PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
O mână de ajutor Text postat de Stefania Klein Presă scaiul, netezind până ce dinţii mici de plastic se înfipseră complet în ţesătura bandajului elastic. Ideea cu bandajul venise de la Trista şi evident că iniţial o respinsese. Acum însă admitea că îi era mult mai bine fără curelele care îi încinseseră toracele ani în şir. Ce nu putea accepta era să o lase liberă. Trista nu ştia ce făcea bestia când era liberă şi de aia îi venea aşa uşor să-i zică să nu o mai lege deloc. Trista nu ştia nici cum e să auzi mereu râsete înfundate, compătimiri placide rostite pe şoptite, să vezi mutre oripilate, coate în coate, să porţi helănci şi pulovere în miezul verii, nu ştia cum e să-şi facă ruşinea culcuş în tine. Cum e să te simţi ca o oroare cu chip şi picioare. De aia îi venea aşa uşor să vorbească. Ea vorbea şi el lătra: nu! Nu, nu, nu, până obosea. Trista nu obosea. Nu putea să scape de Nu ăsta, cum nu putea scăpa de zvâcnetele neastâmpărate din piept. Nu era un fel de frate geamăn; fratele cel rău sau de ce să nu recunoască? De fapt, Nu era el însuşi, în timp ce el era doar o tentativă de-a vieţui cu el însuşi. Îl adoptase pe Nu în copilarie, atunci când îşi dăduse seama că domnul ăsta ursuz ca un nuc bătrân trage după el sensibil mai puţine consecinţe decât mademoiselle Da şi cel mai important, sensibil mai puţini oameni. Nu era locul lui secret, banca lui de sub pâlcul de tei cu coroane borţoase de flori de la marginea lacului, locul de care ştia doar el. Perimetru interzis ruşinii şi oricui altcuiva. Numai Trista îl urmărise acolo într-o zi, dar nu se supărase. Unele secrete trebuie pur şi simplu să fie descoperite, merită chestia asta. Lui Nu îi datora liniştea, dar nu lui i se datora Trista. Dacă ar fi fost după el însuşi, Trista ar fi fost acum cel mult o fotografie mentală galbenă de ani. Când fetiţa slabă, cu ochi migdalaţi, umbriţi de gene dese, cu părul mai negru ca negrul se aşezase lângă el pe caldarâmul încins, cumva pe furiş, cu grijă, aşa cum te apropii de un animal icnind a durere, lui Nu i se legaseră mâinile şi picioarele fedeleş, iar gura îi fusese astupată. Asta fusese unica reuşită semnificativă a lui Gavriil în faţa lui Nu. Atât îşi permisese el sieşi, pe Trista, şi îi era de ajuns. Cu zâmbetul ei în minte, ieşi din mansarda în care particulele de praf se dădeau în spectacol profitând de proiecţia a două raze roşiatice de soare ce pătrundeau printre draperiile grele strânse la mijloc în ciucuri albaştri. Coborî grăbit scara de lemn scârţâindă şi aruncă o privire către ceasul cu cuc de deasupra servantei; era şase fără un sfert, adică avea timp suficient să ajungă în parc înainte de apus. Iubea apusurile, era ceva în roşul acela incert şi păstos care-l mângâia, îl făcea să uite de el, de Nu, de viaţa de damnat. Deschise debaraua din hol şi privi o clipă nehotărât la helăncile stivuite ordonat, apoi luă una verde închis şi o trase pe el, blestemând ca de obicei zvâcnetele din piept. Îmbrăcă apoi o jachetă subţire făcută la comandă, cu buzunare lungi şi largi care-i acopereau tot pieptul. De pe raftul de sus luă două teancuri de bucăţi de ziar tăiate cu grijă pe măsura buzunarelor, pe care le îndesă în piepţii hainei. Netezi vreo două umflături pentru a le aduce la