|
|
|
|
|
|
|
|
|
Aşa. Într-o doară (2) |
|
|
Text
postat de
Tania Ramon |
|
|
Ne întîlniserăm în sfîrşit faţă în faţă. Din neconcretul materiei, se făcuseră treptat două jumătăţi de soare în două jumătăţi de tren buchisind sunete afone, în jumătăţi de gară mestecînd un infern de oameni, de căutări, de aşteptări, de nesiguranţă, de temeri. De o masă.
Fără prejudecăţi. La cîte întîlniri ne planificăm zilnic oamenii pe care vrem să-i cunoaştem, ar trebui ca acestea să fie o bagatelă. O chestie pe care ne ştergem picioarele cînd vrem să intrăm într-o încăpere şi de care ne împiedecăm cînd vrem să ieşim. Ups!
Masa la care eram aşezaţi părea să fie cea care aterizase în universul nostru de cărţi, noi eram cei de-ai casei, învăţaţi cu răsfoitul, cu lectura în diagonală, cu extrasul esenţei ca la un cabinet de urgenţă. Iar pe ea, între noi doi stînd sprijiniţi pe coate, erau cele doua cupe de ceai fierbinte şi aromat, lîngă un ceainic cu trompa de elefant imperial şi o zaharniţă, toate cu acelaşi ornament pe albul lor de porţelan. Cochet. Nu mă sfiam să îl privesc. Să am impresia că îl mîngîi cu privirea uşoară ca o pană, ca într-o joacă să îl necăjesc că nu ştie cu ce pai sau frunză îl ating pe frunte, pe pleoape. Să-i urmăresc liniile feţei, una cobora printre sprîncenele stufoase, printre ochii verzui umbriţi ca de înserare luînd forma unui nas ferm, o alta-i rotunjea maxilarul, cele ale gîtului coborau lipite de gulerul cămăşii în carouri, tot mai jos, tot mai departe, subţiri, îngroşate, lărgindu-se apoi gata să se reverse în mare printr-o deltă cu mii de braţe fluide, subţiri, înflorate cu vegetaţie şi mister, cu senzaţii de libertate şi sălbăticie, acolo nu poţi intra decît cu barca, plutind, asumîndu-ţi riscuri, dar unde pescuitul e savuros cu cît e mai primitiv. Îmi lăsam privirea să lunece şi-mi plăcea că o simt caldă călcînd pe faţa lui ca prin iarbă. Atîtea dimineţi de munte, pline de rouă, tăvălisem prin tălpile mele desculţe numai pentru acel fior de răcoare şi nedumerire pentru ceea ce ar fi putut urma. El îmi simţea privirea cum păşeşte asemenea unor tocuri într-un spaţiu cu ecou, poc!, poc!, elegant şi sigur, dar nu îşi trăda puţina nervozitate sau mai degrabă stîngacia de a nu şti ce sa facă în faţa unei priviri atît de directe, fără acea clipire şăgalnică în care te poţi juca interpretînd. Şi-o ascundea povestind şi gesticulînd uşor cu mîinile.
Parcă se însera de cîte ori îşi prindea privirea în colţul de cer al ochilor mei albaştri. Putea fi tristeţe. Putea fi orice. Primăveri bulversate de vînt, petale strivite de frig, nopţi în care norii îţi astupă fereastra şi-ţi înghit aerul, dimineţi în care nici cafeaua nu te mai amăgeşte că zilele sunt totuşi la fel. Zîmbeam. De cîte ori turna ceai în ceaşca lui, aburul scăpat urca cuprinzîndu-i obrazul în rotocoale, ca nişte atingeri de palme şi-i înfiora tenul subţire si străveziu, proaspăt bărbierit, cu semne de mamă pe alocuri. Dacă am fi fost afară, în lumina soarelui, aş fi putut vedea pe faţa lui acel fior de cireş înflorit cînd îl bate raza pe un umăr.
