotescul este reversul sublimului, rãul, al binelui, umbra, al luminii. În armonia ei, natura utilizeazã la fel cedrul care nu se apleacã ºi stuful care se îndoaie ºi este alcãtuitã din contraste: orice luminã are umbra sa.
Mã gândeam doar la ceea ce vedeam ºi simþeam în momentul acela. Leacul muntelui este o adevãratã vindecare, chiar dacã era trecãtoare ºi era fãcutã prin surprindere. Oh, primele pajiºti cu iarbã grasã ºi bogatã, câmpurile cu parcele mici cu cartofi ºi ogoarele cu ovãz înalt ºi ondulat de vânt, de culoare blondã-ruginie, genþianele, floarea soarelui, îngrãdituri rustice, mãrturii ale unei agriculturi care cutezase sã urce pânã acolo, sus, din vremuri pierdute în negura trecutului, venind ca un prim semn emoþionant de civilizaþie în întâmpinarea celor ce coborau din asprimea inumanã a colinelor, a nomazilor, pãstorilor, fugarilor, emigranþilor din alte vãi ºi de pe alte meleaguri de dincolo de Alpi.
Trunchiul unui stejar uriaº prãbuºit, scobit în mijloc pe toatã lungimea lui, strãjuia îngrãditura care închidea într-un dreptunghi perfect una dintre þarini. De la un izvor apropiat, ºerpuind printre jumãtãþile de scoarþe de pini lungi ºi tineri, apa ajungea pânã la jgheab, curgea înãuntru foarte limpede, ieºea de acolo ca o fântânã ºi continua. Pãmântul roºiatic, compact, þinea loc, în mod misterios, unei cutii de rezonanþã ºuvoiului ºerpuitor, repercutând murmurul lui rãguºit ºi calm pânã în umbra codrului, unde se îndepãrta.
Am bãut toþi din apa proaspãtã ºi rece ca gheaþa care aluneca din scoarþele pinului în jgheab. Pe un pietroi, ce era pus anume acolo, ne-am aºezat ºi am mâncat: pâine, brânzã, salam, ouã fierte, în liniºte, care nu a durat prea mult timp pentru cã Giancarlo, care era cel mai trãsnit dintre noi, a rupt tãcerea.
-Dacã nu aº fi însurat ºi dacã mi s-ar propune sã-mi trãiesc toatã viaþa aici, singur, aº accepta imediat. Acolo, sus, pe moviliþa aceea, tãind câþiva copaci, mi-aº face casa, cu o verandã frumoasã în faþã.
-Mda! - a sãrit soþia lui. ªi iarna?
-Aº face un ºemineu frumos, sau douã!
-Ă‚ÂŞi cu lumina?
-Lãmpi cu gaz, cara mia. Sunt atâtea, moderne ºi frumoase, care nu miros ºi nu fac nici fum.
-ªi cu masa? Aici, când începe zãpada, rãmâi blocat pânã la Paºte.
-Nici o problemã. Mi-aº procura din timp proviziile necesare.
-ªi ce ai face toatã ziua ?- se înfuria tot mai tare Ana-Maria.
-Aº tãia lemne, aº face focul, m-aº spãla, aº gãti, aº citi atâtea cãrþi pe care nu am avut niciodatã timp sã le citesc, aº face fotografii, aº filma imagini de la munte, descoperindu-i toate tainele. Închipuiþi-vã marmotele ºi primãvara avalanºele! Când nu aº avea chef nici sã citesc, nici sã filmez, aº contempla natura. Nimic nu-i mai frumos!
-Ai dreptate - am intrat ºi eu în discuþie. Aºa este, natura vine în ajutorul tuturor. Acolo unde totul lipseºte, ea se dãruieºte întreagã. Ea înfloreºte ºi reînverzeºte sub toate prãbuºirile. Ea are iederã pentru pietre ºi dragoste pentru oameni.
-Bine spus, dar e o problemã. Mi-ar lipsi un singur lucru, important, foarte important! Dar trebuie sã faci unele sacrificii de dragul fericirii, nu ?
-Da - l-am aprobat eu. ªi pe de altã parte nu poþi sili o fatã, dacã o iubeºti, sã trãiascã în singurãtate. ªi dacã nu o iubeºti, nu ai suporta tu sã trãieºti cu ea în singurãtate…
