PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Jurnal în jurnal - pastile de memorie/2006-2008 (selecţiuni) Text postat de Daniel Bratu Poftiţi la chiloţi! Opresc, ieşind din piaţă, la “Strunga”. Soarele de amiază trece razant spre adâncul magazinaşului alimentar, dezvăluind, ca bonus regesc, din halatul alb, transparent, dungile de bikini şi coapsele unei zâne devenite, parcă printr-o explozie a lumii poveştilor, vânzătoare aici. Stau cuminte la rând şi aştept, ba chiar fac loc, politicos, unor persoane mai în vârstă. Ajuns la tejghea, mă hotărăsc greu şi cer o cutie cu smântână, chiar daca acasă, în frigider, ştiu ca mai am una. - Mai poftiţi ceva? - Nnn..u! răspund, destul de nehotărât. Plec apoi, uşor nostalgic, ca un colecţionar de artă părăsind Luvrul. La colţul magazinulului alimentar, două ţigănci îşi strigă marfa, înşirată generos pe braţele mai încăpătoare decât nişte rafturi: - Poooftiiiţi laaa chiiilooooţi! 99% HAR E marţi, zi ca oricare alta. Opresc maşina (o “tărăboanţă”) în parcare, aşteptând un Godot ieşean. Cum acesta întârzie, încerc, în căzănelul meu portocaliu cu motor, să aştern pe carnetul de însemnări auto câteva idei poetice adânci. Tabla încinsă a maşinii îmi transmite jeratic spre scoarţa cerebrală, dar Pegasul inspiraţiei cade leşinat, şi el, de căldură. Scriu câteva rânduri, dar tai cu unul în plus. Nu merge. Transpiraţia îmi picură pe foaie, ca o picătura chinezească. Îmi aduc aminte de zicala, parcă argheziană, cum că arta înseamnă 1 % talent şi 99 % transpiraţie. De transpiraţie nu am cum să mă plâng… Apare, în sfârşit, cel aşteptat. Dau să plec, dar ieşirea îmi este oprită de un Wolkswagen Passat negru, ultimul răcnet, din care coboară grăbiţi, oxigenaţi de aerul condiţionat, doi preoţi tinerei, îmbrăcaţi regulamentar, gata de slujbă. Neobservând agitaţia mea, părăsesc zona cu anteriele lor lungi, plutitoare, în pas vioi, mânaţi de voinţa Celui de Sus. Jos, în parcare, le rămâne maşina, cu tot cu numărul de înmatriculare: NT-99-HAR, blocându-mă. Nu înjur, doar şed şi cuget, împăcat. E marţi, 06.06.06, o zi ca oricare alta. Sărumâna! E seară, luminile oraşului meu saltă ca într-o discotecă imensă, cu sprijin pe coline, în ritmul gropilor de pe şosea. E drept că şi eu dau din cap, ca un rocker, lovind cu pletele, nescurtate de mult, parbrizul. La o intersecţie semaforizată cu minutul roşu, intru în vorbă cu şoferul unui taxi de pe banda paralelă, ne dăm bineţe şi discutăm, pe tema distanţei prea mici dintre maşinile noastre. Când apare verdele şi demarăm în trombă, ne despărţim amiabil, dar îl aud cum strigă, depărtându-se: «sărumânaa». «Hm!» îmi zic, «nu s-a lăsat până la urmă, nemernicul!» şi opresc la ghişeul Mc Donald`s, cerând calm o pizza. Vânzătoarea mă serveşte prompt şi îmi urează, când plec, eliberând locul următoarei maşini cu claxon puternic: «sărumâna!». Mă înec cu o bucată de pizza, tuşesc, înjur groaznic şi-mi dau seama că nu m-am tuns din vară, şi atunci superficial. Ca un făcut, în faţa mea, luminată cald, frizeria Calypso, proaspăt deschisă. Parchez rapid «bătrânica», între un Opel şi o căruţă şi intru vijelios. Singurul scaun neocupat e şters cu bidineaua de o tânără superbă, brunetă şi mignionă. Îi admir cuminte mişcările profesionale, până când