PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Suntem primul născut Text postat de Cristi Iordache clocotind ape tulbure epicentru înseilează chakre rând pe rând inundă artere ţi-e frică e târziu deja mi-ai dat ţi-e frică de frică mare cutremur unda de şoc pe restul de măr piatră pe grai buzele tremură mi-e frică e târziu deja am muşcat mi-e frică de frică resturi de cărămizi grămezi două înalţă praf de pământ ars fumul focurilor sacre două e mult prea târziu hai să nu ne reconstruim să ne-adune vântul munte de mâini zâmbete sâni iubire jumătăţi sferturi cioturi dezintegrate se recunosc chakrele ssssst să nu ne vadă frica şi ce dacă ne vede suntem primul născut suntem primul născut 11.06.2008 Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   Iată, acum mi-a fost semnalat comentariul. Aş fi preferat să nu ştiu. E prea mult pentru mine. Nu credeam ca cineva este capabil de-atata risipa, nu credeam ca cineva sa se-aplece spre latura cognitiva a autorului. Munteanu este un pseudonim. Mai multe...nu este locul. Profund îndatorat pentru maratonul avizat; comentariul acesta înseamnă mai mult decat intreaga mea creaţie. Uimit de cine şi ce eşti, mă-nclin!   Postat de catre Cristi Iordache la data de 2008-06-27 22:53:57               Domnule Munteanu, Citesc adeseori poeziile de pe acest site, dar nu m-am gândit niciodată să mă înregistrez, deoarece nu sunt o creatoare de poezie şi cu atât mai puţin un critic avizat! Doar o consumatoare fidelă, aş putea spune. Nu vă cunosc îndeaproape opera, v-am citit doar sporadic, însă această poezie m-a impresionat într-atât, încât, iată, am comis imprudenţa înscrierii, numai şi numai în scopul de a-mi exprima umila părere de profan! La prima citire, recunosc, n-am înţeles nimic, am trecut pe lângă. După câteva zile, am realizat însă că mă obsedează în mod straniu...Că, deşi nu mi-o aminteam bine ca text, mă ducea cu gândul la alte creaţii artistice de o factură oarecum similară, aparent fără nicio legătură cu ea. Conexiuni de neînţeles în mod logic, ţesute doar la nivel de subconştient, de expresie artistică...Îmi veneau în minte fragmente, imagini, impresii din Cartea Morţilor egipteană, în care aspiraţia supremă a celui plecat era de a fi „curat”, pur, de a-şi afla nesfârşirea în toate marile valori ale spiritului, în Divinitatea Supremă, prin transmutarea şi absorbţia în Unul, în Totalitatea Primordială („Printre zei sunt primul născut...”). În acest drum spre Dincolo, spre Inefabil, spre Indicibil, fiinţa parcurge traiectoria inversă creaţiei, pornind de la lumea materială, pentru a se sublima printr-o ardere sacrificială în acest Unul Primordial. M-a dus cu gândul la Mircea Eliade, cu viziunea lui asupra poeziei, ca o „renaştere iniţiatică”, la „Poemele luminii” ale lui Blaga, la „Meşterul Manole”, la filmul „Zidul”, la... filmele SF despre alte lumi posibile, la poezia lui Grigore Hagiu („de pe o altă planetă/ aşteptăm să ne vină/ un altfel de suflet/ unul numai şi numai lumină”), la picturile lui Dali, la slujbele de Înviere, la poezia haiku...Nu vreau să epatez cu „bagajul” meu de lecturi – doar încerc să exprim faptul că această poezie mi-a trezit, în subconştient la început, o lume aproape uitată, ca şi cum din tot ce citisem, văzusem, asimilasem vreodată se extrăsese, concentrându-se deloc aleator în suflet şi în memorie, o „comunitate” mică a frumuseţilor lumii, create de om, o mulţime, paradoxal de vie şi de intensă, a „lucrurilor mele de suflet”. Am revenit, evident, asupra ei, recitind-o de multe ori, cu fiecare re-citire pătrunzând şi mai adânc în această lume specială. Poezia asta s-a întors