acelaşi nivel cu excrescenţa care îi traversa pieptul de la o palmă sub gât până în josul pântecului. Degetele imobilizate în bandajul elastic se mişcară a nervozitate pe abdomenul său. N-ai decât, rosti calm, egal. N-ai decât să te frămânţi. Tot acolo o să rămâi. Ţi-am spus-o de-atâtea ori: nimeni nu te-a invitat la petrecere. Nimeni vreodată n-a invitat pe nimeni ca tine la vreo petrecere. Dintr-un motiv cât se poate de just, tu nu exişti. Aceasta era conversaţia cea mai frecventă pe care Gavriil o purta cu el însuşi, cu mâna aceea hidoasă, diformă şi mai ales a naibii de alertă, mâna aceea în plus care se autoinvitase abject să-i petreacă existenţa. În timp ajunsese să creadă că intrusul ăsta avea de fapt o personalitate proprie, absolut independentă de voinţa şi fiinţa sa. Avea şi glas, un glas mieros, şerpuit, cu care îl aţâţa, îl ademenea, îl minţea că-i aparţine. Însă nu glasul îl intimida, nu el îl făcuse să creadă că mâna aceea e de fapt un fel de persoană, unică şi vie, ci instinctul ei de supravieţuire. Nu putea nici în ruptul capului să înţeleagă cum după atâţia ani de curele strânse peste ea până la durere, mâna încă se mişca, şi nu oricum. Căuta, trântea, se zbătea, apuca, trăgea orice simţea pe aproape, parcă ar fi trebuit să le arate neîncetat celorlalte două, că aşa scurtă şi ciuntă tot putea fi mai precisă, mai rapidă, mai prezentă ca ele. * - Hai, mă, arată-ne. Jur că n-o să râdă nimeni, îi bat eu cu mâna mea dacă râd, jur. Copilul dădu din cap că nu. - N-o să râdem, întări un grăsun abia înnăbuşindu-şi râsul. - Măcar zi-ne ce-ai acolo… e o pisică, corcoduşe... ce e? întrebă un ţânc blond. - E urât... - N-are nimic, arată-ne! - Nu. Lăsaţi-mă-n pace, vă rog... Ăl mai înalt începu să tragă de gâtul puloverului negru. - Dă-i drumul, lasă-mă-n pace, scrâşni Gavriil apucându-l de mână şi trăgând să se elibereze. - Bă, ce vă uitaţi ca proştii?! Ajutaţi-mă... Grăsunul se aplecă şi el lângă Gavriil care se făcuse mic pe bancă şi apucând de poalele puloverului, ridică în sus. De sub maiou mâna cu trei degete ciunte şi diforme, ţâşni afară, îl prinse de păr şi începu să-l zgâlţâie. Grăsunul urla a groază, în timp ce băieţii se îndepărtaseră câţiva paşi, iar acum, cu feţele descompuse de scârbă, comentau: - Bă… are trei mâini... - Mamă, ce urâtă e... zise ţâncul ferindu-şi ochii. - Nu, mă, e handicapat! Grasul reuşi să se smulgă şi-l scuipă pe Gavriil înciudat: - Handicapatule! Eşti un handicapat! - Handicapatu’, handicapatu’! - Alo! Ce-i tămbălău ăsta?! sări o voce ca o minge printre strigătele copiilor. - Ah, nebuna lipsea…. plescăi nemulţumit lunganul când identifică intrusul. - Hai, valea, prostule! Până nu-l chem pe frati-miu. - Ce să-ţi spun! Mi-e mie frică de frati-tu! Hai, bă, să mergem.... Şi către Gavriil: - Handicapatule! În încercarea de-a se îndepărta, băiatul se scursese jos, lângă bancă şi acum stătea pe caldarâmul fierbinte cu genunchii în gură şi pantalonii albaştri umeziţi de lacrimi. Fetiţa înaltă şi slabă se aşeză încet lângă el şi stătu acolo tăcută până ce băiatul încetă cu plânsul. - Cum te cheamă? - Gavriil. - Şi câţi ani ai? - Opt. - Eu am doişpe şi mă cheamă Trista. Băiatul îşi luă ochii din pământ şi privi neîncrezător către ea. - Ce te miri?! Nu m-am născut cu numele ăsta. Ai mei m-au enervat că