mă observă şi îmi face semn să mă aşez. «Cum să vă tund ?», aud o voce cu o mie de tonuri de miere pe fiecare sunet. «Cum vă place...» răspund eu cult şi şmecher, într-un târziu, privind-o curajos, în ochii din oglindă. Deasupra oglinzii, un afiş anunţă premiera piesei de teatru «Hai să facem sex», a lui Valentin Krasnogorov. «Bine, aşa va fi, cum îmi place, deci...Observ că sunteţi mare amator de teatru, aţi văzut piesa?», o mai aud, ca prin ceaţa unor vrăji de neoprit. «Nnnu, dar sigur o să merg, dacă spuneţi că merită...». Zâmbeşte («Merită, merită...»), mă topesc încet, gata să cad sub scaun, dar îmi păstrez poziţia înţepenită, demn. Degetele ei sunt parfumate, fine şi moi, când mi le trece peste faţă parcă mă mângâie cu vată de zahăr. Închid ochii şi îi simt fiecare mişcare ca pe un miting al livezilor de piersici. Aud clănţănind foarfeca, mai melodios decât niciodată. Apoi bâzâitul aparatului de tuns, purtat de mâna ei, o simfonie. La un moment dat, îmi scoate brusc «babeţica», întrerupându-mi visul. «Gata». Deschid ochii şi ... stupoare, din oglindă mă priveşte un individ cu freza strâmbă şi ciuntită, o căpăţână de puşcăriaş cu moţ. Plătesc iute şi plec, fără să mai iau restul, înjurând în gând, dar parcă şi fericit, un pic. Când să ies, o aud şoptindu-mi zâmbitoare: «sărumâna!». «Poooftim ?!!» aproape că strig. «Seară bună!», repetă ea, mai clar. E rândul meu să zâmbesc, încurcat... La orizont, Berbecalia... În drum spre Vatra Dornei, după Câmpulung, ies la o ţigară pe holul vagonului. Dintr-un compartiment vin, în valuri, strigătele unei discuţii principiale, cu “beep”-uri drept ornament: - Băi, Gigi Becali e cel mai tare! A făcut case la săracii sinistraţi? A făcut. A dat bucurie la popor cu fotbalul şi bani pentru biserici? A dat. A băgat spaima în hoţi şi în securişti? A băgat, băga-mi-aş şi eu … în ….lor! Ceilalţi, la fel de agitaţi şi de zgomotoşi, aprobă în cor compact vorbitorul. Privesc spre munţi. Atinşi de suflul cald al verii, de soare, parcă respiră. Sub una din culmi, pe verdele păşunii, se distinge o pată albă, având exact forma de pe hartă a României. Nu ştiu ce este, mă intrigă perfecţiunea şi dimensiunile “plantaţiei” cromatice. Coama cu moţ dinspre unguri, fruntea incruntată a Prutului, arabescul palmiped al Deltei, pântecul greu al Dunării, cu toc cizelat spre sârbi... Cum trenul trece de curba înaltă a Mestecănişului, din apropiere, misterul se spulberă: “România” pictată în munţii Bucovinei e, de fapt, o turmă de oi, la final de transhumanţă. În frunte, în prim-plan, ca de obicei, ciobanii, măgarii… Doi pe-un lanţ La Eforie Nord, marea învolburată înghite, din când în când, digul de la Acapulco. Spre seară, turiştii îşi plimbă pe acolo câinii. Un ins, cu bronzul pielii peren, aleargă în tandem cu cel mai bun prieten al său, se pare, patruped, izbind ceilalţi curajoşi “aspiranţi” de aerosoli. Are în dotare un boxer imens, cât un viţel. Asemănarea între cei doi este izbitoare, se verifică perfect ideea mimetismului biologic. Aceeaşi frunte îngustă, aceiaşi ochi mici şi vioi, ca două mărgele în ulei, aceeaşi mandibulă pronunţată, agresivă. Aceleaşi vocabule răstite, adresate ameninţător celor din jur. Singurul plus al bipedului, cumva paradoxal, e un lanţ de aur, prins