de fapt la mine, ca un bumerang. Era o poezie care, în ciuda „mulţimii” de lucrări artistice deosebite readuse în gând, nu semăna cu nimic. Şi dacă la început m-a intrigat, m-a derutat cumplit, am ajuns acum să o înţeleg. Poate greşesc, poate nu am înţeles-o corect, dar vă ofer acum realitatea mea, viziunea mea asupra ei – pentru că, până la urmă, o poezie poate trezi sentimente diferite în cititori diferiţi, şi atunci o astfel de poezie va fi cu atât mai reuşită, nu? A fost pentru mine un fel de itinerar iniţiatic înspre ceva cu totul nou, greu de categorisit într-un stil anume, într-un curent literar ş.a.m.d. Şi dacă la început am gândit, poate, că sunt doar nişte cuvinte fără sens înşirate pe hârtie, după „revelaţia” trăită am ajuns să exclam: ”Dar omul ăsta chiar ştie ce spune!”... Se ascund în ea atâtea lucruri aparent de nealăturat, transpare din ea o legătură specială a dumneavoastră cu religia (m-am întrebat chiar dacă nu aveţi cumva pregătire teologică...Aveţi?), în ciuda camuflării acesteia într-o erotică atât de candidă. Ferice de femeia care v-a inspirat acest poem, dacă există în realitate! Pentru o clipă (iertaţi-mă!) aproape am bănuit că sub numele sau pseudonimul dumneavoastră se ascunde o femeie...Bărbaţii nu simt aşa, sau oricum nu pot transpune în cuvinte asemenea trăiri. Pare o poezie scrisă în stare de transă, nu „muncită”. Un strigăt încuiat adânc în tăcere, un plâns devorator fără lacrimi, o nouă geneză care cere sacrificii umane, lupte lăuntrice acerbe... Întru asimilarea ei, ai nevoie de alţi receptori decât cei cu care te-a înzestrat natura. Este o sublimare a unui sentiment nou, care nu poartă încă un nume. Construită cu mijloace aparent simple, sărace – ca o schiţă a sublimului - , ea surprinde aproape fotografic o altă realitate. Un instantaneu – o clipă, clipa perfectă în care ai prins un clipit de înger... Eliberarea poetică vine din curajul suprem al spunerii, transpunerea sentimentelor în artă nefiind o trădare a fiinţei – dimpotrivă, se pare că fiinţa n-ar putea atinge starea de graţie fără această alunecare-n expunere, în deschiderea totală, cu orice risc, a sufletului. Aşa cum goliciunea trupului de nou-născut nu poate concepe sentimentul ruşinii şi nevoia acoperirii în faţa lumii, oferindu-şi, liber, splendoarea, la fel şi sufletul abia germinat al „primului născut” nu este înfricoşat, în cele din urmă, de etalarea – atât de dureroasă în generozitatea ei – către viitoarea lume în curs de construire. Ideea şi forma nu se războiesc pentru supremaţie, fără a găsi niciodată dozajul optim, aşa cum se întâmplă de obicei în poezie. Totul e surprins dintr-o suflare, asimilându-se în conştiinţă ca sângele altcuiva transfuzat în arterele tale – proces total, vital, ireversibil. Deşi nu-ţi stârneşte şuvoaie de lacrimi la o primă citire, nenumind în vreun fel sentimentele, atât de prezente însă (nu vezi vorbindu-se în mod direct aici de iubire, durere, suferinţă, naştere, moarte, acestea nu ţi se oferă, facil, pe tavă, într-un ambalaj de rime, floricele sau dantelării bogate), dând impresia mai degrabă a unei poezii „foarte” cerebrale, totuşi ecoul ei se prelungeşte gradat, în crescendo, în sufletul cititorului, se insinuează cu o subtilitate aproape de neînţeles. Nu ştii dacă efectele ei oarecum întârziate (dar cu o detonare fantastică pe dinlăuntru, tocmai când nu te aştepţi) provin dintr-o „medicaţie” genial combinată sau e numai un efect placebo, cu atât mai intens şi eficient însă. Dar, oricum ar fi, acest efect devine covârşitor. Cu toate că poate fi interpretată în nenumărate feluri, este o poezie de dragoste, prin