Ana-Maria Ă‚Âşi Giancarlo nu s-au mai certat Ă‚Âşi mi-au dat dreptate.
-Þi-e dor de casã? m-a întreabat Ana-Maria.
Cum eu am tãcut, nu au mai insistat ºi am continuat sã mâncãm în tãcere. Fãrã îndoialã cã durerile morale sunt diferite de cele fizice... Totul a trecut. Au urmat alte ore de fericire ºi de uitare de îndatã ce am strãbãtut rododendronii, în a cãror frumuseþe se-mbina candoarea razelor de soare. Era întâlnirea dintre sãlbãticie ºi arta cea mai mãiastrã. Totul în naturã dã sfaturi gânditorului, tânãr sau bãtrân. Planta te îndeamnã sã progresezi, unda cea repede sã te grãbeºti, cãci orele trec.
Iatã-ne sosiþi într-o micã localitate, la confluenþa a douã râuri; pajiºtile de smarald, curentul de apã rece ca gheaþa ºi dãtãtoare de viaþã, în care am intrat cu picioarele goale. Urcuºul spre St. Bernard ºi apoi marºul rustic ºi triumfal pe care l-am cântat cu disperare, coborând în pas egal ºi armonios spre Aosta.
În Valea Aostei se aflã vestitul cazino de la Saint Vincent ºi Sestriere, localitate renumitã pentru sporturile de iarnã, unde Jaquelin Kennedy îºi petrecea deseori vacanþele de Crãciun.
Când am ajuns la Aosta, soarele, bogãþia tuturor, în faþa cãruia toþi sunt egali, de la Degeþel, la Micromegas, asfinþise de mult în spatele peretelui înalt al muntelui. Sus, pe cerul senin, strãlucea prima stea. Albia vãi, era invadatã de o umbrã densã, proaspãtã ºi albãstruie. În piaþetã se plimbau turiºtii. Teobaldo ne aºtepta cu maºina. Ziua excursiei la Monte Rosa aparþinea acum trecutului.
Cu farurile aprinse, ca sã-ºi croiascã drum prin mulþimea de turiºti, maºina traversa piaþeta spre ºoseaua care ne ducea la Torino, oraºul situat pe valea Padului sau Po cum spun italienii.
Am ajuns acasã la prietena mea. Eram slãbitã. Am intrat sub duº, sub apa care emana vapori. Un burete nou, un sãpun roz mã aºteptau alãturi de prosoapele groase ºi moi de aceeaºi culoare. La masã am mâncat foarte puþin ºi fãrã prea multe discuþii. Eram foarte obositã. Camera în care dormeam eu era aceeaºi, în capãtul holului, lângã baie. De cum am intrat în camerã, m-am dezbrãcat. Îmi era somn ºi mã gândeam cã voi adormi imediat. Am stins lumina. Brusc, Alin mi-a revenit în minte. Alin, ultimul gând al nopþii ºi primul al deºteptãrii… Dar, în somnolenþa care mã cuprindea, apãrea întinderea înmiresmatã a rododendronilor ºi a pãmântului de la Fiery ºi gheþarii ºi stânca Cervino, de culoarea fragilor în primul soare, începeau sã se suprapunã gândului la Alin. Douã paradisuri lãsate, unul de câteva zile ºi celãlalt de câteva ore, începurã sã se mistuie unul în celãlalt. ªi auzeam parcã în vis din nou, mângâietoare ºi domoale, zgomotele care m-au însoþit în atâtea ore ale zilei: ritmul lent al pasului, scârþâitul bocancilor pe potecã. Revedeam ca într-o aureolã de soare ºi vânt care mã fãceau sã-mi simt arzând picioarele care mã dureau, revedeam pãmântul care se surpa, amestecat cu pietre, sau ultimele smocuri de iarbã, în timp ce piciorul era gata sã le striveascã, ºi ridicându-mi privirea cât de înaltã era colina, revedeam prãpastia abruptã ºi acolo, pe fondul albastru pur, ceafa celui din faþa mea care suia cu încãpãþânare în pas egal. Ce frumos este muntele!
................