de gât ca de ciutură... Soarele şi buna travestire Plouă peste Eforie. Când ploaia tace, vântul răscoleşte nisipul ca împins de copitele hoardelor. Plajele sunt părăsite, Poseidon pare în criză, cu tridentul în gât, părăsit de sirene. Razele sunt răzleţe şi toate miros a roşu de-amurg. Baraje de nori se adună dinspre nordul mării. Veniţi pe litoral de două zile, n-avem alte soluţii decât plimbările cu tematică de privit, printre terase. Cele mai multe poartă scaunele goale pe mese, precum regii pitici coroanele bejeniei. Peste tot, o lumină vineţie adoarme lumea. Dinspre un restaurant, însă, cu mese şi la stradă, veselia ţâşneşte, în valuri. Trotuarul e plin de privitori, clienţii sunt puhoi. Nu e vorba nici de preţuri, destul de mari, faţă de alte “locaţii”, nici de zonă. Atracţia e reprezentată de 2 travestiţi, care cântă “Oh, baby, baby, viaţa-i complicată…” şi dansează cu pasiune şi dezinvoltură, printre mese, mângâind şi pupând mesenii obişnuiţi, trimiţându-ne bezele, nouă, celor de pe trotuar. Atât la mese, cât şi “la varice”, în afară, se râde copios, în hohote, oamenii se închină şi aplaudă, apoi reiau. Cei doi, un fel de vedete, pe care îi mai zărisem şi la TV, cu ocazia paradei gay, au rochii mulate, de seară, sunt machiaţi strident, se unduiesc şi sar, înfierbântaţi de succes. La un moment dat, din pătura de nori, soarele aruncă un bici de raze, până în …fundul terasei. În lumină, scena se transformă, totul pare forţat. Rimelul li se scurge protagoniştilor pe obraji, unindu-se vertical, cu o parte din rujul abundent, în zăbrele. Fixaţia expresiilor aduce a menajerie, iar cântecul e doar mimat, pe CD. Urmând aripile aurii, calde, ale razelor, părăsim “spectacolul” în viteză. Deasupra falezei, pescăruşii ne cheamă, au sidef curat şi melodie în ţipăt… Eroina Înainte de miezul nopţii plec spre sud. La ieşirea din Iaşi, coşurile de fabrici părăsite se înalţă din ierburi precum corturile indienilor în preerie. Un cetăţean mic, chel şi vioi, cu tricou marinăresc fără mâneci, stă pe culoar, la geam, ţinând pe umărul drept, tandru, o căţeluşă de pekinez şi fumează. Seamănă cu cineva foarte cunoscut, dar încă nu îmi dau seama cu cine. - Să nu o scăpaţi sub tren, precum nenea Iancu, îi spun, zâmbind. - Hehehe, domnule, ţin la Mona tot aşa ca la ochii din cap (privirea îi joacă veselă şi cam desperecheată). Nici nu ştii cât de devotată îmi este şi din câte m-a salvat până acum. Dintr-o dată, tabla vagoanelor începe să pocnească, ca sub foc de mitraliere. Patru adolescenţi de culoare (politică ?) incertă aruncă, spre geamurile trenului nocturn de Mangalia, cu pietre din terasament. Mă intrigă furia lor, disperarea cadenţată a tirului. Apărat de pereţi, între rame, observ că, după melodiile şuieratului şi după nivelul fonic al pocniturilor, pietrele au mari variaţii dimensionale, nerespectând STAS-ul. Trenul scapă fără avarii majore, sunt doar câteva geamuri sparte (şi parcă e mai bine, noaptea de vară e caldă), nu există răniţi printre călători. Cu o singură excepţie. Parând cu scăfârlia ei cât bolovanul o lovitură năpraznică, Mona atârnă în braţele stăpânului său, inertă, adevărată eroină. Cel salvat plânge în hohote cu un ochi şi râde cu un altul, mângâie animalul mort la datorie şi bâiguie obsedant: - Numai cine n-a greşit să arunce cu piatra, numai cine n-a greşit să arunce, numai... Prieten bun Nu credeam că îmi voi aduce aminte...Prietenul meu cel mai bun din liceu, Nicu, era un adolescent blând, timid, modest, inteligent, oricând gata să-şi ofere ajutorul, fără pic de invidie, răutate, egoism. Venise la mine acasă, stăteam sub umbrar, acum 22 de ani, dădusem Bacul, luasem la facultate, fiecare la o alta. Am băut o sticlă de vin roşu-vineţiu, de buturugă, privind înapoi cu bucurie şi povestind despre viitor. Spre seară, l-am condus până la staţia de autobuz. Hipopotamul hodorogit cu motor se vedea pufăind dinspre răsărit, doar cât un timbru. Nicu devenise palid, ca un porumb măcinat de valţuri groase: - Dane, trebuie să-ţi spun ceva! - Spune! Sper că nu-mi aduci aminte iar de Mona…E o poveste de acum 2 ani, aşa de veche…Ţi-am mai explicat, habar n-aveam că o iubeai! Trebuia să mă fi prevenit. Şi apoi, lasă, că şi tu ţi-ai scos pârleala cu Dana. - Nu, nu e vorba de Mona sau de Dana. E altceva. Ştiu că greşesc, dar nu pot altfel. Trebuie să-ţi spun! Am fost informator al securităţii, aproape tot liceul! - … - Nu te mai uita aşa! Nu am făcut rău nimănui, raportam săptămânal, în scris, unui ofiţer, tot felul de chiţibuşuri, treburi fără importanţă, din şcoală, din internat, de la discotecă, din sat. N-am putut să refuz, mi-a fost frică... - Bine, salut…Vezi că a sosit autobuzul. - Nimeni n-a păţit nimic din cauza mea!!! - Şi vreţi să păţesc eu acum, de la autobază?! ne-a luat la rost şoferul. Hai, măi băieţaş, urcă, e târziu! Ne-am strâns mâinile şi a plecat, cu ochii rugători, lipiţi de geam. De atunci n-am mai vorbit cu el sau despre el. În mine se rupsese ceva, am devenit mult mai bănuitor, mai izolat. Timp s-a aşezat peste timp. Am făcut armata, am terminat facultatea, m-am căsătorit, am intrat în câmpul de tranziţie al muncii, am devenit tatăl unei minuni de copil. De Nicu n-am mai auzit şi nici n-am mai întrebat. Ieri, la început de weekend, fiind la părinţi, în vizită, am luat Dacia lui taică-meu şi am trecut râul spre pădure. La capătul de pod, venind dinspre celălalt mal, m-a dublat, în mare viteză, o căruţă. Căruţaşul, în picioare, mâna perechea de roibi cu îndârjirea unuia plecat să cucerească vestul din ce în ce mai sălbatec. Da, era el, Nicu. M-am ghemuit în scaunul maşinii, ascunzându-mă pe după volan, laş, aşa cum nu m-am ştiut vreodată, în timp ce el, atent la galopul telegarilor, trecea. Danke... La un pahar virtual de vorbă, un cunoscut mă informează, cu năduf: “Marea firmă ALLIANZ România a luat decizia să scumpească tarifele şi n-au găsit altă soluţie, decât un formular tip grilă. Conform acestui formular, subsemnatul (adica mandea!) a ieşit prea tânăr (am doar 45 de ani…) şi am o maşină prea puternică (o supernovă Confort).” Nu prea îl cred, el e mai mereu pus pe glume, iar eu, cam de acelaşi leat cu el, ştiu de ele. A doua zi, bat drum boltit spre agenţie, cu “bătrânica”, Dacia mea din `88. “Tinerii cu maşinile puternice fac accidente mai multe”, aşa îmi zice agenta de asigurare, refuzându-mă, din spatele ghişeului transparent, cu un zâmbet încurcat şi cu gene lungi, periculoase la intersecţie. “Danke” zic scurt. Mă uit mai atent spre ea, să văd dacă nu glumeşte, dar şi ceva