excelenţă. O atât de nonconformistă poezie de dragoste, simplificată până la scheletul aparent impenetrabil al poeziei. Un schelet banal la lumina zilei, dar strălucitor în noapte. În poezia asta nu trebuie să baţi la uşă, să ceri voie sau să păşeşti în şoaptă, cu teamă şi reţinere ori, şi mai grav, cu scepticism. În ea trebuie să te arunci dintr-o dată, s-o înghiţi ahotnic, ca s-o poţi percepe întocmai. E ca o moarte subită – te trezeşti brusc Dincolo, fără să ai răgazul fricii, al reticenţei, al introspecţiei chiar – şi descoperi uimit cât de este de frumos. Nu e deloc o poezie facilă, în ciuda derutantei sale austerităţi, monahale aş spune, în mijloace artistice. Sunt poezii peste care aluneci, şi care îţi îndulcesc pentru o clipă chipul cu frumuseţea lor diafană, îţi alină tandru inima. Şi poezii – ca cea de faţă (comparaţie pur teoretică, eu de pildă n-am mai citit ceva asemănător!) care, pe măsura recitirii, cad ca o cascadă, câştigând în greutate pe parcursul căderii, zdrelind totul în jur. E magică, e „grea”, în sensul „cel mai” propriu al cuvântului, te trage după ea ca o ghiulea legată de suflet! O poezie răvăşitoare, încă de la titlu – extrem de inspirat, menit să te atragă pe loc. Halucinante trimiterile la mitologiile vechi, la ştiinţa alchimiei focurilor sacre, la iniţierea în vindecarea ezoterică... Focul sacru, acel foc purificator, de origine celestă, simbol al puterii zeilor, manifestare a măreţiei divine, care alături de forţa chakrelor, deţinătoare ale secretului manipulării energetice a vindecării, amplifică senzaţia de purificare prin cataclism. „Fumul focurilor sacre/ două” – inspiră o refacere a mitului iniţial, conferind totodată o nouă accepţiune a sacrului. Mi se pare superbă asocierea ideii de vindecare prin renaştere cu cea de cataclism, ca şi cea, neexplicită însă, a predestinării în iubire, dincolo de hazardul produs tocmai de acest cataclism. Această poezie are un efect vizual şocant, se bazează pe imagine, nu o reţii ca pe o muzică ce ţi se inoculează, prin canalul auditv, în suflet. Dar nu e o imagine a unei frumuseţi conştiente – ca o pictură, de pildă, privită îndelung şi trecută, filtrat, punct cu punct, către inimă. Ci mai degrabă ca un film derulat foarte repede, imaginile succedându-se cu o viteză ameţitoare, astfel încât să nu le poţi prinde clar pe retină, acţionând direct la nivelul subconştientului, ca un fel de mesaj subliminal. Recunoaştem în „Suntem primul născut” dragostea primordială, nu neapărat a lui Adam şi a Evei, ci una cu mult mai veche, de la Facerea lumii – o altă facere a lumii - , a creării (re- creării!) universului. Un univers nou, asexuat, o fiinţă-univers hibridă, suficientă sieşi pe plan afectiv, ca o nouă formă de viaţă, un univers binar şi unitar în acelaşi timp, care deţine secretul iubirii absolute: contopirea într-o singură fiinţă, absolvită de egoismul cifrei doi, al ideii de pereche. Acel „hai să nu ne reconstruim” spune, în acest sens, totul. Lipsa semnelor de punctuaţie vine parcă să întregească şi ea ideea universului în formare, lăsând la latitudinea cititorului alegerea intonaţiei interioare potrivite. Asocierea sentimentului de frică (o frică atavică, fără cauză şi obiect aproape, nelimitată – un abis al fricii) cu cel al iubirii produce un efect de coup-de-foudre. Bărbatul şi femeia, egali în frică, precum în iubire („inundă artere”, „buzele tremură”), frica aceasta totală, cutremurătoare – care ajunge totuşi în final, prin cataclism şi sacrificiu, să domine totul, dincolo de ea însăşi, fiind învinsă de propria ei forţă („şi ce dacă ne vede”). Sau, mai bine spus, de iubire. Dacă ar