Ce naiba! Sunt ani pe care nu mi-i amintesc nici ca cifră. În care nu stiu ce am făcut concret, privesc prin memorie caietele, străzile, hainele rămase mici şi nu mi le mai ştiu. De unde, cine, cum de ce le mai am. De parcă în urma noastră, în locul fiecărui minut trăit, nu ar rămîne decat instantanee surprinse de neprofesionişti. În foarte multe din ele nu se vede decît un copac, o casă fără uşi şi ferestre distincte, o siluetă, prima carte, mama, tata, o bancă, mîini, vecini, rude, o privire, mingea, jumătăţi din fiecare, urîte, iubite, ignorate, parfumate, sau doar acel sentiment de submarin în care te-ai furişat ţinînd mînă cînd la ochi, cînd la gură, cînd la urechi. Fotografii semnate în alb. Munţi. Tone. Privirea mea, ciudat de caldă, strîngea acum ca într-un creuzet fierbinte totul: culoare, pigmenţi, gesturi, parfum, felul cum îşi mişca buzele, cum clipea, cum îi tresărea un muşchi puţin sub ureche cînd se gîndea la cîte ceva. În detaliu. Frămîntasem cîndva între notele unei melodii ascultate pînă la epuizare, o privire. Cu zîmbet cu tot. Îmi băgasem mîna pînă la cot ca să o pot întoarce pe toate feţele, să o pot citi din orice parte, să o pot colora. Eram plină de nuanţe si note muzicale pe mîini, pe faţă, căutînd imprudent perfecţiunea. Atunci fusesem prea tînără. Apoi mi-am adus aminte de tot mai puţine lucruri, doar cînd aruncasem florile, sau cînd mă trezisem într-un pat străin, aşteptînd un taxi fugind de acasă, o listă de examen în care eram sub linie, toate aşa ca pe nişte fotografii rupte cu furie.
Ca în poanta cu bustul pe un cal, stăteam de ceva timp şi noi suspendaţi deasupra mesei, văzîndu-ne doar de la brîu în sus. Şi călătoream aşa. El se simţea bine povestind, eu, privindu-l.
Mai ales că nu puteam trece de peretele acestei vieţi legaţi fiind de ceaiul fierbinte, de timpul ce ne constrîngea întîlnirea. Şi de nepricepere. Nu urmăream nimic: joc, strategie, îmi trăiam doar momentele acelea fără prejudecăţi, fără complexe.
Mi-am pus ochelarii să citesc cu atenţie un paragraf. Parcă tocmai atunci închisesem cartea din care voiam să citesc deşi o ţineam deschisă. Literele veneau mari spre mine, într-un stol clar definit ce îmi vorbea de toamnă şi de gînduri. Dar nici o linie nu se mai unduia emanînd căldură. Nici ceasul electronic de pe perete nu şi-a mai schimbat cifrele, nici chelneriţa nu a mai făcut ceai, nici clienţi nu mai erau, nu mai erau nici meridiane pe care soarele să circule doar pe dreapta.. Ochelarii îmi aduceau mai aproape literele, ceştile, cărţile, oamenii la modul fizic dar ceva se împărţise. Era tot în faţa mea sprijinit pe coate, concentrat la ceea ce îmi povestea. Rămăsese însă dincolo. Un perete de sticlă se tot ridica la fel ca si peretii stîncoşi de-a lugul şoselei înguste de la Cheile Turzii, ce tăiau respiraţia cînd încercai să priveşti spre cer. Impresionant, senzaţional şi totuşi atîta piatră stătea să cadă pe noi. Nici vocea nu i se mai distingea clar. O fîşie de pămînt ce se îndepărtează de o alta se scufunda inexplicabil în vorbele noastre. Vedeam nedumerirea din privirea lui printre ştrasurile de culoare închisă ale irisului, genele curbate atît de feminin, urmele de cearcăn amestecate cu riduri uşoare dar căldura privirii mele, ce luase de atîtea ori formă de aripă, de braţe, de îngeri, de părere, nu îl mai putea atinge. Brusc, casabilă, abia se aduna de pe fundul ceştii goale de ceai.
Se lovise de sticlă.
O altă privire, purtînd alţi ochelari, privind în oglindă, dînd de alţi ochelari, au îmbrăcat haina compromisului în jocul cu mărgele de sticlă.
Sau privind spre soarele ce-mi poartă ochelarii…aşa, într-o doară…
|
|
|
Parcurge cronologic textele acestui autor
|
|
|
Text anterior
Text urmator
|
|
|
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE
AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT! |
|
|
|
|
| |
Comentariile
userilor |
|
|
|
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
Nu asta am spus, ca notez ideile in graba, ci scriu asa cum imi vin ele cand ti se deruleaza in minte o imagine sau o stare. Acum stii si tu la fel de bine cum se intampla in acele momente.
Si nu postez direct, dar oricat as fi de atenta sa revin asupra greselilor, tot imi mai scapa. Ideal este sa scrii bine de la prima mana, dar asta presupune multa experienta. |
|
|
|
Postat
de catre
Tania Ramon la data de
2008-09-27 21:45:32 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
...Legat de comapraţia cu "braţul deltei" - vina îmi aparţine. Am citit "dAltă" (braţele daltei), de aceea imaginea nu stătea în picioare.