n-au vrut să-mi ia câine, aşa că mi-am schimbat numele şi m-am mutat la bunica. Stă la două blocuri de ei. La ea fac numai ce vreau eu. Şi am şi câine, îl cheamă Dingo şi are pete maro, ca vacile. - Nu te cred. - Nici nu trebe. - .... - Hai să ne jucăm, mi-am lăsat mingea la nişte fete, mai încolo... Putem să jucăm un fotbal. - Nu, vreau acasă.. - Eşti un bădăran. - Ce-i ăla bădăran? - Bădăran e unu’ care intră încălţat în casă, cum e frate-miu. Hai să mergem! - Nu vin, ţi-am zis... - Păi nu, vin io la tine... zise fetiţa ridicându-se de pe asfalt şi întinzându-i mâna. Gavriil vru să zică iar nu, dar parcă nu putea. Nici un copil nu mai vorbise niciodată aşa cu el... şi nu-l întrebase nimic de mână, asta era cel mai ciudat. Îşi propti palmele în caldarâm şi se ridică. Plecară împreună spre casă, cu Trista turuind despre cum îl dresase pe Dingo să-i fure pantofii lui frate-său. * Deschise uşile debaralei şi luă umeraşul cu jacheta albastră. Privirea Tristei i se scurgea parcă pe şira spinării, ca transpiraţia rece a fricii. Îmbrăcă jacheta, uitându-se pe furiş către ea. Trăgea leneş din ţigara al cărei scrum încovoiat stătea să cadă. Trista nu-şi lua niciodată scrumieră şi nici brichetă n-avea, dar ţigările nu i-ar fi lipsit nici dacă toţi producătorii de ţigarete din lume ar fi dat faliment; ar fi găsit ea o soluţie, mereu găsea. Când ajunse cu palma de bronz la câţiva centimetri de ea, scrumul căzu rostogolindu-se pe rochia albă. Trista trăgea impasibilă din ţigară, privind fix în ochii lui: - Ce e, Gabo? S-a despuiat Dumnezeu în faţa ta? Îi venea s-o pleznească, s-o pleznească tare, să-l usture palma a ars. Lăsă scrumiera să cadă cu zgomot pe mobila imaculată a bucătăriei şi întoarse spatele surâsului femeii. - Nu face asta. Ştii şi tu că nu e bine. De-aia eşti nervos... - Vrei să taci?! - Înăuntru, în tine, ştii. Şi cu cât se apropie ziua eşti şi mai nervos, şi mai supărat... Pe tine eşti supărat, fiindcă... - Trista!!! - De data asta nu eu sunt tristă. Gavriil ţinu strâns între dinţi cuvintele unsuroase care se căzneau să scape către femeie şi glisă uşiţa interioară a raftului de sus, pocnind-o tare în canat. Mâna îi rămase undeva în aer, suspendată parcă de nişte sfori, în timp ce se holba consternat la raftul gol. - Nu pot să pricep... Cum poţi să renunţi la o parte din tine ca şi cum ar fi un gunoi, un cancer...? - Ai umblat aici? Cuvintele lui Gabo sfâşiară aerul care se întinsese între ei ca un elastic. - Eu?! Trista continua să tragă aiurea din mucul ţigării care arsese deja până la filtru. - Tu, cine?! Mai e cineva aici? Ai umblat sau nu? scuipă Gavriil întorcându-se către ea. - Da şi nu... Am fost doar un instrument al Domnului. - Pleacă. - Nu. - Ce-ai făcut cu ele, unde sunt? - La gunoi?! - Te rog, pleacă. - Te rog, trezeşte-te. Şi el se trezi. Se trezi că fetiţa cu ochii migdalaţi îl ducea iar exact pe unde voia ea. Trase un taburet lângă scaunul Tristei şi se aşeză, frecându-şi apăsat arcadele şi ochii cu degetele. - De ce-ţi place ţie treaba asta de Sisif? Ţi-am spus clar că nu o să mă răzgândesc. Nu mai pot, Trista, înţelegi? Douăzeci şi opt de ani mi-au fost prea mult. - Ştiu asta, dar nu-i nimic, te răzgândesc eu, zise ea cu un zâmbet. - Nu mă răzgândeşti, nu faci decât să mă superi. - Foarte bine, dacă te superi