fi posibil, fizic, biologic, ca doi oameni să se contopească, să devină miscibili, ca două picături de apă, printr-un act de voinţă, aşa încât fiecare să fie dispus a renunţa la propria personalitate, într-o dăruire absolută, a sacrificiului de sine, plătind în acelaşi timp cel mai mare preţ, acela al renunţării la iubirea ca act (sublim!) al apropierii directe dintre doi oameni – nu ar fi aceasta cea mai înaltă dovadă de iubire, sau însăşi definiţia iubirii supreme? Visul imposibil, dintotdeauna, al omenirii? Cu siguranţă – şi poate, în plus, ar fi şi o condamnare, dincolo de universul ştiut, de ideea de sacru, la nemurire. Frica este asociată, pe deasupra cutremurării lumilor, şi cu sentimentul de vinovăţie, al păcatului originar („deja mi-ai dat”, „deja am muşcat”), atingând totuşi absolvirea prin împărţirea fricii („mi-e frică de frică”, „ţi-e frică de frică”), şi culminând cu acel „şi ce dacă ne vede”, ca o asumare necondiţionată a riscului, ca o abandonare totală în iubire...Frânturile, cioturile, mâinile... (năucitor amestec!) care, respingând reconstruirea, se atrag în vârtejul catastrofic, reîntregindu-se în „primul născut”, prezintă o imagine dusă până la teribil... Prin această evoluţie spectaculoasă şi dureroasă, realizată prin contracţie şi expansiune, punându-se parcă totodată aici bazele unor noi principii ale fizicii universale, are loc germinarea unui nou univers, a unei noi specii de homo sapiens, exponent al iubirii absolute. O concretizare, nemaiîndrăznită, a dezideratului suprem al iubirii, acela ca doi oameni să poată deveni o singură fiinţă... Nu, categoric, această poezie care, repet, fascinează nu prin frumuseţea exterioară, a formei, nu prin vocabularul poetic (destul de restrâns, dealtfel) sau prin figuri de stil elaborate, ci prin densitate şi profunzime, nu e posibil să fi fost scrisă de un bărbat! Poezia asta e...sfâşiere, are o forţă grozavă, taie în carne vie, sondează parcă nepermis de adânc în sufletul omenesc, dând o nouă înfăţişare iubirii, dincolo de barierele fiinţei umane, ale simţurilor cunoscute. O contopire, în acelaşi timp, nicidecum lipsită de convulsii, de schisme, de frică dusă până la groază, şi cu natura răscolită de cataclism... Vă rog să-mi scuzaţi frazele haotic formulate şi aşezate în pagină, repetarea ideilor şi încercările stângace de a găsi cuvinte potrivite...Am scris ca în hipnoză, copleşită de o avalanşă de idei şi sentimente, transpuse aici dezordonat, după cum m-au asaltat! Aşa v-am perceput eu poezia, şi am dorit cu tot dinadinsul să-mi exprim părerea, pentru că este, cu siguranţă, cea mai frumoasă poveste de dragoste pe care am citit-o în ultimul timp. Vă mulţumesc pentru ea. Cu stimă, R.D.   Postat de catre Dana Trifu la data de 2008-06-23 15:47:37               Domnule Nicolae Tudor, va multumesc pentru citire si sugestiile pertinente. Fiindca si eu va citesc si o fac cu placere, va dezvalui ca este un subiect tabu, face parte din sufletul meu si nu pot schimba nimic. As rupe din mine. Stiti ca nu scriu poezie in aceasta forma, poate nici nu trebuia postata, ca am speriat multi colegi de site:)) Va multumesc inca o data, mai ales pentru deslusirea mesajului greoi.   Postat de catre Cristi Iordache la data de 2008-06-12 22:30:51               daca luam penultimul vers al strofelor iese ceva interesant: "deja mi-ai dat deja am muşcat e mult prea târziu şi ce dacă ne vede" Am mai retinut:"hai să nu ne reconstruim". Curajos gand.   Postat de catre nicolae tudor la data de 2008-06-12 21:20:22	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23945 Comentarii: 120070 Useri: 1426
ADMINISTRARE