...Spui că notezi ideile în grabă pentru a nu pierde inspiraţia. Păi continuă să faci asta, dar nu posta când aceasta (inspiraţia) ajunge-n foaie. Mai trage un ochi, mai taie o virgulă, două, şi apoi... No, zic prost? Hai, toate bune!
A.A.A |
|
|
|
Postat
de catre
Adrian A. Agheorghesei la data de
2008-09-27 21:31:31 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
Sunt binevenite si atentionarile tale. Multumesc Adrian. Este evidenta lipsa mea de experienta de a putea scrie fara greseli din momentul in care notez cursiv ideile pe foaie. Am incercat sa scriu atenta la a nu le face, ma refer la greseli, dar asta inseamna sa pierd ideea si concentrarea.
Legat de imaginea deltei, intr-adevar e o exprimare nelucrata si nu se intelege ceea ce am vrut. La fel ca si partea finala unde am schematizat ideea.
Tania
|
|
|
|
Postat
de catre
Tania Ramon la data de
2008-09-27 21:23:15 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
virgula
|
|
|
|
Postat
de catre
Adrian A. Agheorghesei la data de
2008-09-27 16:40:32 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
"Masa la care eram aşezaţi, părea..." şi aici virgual trebuie scoasă. |
|
|
|
Postat
de catre
Adrian A. Agheorghesei la data de
2008-09-27 16:40:20 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
dun - din. Scuze pentru observaţia cu "bratele deltei". Citisem "daltă". |
|
|
|
Postat
de catre
Adrian A. Agheorghesei la data de
2008-09-27 15:09:33 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
*două jumătăţi de planetă tăiată în două?!
* "La cîte întîlniri ne planificăm zilnic oamenii pe care vrem să-i cunoaştem, ar trebui ca acestea să fie o rutină. O chestie zilnică pe care ne ştergem picioarele cînd vrem să intrăm într-o încăpere şi de care ne împiedecăm cînd vrem să ieşim din ea." - zilnic/rutină/zilnică. să ieşim DIN EA - redundanţă.
*Masa la care eram aşezaţi, părea să fie cea care aterizase în universul nostru de cărţi, noi, eram - şi virgula din "noi, eram" trebuiwe scoasă din aceeaşi cauză dun "masa, la care".
*lărgindu-se la fel ca braţele unei delte. - nefericită comparaţie. Braţele daltei nu se lărgesc. Sensul vrut de tine (cred) este acela că braţele-i se lărgeau până semănău cu ale daltei. Dar pentru asta, sintagma trebuie refăcută.
*acea clipire şăgalnică. În care te poţi juca interpretînd. Punctul de după "şagalnică" nu merge pus acolo.
*ABURUL scăpat, URCA cuprinzîndu-i obrazul - pentru a treia oară, virgulă între subiect şi predicat.
*Privirea mea, ciudat de caldă strîngea... - pune o virgulă după "caldă" ca să nu ai iarăşi virgulă între...
*într-un creuzet fierbinte tot, culoare, pigmenţi, gesturi... - după tot nu merge virgulă. Ori cratimă, ori două puncte.
*Nu urmăream nimic, joc, strategie, aceeaşi treabă
Nu am mai pomenit de virgulele în minus şi de unele fraze sinuoase. TExtul nu e sterp, are substanţă, dar aceasta, pe alocuri, este niţel melodramatică. Sau, poate, doar personală.
A.A.A. |
|
|
|
Postat
de catre
Adrian A. Agheorghesei la data de
2008-09-27 15:06:54 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
Da, mersi de ajutor, inca mai sunt si eu pe text dupa altele. |
|
|
|
Postat
de catre
Tania Ramon la data de
2008-09-27 08:19:36 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
intalnisem=intalniseram, afoane=afone
Masa, la care eram aşezaţi = fara virgula
de a nu ştii ce sa facă = de a nu şti ce sa facă
o casă generalizată = ?
castel din carpaţi = castel din Carpaţi
pămîntare = impămîntare
|
|
|
|
Postat
de catre
Radu Stefanescu la data de
2008-09-27 08:15:41 |
|
|
|
|
|
|
|
Texte:
23972 |
|
|
Comentarii:
120095 |
|
|
Useri:
1426 |
|
|
|
|
|
|