înseamnă că te gândeşti. - Nu, Trista, nu mă gândesc decât să scap, atât. Să scap. Acum gata, du-te. - Eşti un bădăran. - Iartă-mă… nu-mi dai de ales. De ce mi-ai aruncat ziarele? - Pentru că tu eşti tot tu, Gabo. Cu ele sau fără, la naiba! Tot tu... şi vocea i se împrăştie lichid în aerul dintre ei, care se strânsese ghemotoc ca un arici. * Braţele îi atârnau inerte pe lângă corp, ca două mâneci. Încercă să le mişte, însă comenzile i se loveau de încheieturi şi săreau înapoi, învârtindu-se în omoplaţi ca două roţi zimţate, sfâşiind carnea umerilor. Mâna mângâia ochii Tristei. Degetele şerpuinde coborâră apoi către buze, strivindu-le uşor, pătrunzând între ele până pe limbă. Se retrase brusc şi aşteptă câteva secunde, până ce gemetele femeii deveniră adânci ca o rugă. Un şarpe roşu cu pielea brăzdată de v-uri negre, lucitoare se încolăcise peste sânii Tristei într-un opt, ba nu, într-o pereche de ochi roşii… Gavriil se zbătea, încercând să se îndepărteze de femeia care gemea sacadat, cu saliva scursă pe bărbie şi gât, mângâindu-şi frenetic sexul şi şarpele care acum se îngroşase şi îi strângea sânii din ce în ce mai tare, până ce sângele ţâşni prin piele şi ea urlă de durere. Gavriil se trezi ud leoarcă, cu o durere ca o pisică grasă şi moale înnăbuşindu-i pieptul. Încercă să-şi mişte braţele, dar zăceau tot aşa, nemişcate, lângă el, parcă nici n-ar fi fost. Mai încercă o dată şi încă o dată şi iar, dar tot în zadar. Lacrimi de furie i se scurseră pe tâmple, până în orificiile urechilor. Îşi încordă abdomenul şi se ridică greu în şezut, cu pisica brăzdându-i cu ghearele pieptul. Îşi mai chemă o dată mâinile. Tot absente. Se dădu jos din pat şi merse către baie, cu braţele bălăngănindu-se ca nişte ace de ceasornic stricate, supte de gravitaţie. Îşi zicea în gând Te rog, nu-mi face asta, dă-mi mâinile înapoi. Nu ţi-e deajuns cât ai luat?! Când ajunse în faţa chiuvetei, începu să simtă furnici umblându-i prin braţe; întâi abia simţite, apoi grăbite, ascuţite, brăzdând în amorţeală. Eliberă aerul fierbinte din plămâni realizând că până atunci îşi ţinuse respiraţia. De pe marginea căzii luă un dop alb pe care îl fixă în scurgerea chiuvetei. Apa rece urcă repede, plescăit către marginea porţelanului alb, până ce se scurse pe picioarele sale desculţe. Gavriil îşi băgă capul şi palmele în apă şi rămase aşa o vreme, atâta cât avu nevoie ca visul lipicios să se împrăştie, să se răcească îndeajuns... * Trecuseră 149 de zile de la operaţie şi gaura din piept era tot vie. Câteodată îi venea să meargă la spital, să-l ia pe doctorul ăla de halat şi să-i zică: Ce dracu’ de treabă ai făcut, doctore? Ai lăsat ceva acolo. Chiuretează-mă de tot, auzi?! Scoate tot afară! Scoate-i rădăcina, fi-r-ar a dracu’! Un furuncul nu moare până nu-i scoţi rădăcina. Trebuie să-ţi spun eu?! Nu putea însă. Nu putea, fiindcă tocmai gaura aia era dovada că domnul doctor îşi făcuse treaba. Bine. Scosese tot. Din bestia apucătoare rămăsese o adâncitură cicatrizată şi nimic mai mult. Ce nu putuse dom’ doctor să scoată, şi n-ar fi putut decât dacă ar fi tăiat o felie din gelatina lui cenuşie, erau conexiunile. Monopolul abject pe care mâna îl avea asupra tuturor gesturilor sale, de la spălat dinţii la mângâiat trupul unei zâne din subconştient. Da, îl avea, la prezent. Monopolul