PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Veleităţi, ambiţii, impostură (reluare) Text postat de Corneliu Traian Atanasiu Multe lucruri pe lumea asta se petrec ciclic, aşa cum se învîrt planetele în jurul soarelui. O fi bine sau nu, iată că simt nevoia să reiau un text destul de vechi pentru că planetele s-au reaşezat în aceeaşi veche conjunctură. Orice om are dorinţe, pretenţii, ambiţii (mai mult sau mai puţin nevinovate). Ele sînt cele care îi dau energia şi impulsul de a făptui. Sînt vectorii care îi direcţionează acţiunile. Prin intermediul lor se confruntă cu realitatea şi îşi verifică înzestrarea. Şi, cînd apare un conflict şi un dezechilibru între dorinţele şi resursele sale (adesea insuficiente), este obligat să-şi reevalueze proiectele. Să renunţe, să se resemneze, să-şi schimbe sau să-şi ajusteze proiectele, să-şi amelioreze condiţia şi competenţele. Omul este, în sensul bun, dezirabil, de fiinţă flexibilă şi perfectibilă, o făptură care se învoieşte cu ceea ce este (el şi lumea) pentru ca acţiunea lui să nu fie în van. Greşeşte şi învaţă din greşeală. Află că socoteala din tîrg e alta decît cea de acasă şi înţelege că asta impune exigenţe suplimentare pe care vrînd, nevrînd, uşor, uşor le interiorizează. Veleitarul are probleme de resurse. Capacitatea, dotarea, talentul său nu sînt pe măsura pretenţiilor pe care le emite. El revendică drepturi, merite, privilegii fără să-şi evalueze corect resursele. Mai precis, fără să vrea să ştie cu adevărat cine şi ce este, ce dovedeşte clipă de clipă şi ce ar putea să facă în caz că s-ar strădui cît de cît pentru asta. În cele mai multe cazuri este evident vorba doar de afişare: aere de superioritate, ifose. Veleitarul este caracterizat deci de o opinie exagerată în legătură cu meritele proprii, însoţită de dorinţa ambiţioasă ca această opinie să fie adoptată şi de alte persoane. Este un înfumurat, pretenţiile lui sînt inconsistente ca fumul – nejustificate şi deşarte. Nejustificate pentru că nu au un temei în înzestrarea lui şi deşarte pentru că n-au cum să se împlinească. Şi asta şi pentru că veleitarul nu foloseşte pentru a se impune motorul, ci doar claxonul. Veleitarul este doar un ambiţios. Ambiţia este o dorinţă mai intensă, mai puternică de a realiza ceva. Ea riscă însă mereu să fie deturnată de la o realizare autentică (fapte, producţie, creaţie, împlinire umană) şi deturnată către parvenire, către vînarea onorurilor şi gloriei facile. Veleitarul este suficient şi satisfăcut. El nu ţine să afle cine este, ci să-şi ateste şi să-şi impună suficienţa drept autoritate, merit, valoare. Ambiţia lui nu este să fie cu adevărat (străduindu-se pentru asta), ci să se dea şi să fie luat drept ceea ce de fapt nu este şi nici nu poate fi vreodată. * Veleitarismul este rudă bună cu impostura. Impostorul uzeză de necunoştinţa sau de buna-credinţă a oamenilor şi caută să-i înşele. Este un şarlatan, un mincinos, un potlogar, un escroc. O persoană care caută să se substituie altcuiva, dîndu-se de-a dreptul altă persoană, substituind identitatea şi calităţile acesteia. Cazurile de impostori care au încercat şi uneori au reuşit să se substituie persoanelor dispărute sînt nenumărate în istorie. Unii au căutat să profite singuri de o altă identitate, alţii n-au fost decît marionete în mîna altor farsori şi mai abili, capabili ca în numele lor să producă răzmeriţe şi uzurpări. Multe cazuri au stîrnit pasiuni şi producţii literare şi au fost ecranizate (cum e vestita Anastasia). Borges are o mică scriere, extrem de instructivă şi abil contorsionată, intitulată: "Neadevăratul impostor Tom Castro". * În “Jurnalul fericirii”, Nicolae Steinhardt relatează discuţia din puşcărie între doi medici (poate psihiatri) care ajung la concluzia că cei mai mulţi nebuni nu au resursele de a-şi realiza cu adevărat nici măcar nebunia. Un nebun care spune (sau se crede) Napoleon nu are decît ambiţia ca să-i vadă pe cei din preajmă recunoscîndu-i pretenţia. E suficient să i se răspundă: - Da, Majestate! şi se linişteşte întorcîndu-se la condiţia sa meschină, singura pentru care are realmente resurse. El ştie, simte că nu este, că nu poate fi Napoleon şi face doar pe nebunul. Nebunia adevărată, autentică este să poţi să fii Napoleon. Eu unul nu mă cred Napoleon şi sînt mai curînd în acord cu una din ipostazele împăratului dintr-o schiţă a lui Karel Čapek. În intimitatea deodată sfielnică a unei dansatoare de la operă, dînsul exclamă gînditor: - Cum se poate crede cineva cu adevărat împărat!? Sigur, toţi se fac că ar crede, dar pe la spate, nu-i aşa, îşi dau coate... Un alt psihiatru susţinea că un împărat care se crede împărat este la fel de nebun ca un nebun care se crede Napoleon. Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23945 Comentarii: 120070 Useri: 1426
ADMINISTRARE