Modena, 1997
Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!
  Comentariile userilor    
         
 
  Întâmplarea a făcut din cenuşă şi din clipă acest amestec, omul.
Vă mulţumesc. 		 
Postat de catre Rodica Elena Lupu la data de 2006-01-17 07:51:59
         
 
  Sufletul tau sa fie tare si lumina sa-ti coboare in suflet, persoana draga tie va veghea asupra ta de sus, fara sa mai simta durerea si zbaterea in zadar a lumii noastre trecatoare.
cu drag - Lory 		 
Postat de catre BBBB aaaaaa la data de 2006-01-14 11:26:49
         
 
  Sunt cu sufletul langa tine stiu ca in aceste clipe orice cuvant prisoseste acum Rodica. Am pierdut multi oameni dragi mie, nimeni si nimic nu umple golul trecerii in lumea de dincolo.
Sincere condoleante! 		 
Postat de catre Adelina Ionescu la data de 2006-01-10 13:56:25
         
 
  Condoleante, Rodica. Ai grija de tine.  
Postat de catre Sorin Teodoriu la data de 2006-01-10 13:25:57
         
 
  Condoleante, Rodica! Suntem alaturi de tine!  
Postat de catre ics ics la data de 2006-01-10 13:16:48
         
 
  Pe vârfurile munţilor sufletul se înalţă, inima prinde puteri, gândirea participă la pacea profundă a naturii. Turistul vine să-şi bucure ochii; gânditorul găseşte o carte imensă unde fiecare stâncă este o scrisoare, unde fiecare lac este o frază, unde fiecare sat este un accent şi de unde iese un fum de amintiri de mii de an vechime. Nimeni în această lume nu se poate sustrage fascinaţiei cerului albastru, copacilor verzi, nopţii întunecate, vuietului vântului, cântecului păsărelelor. Nu mă satur niciodată să învăţ acest alfabet măreţ al naturii.În fiecare zi caut să descopăr o literă nouă.
Mă bucur că va plăcut. Sorin,Carmen, Adelina şi tuturor celor care citesc aceste rânduri, vă doresc să ajungeţi şi voi să bateţi cu piciorul la fel ca mine, toate locurile din cele peste douăzeci de ţări, pe care eu le-am descris în cărţile mele.
Câteva zile n-o să mai scriu, pentru că cineva drag mie, de astăzi nu mai este printre noi şi voi pleca în Ardeal ca să-l conduc pe ultimul lui drum.
Să ne întâlnim cu bine la Cenaclu. Aştept cu nerăbdare să vă cunosc şi să vă îmbrăţişez cu drag. 		 
Postat de catre Rodica Elena Lupu la data de 2006-01-10 13:08:54
         
 
  Elena,

desi sunt pe veci daruita marii, marii mele, am savurat acest fragment “montan”. Am admirat din punct de vedere “tehnic” – si afirmatia mea nu se doreste a fi critica literara - desavarsirea impletirii naratiunii si dialogului. Ai darul de a captiva cititorul, de a-l purta pe drumul ales de tine, de a imparti cu el aceleasi trairi, sau mai curand harul de a darui in cuvinte simple, frumosul, albastrul cerului, smaraldul pajistilor, nemarginirea frumusetii naturii. Legenda si real intr-o proportie perfect determinata, nimic nu este prea mult in textul tau. Imaginile sunt aievea si astazi am rostit odata cu tine, aceeasi fraza: “Ce frumos este muntele!” 		 
Postat de catre Adelina Ionescu la data de 2006-01-10 12:09:04
         
 
  Excelent jurnal de calatorie. Am citit cu multa placere, pentru ca iti reuseste perfect transmiterea trairilor, felicitari!  
Postat de catre ics ics la data de 2006-01-10 08:38:17
         
 
  O arta desavarsita in naratiune si dialog. Am visat impreuna, am umblat impreuna pe maguri de munti, liziere de paduri, am privit impreuna albastrul cerului si ne-am imaginat impreuna nemarginirea lui. Iti multumesc pentru aceasta visare inainte de zi, inainte de pragmaticul serviciu. Iti multumesc pentru poveste.  
Postat de catre Sorin Teodoriu la data de 2006-01-10 08:27:48
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23972
Comentarii: 120095
Useri: 1426
 
 
  ADMINISTRARE