spărsese jumătate din vesela din casă în felul ăsta şi îi făcuse pe noii lui colegi de serviciu să-i arunce ocheade care s-ar fi tradus verbal în ce handicapat! Cum poate un om cu două mâini perfect funcţionale să scape zilnic pe jos câteva obiecte? Foarte simplu: dreapta apucă dosarul, se întinde spre raft să-l aşeze şi aici totul se duce literalmente naibii. Din gaură ţâşneşte reflex membrul absent, apucă dosarul pe care dreapta îl lasă şi dosarul cade. Simplu. Dimineaţa făcea exerciţii în faţa dulapului din bucătărie. Câte douăzeci de minute stătea drepţi ca la armată şi dădea comenzi. Totul mergea strună şi era convins că s-a terminat cu micile dezastre cauzatoare de mari insomnii. Însă odată pus în situaţia de a face mai mult decât a da simple comenzi de execuţie mâinilor, controlul se muta în gaura cicatrizată, altfel spus se volatiliza. Însă nu asta făcea viaţa lui nouă să arate ca o ţoală jerpelită. Asta era nimic. Cel mai tare durea absenţa Tristei. Dimineţile în care îi bătea puternic în uşă, ca un om căruia îi datorezi bani, comentând iritată odată ce intra, că ce i-a luat atâta să deschidă o uşă. Părul ei mirosind a proaspăt şi atât. Replicile lipsite total de bun simţ şi vehemenţa dulce. Furia pe care i-o inoculau. Nu încercase s-o sune, nu se dusese s-o urmărească pe furiş, deşi gândurile acestea erau la fel de prezente ca golul din piept. Să o vadă ar fi durut mai tare decât aşa. Să încerce să se strecoare înapoi... înapoi unde? Când o anunţase că se operează, ea îi spusese scurt: pentru ea n-o să mai fie. Şi nu mai era. Sperase, evident. Sperase în spital, de fiecare dată când uşa salonului se deschidea timid. Sperase când ieşise. La fiecare ţârâit al soneriei sau al telefonului sperase zadarnic. La fiecare plic fără expeditor, în fiecare vis. * Era a 201-a zi după operaţie. Lucrurile erau bune. Gavriil era bine. Gaura începuse să se aplatizeze şi conexiunile se îndreptaseră odată cu ea. Colegii nu se mai uitau câş la el, ba chiar ieşise cu ei în oraş. De vreo două săptămâni renunţase chiar şi la exerciţiile de dimineaţa. În ultimele trei zile scăpase doar un capsator la serviciu şi buchetul de flori cumpărat pentru o colegă care îşi serba azi ziua de naştere. O colegă care îl plăcea, pe care el o plăcea şi care nu semăna deloc cu Trista. Se gândea că ăsta trebuie să fie semn bun. Avea ochii albaştri, puţin alungiţi, un năsuc în vânt şi o claie de păr blond, vâlvoi. Abia scotea două vorbe, parcă i-ar fi fost frică să nu le spargă. Când o întrebase cum va sărbători, îl privise lung fără să zică nimic. O invitase la el şi ea aprobase din cap surâzând. La supermarket a umplut căruciorul cu trei feluri de carne (nu se putea hotărî ce să gătească şi nici n-avea mult timp), legume, fructe, saleuri, un tort diplomat uriaş, vin lichior, bere, şampanie (nu ştia ce-I place ei), lumânări parfumate şi alte o grămadă de nimicuri cu care habar n-avea ce-o să facă. Ieşi cu mâinile încărcate de pungi voluminoase şi se îndreptă către trecerea de pietoni, să traverseze spre staţia de autobuz. - Aşa-i trebuie, e o proastă! se auzi vocea unei femei din spatele lui. - Eh... nu zi aşa, nu-i vina ei... replică o alta. - De ce e proastă, mamă? Era vocea Tristei, vocea aceea vie, săltăreaţă, ca o minge care pocneşte zgomotos asfaltul şi urcă iar sus în aer. Gavriil se întoarse să privească înapoia lui. Era chiar ea, era Trista, fetiţa cu părul de smoală, cu ochii mari, migdalaţi; arăta exact ca în ziua în care o cunoscuse, doar că acum era mai mică, să fi avut vreo şapte-opt ani; privea către femeia de lângă ea aşteptând un răspuns. - Tu să taci, asta nu-i o discuţie pentru copii, o dojeni aceasta. - Eşti o rea! se ofuscă Trista şi ţâşni pe lângă picioarele lui Gavriil spre şosea. Bărbatul înţepeni ca turnat în ciment, cu mâinile strângând convulsiv baierele pungilor. În schimb mâna, mâna lui care se mişca mai rapid şi mai precis decât orice de pe lumea asta, ieşi din amorţeală. Ţâşni din cicatrice rupând carnea roşie şi apucă tricoul Tristei, doar cu câteva fracţiuni de secundă înainte ca o maşină ce rula în viteză să-i traverseze ca un fulger câmpul vizual. Gavriil dădu drumul copilei care încă ţipa speriată şi răsuflă uşurat. O ploaie albă orbitoare acoperi totul în jur estompând parcă şi rumoarea oamenilor. Când lumea prinse iar contur, mâinile sale încă strângeau transpirate baierele pungilor doldora de cumpărături. În faţa lui, o femeie roşcată, rezemată de portiera unei maşini, privea prin el, murmurând cuvinte de neînţeles. La câţiva metri în faţa maşinii, capul Tristei atârna aiurea pe braţul mamei care încerca s-o trezească scuturând-o. Ce naiba se întâmplă?! Am prins-o... ce naiba e asta?!... Lăsă pungile să cadă şi fugi spre copilă, îi prinse capul în mâini şi strigă: - Erai lângă mine! Te-am tras înapoi! Erai vie... Ţipai... Câţiva trecători îl imobilizară, îndepărtându-l de fetiţă şi de mama care privise îngheţată scena. Când îl eliberară, Gavriil căzu lent ca o păpuşă de cârpă. Cicatricea pulsă puternic şi o durere stridentă îi încleştă partea stângă a pieptului, inima, apoi umărul şi braţul întreg până în vârful degetelor, paralizându-l. Ultimul cuvânt i se opri nesfârşit pe buze, Trist... Din partea cealaltă a străzii, un strigăt de bucurie rupse freamătul potolit al mulţimii adunate în jurul copilei: S-a trezit! Trăieşte! Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   Casandra, Multumesc mult. Acum ca am aripi as putea sa zbor deasupra ei. :)   Postat de catre Stefania Klein la data de 2008-07-08 11:10:55               typo: sa nu te OPREASCA.   Postat de catre nuconteaza nuconteaza la data de 2008-07-07 18:18:10               Stefania, am citit textul tau in proza. Esti aripa. Sa nu te oreasca nici o furtuna fiindca ai ceva de spus si o faci cu talent. Am instelat.   Postat de catre nuconteaza nuconteaza la data de 2008-07-07 18:17:14               Liviu, :) iti multumesc.   Postat de catre Stefania Klein la data de 2008-07-07 15:50:09               Nu e de la mine, dar am certitudinea că e aripă. Meritată.   Postat de catre Liviu S. Bordas la data de 2008-07-07 15:41:56               Nu stiu cine-a dat steaua, dara oricine ar fi fost vreau sa multumesc mult si sa stie c-a dat o aripa. Morbul scrisului ma scrijeleste zilnic, insa frica are gheare mai lungi. (O stea poate sa fie si foarfeca si aripa, depinde ce vrei sa faci cu ea) Deci multumesc inca o data de incurajare.   Postat de catre Stefania Klein la data de 2008-07-07 15:13:27	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23972 Comentarii: 120095 Useri: 1426
ADMINISTRARE