mai mândru de mine decât intrasem, însă dispare din aria vizuală. Undeva sunase un telefon, iar eu devenisem doar un fost client potenţial. Din spatele biroului, dintr-o poză, Ţiriac mă priveşte zâmbitor, dând mâna cu Băsescu. Am impresia că figura lui Băsescu este lipită stângaci, pe calculator, cu ajutorul unui program neperformant. Sub poză, dintr-un difuzor lunguieţ, în formă de mustaţă pe oală, Bănică Junior cantă ceva despre o bubulină. Mai stau un pic şi plec, murmurând înciudat: “bubalina, gospodina…”. Intru în limuzina mea cea superputernică, dar cutia de viteze mă lasă în treapta a doua spre pas cu pas. De pe trotuar, vecinul Fane, pensionarul reclamagiu al blocului, ajuns prin cine ştie ce miracol în celălalt capăt al oraşului, strigă mieros: - O, ho, ho, domnu` Dan, dar de dimineaţă ai pornit la promenadă! Ce-ţi pasă, ai timp, casa – casă, maşina – maşină, tinereţea - tinereţe! - Aşa o fi nea Fane, că prea le zici cu foc. Aştept pe cineva, dar până vine merg aşa, la relanti. Mă mai uit şi eu pe stradă, cum cad frunzele peste codane şi peste oameni buni ca matale. În timp ce vorbim, merge paralel cu mine (el ca pieton, pe trotuar, eu în maşină, pe şosea), privindu-mă de sus. Auzind ce spun, iuţeşte pasul. - D-apoi dumneata te-oi plimba şi ai chef de glume, dar eu am treabă! Când îl văd cu ce viteză se îndepărtează, opresc motorul, mă dau jos şi trântesc portiera. “Danke” zic scurt şi urc în primul autobuz. Aici aglomeraţie, zăpuşeală, din plin. Dar nu disper, mi-aduc aminte, sunt tânăr. Pe scaunul din faţa mea, o domnişoară zână, care seamănă cu Andreea Marin (n-o fi chiar ea?) îmi face semn, se ridică şi îmi spune ceva. Simt că ameţesc – chiar “sunt tânăr, Doamne, sunt tânăr” şi atrăgător! Zic ”Danke, Danke” (da` ce-am, băi nene?). “Poftiţi, luaţi loc, mă scuzaţi că nu m-am ridicat mai devreme, am fost nepoliticoasă!”, mai aud, ca în reluare, potolit, şi cad pe scaun molatec, cu gândul la Asiban, taman în vârf de Sommet. Ai dracului nemţii ăştia… Euro&viziune Un bărbat între două vârste trece pe lângă mine fredonând, în centrul Iaşului. Ceva de genul canţonetă&romanţă, din care disting expresia baconskyană “o noapte şi-o zi”. Cu aşa promisiune nuanţată cosmopolit, nu e de mirare că femeile oraşului îi zâmbesc dulceag-amărui. Are părul grizonat, e subţirel, înalt, sprinten dar şi unduios ca un ţipar. Când ajunge în pasajul Unirea, pe unde am şi eu drum, se opreşte brusc, scoate o vioară din cutia de la subsoară şi se aşează pe caldarâm, confortabil, după ce îşi flexează acrobatic piciorul drept şi îl ascunde în cracul pantalonului. Apoi cântă, instrumental, acea melodie, repetată vocal pe drum. În cutie, oamenii aruncă bănuţi argintii ca florile salcâmilor acoperite de praful oraşului. Sunetele îndeamnă la dans şi reverie, iar bărbatul “infirm” se încadrează înduioşător în peisaj. O doamnă cu haine de firmă se opreşte, ascultă, priveşte şi începe să plângă, cu oftaturi de Eurovision, dar sincere. Mie îmi vine să râd. Dacă aş avea bani, chiar l-aş premia. Când se termină fragmentul muzical, doamna scoate 100 de euro, îi aruncă în cutie, mângâie obrazul neras şi mototolit al “infirmului” şi pleacă lăcrimând. Nu ştiu de ce dar, cu mâinile prin buzunarele mirosind a vânt, simt şi eu o lacrimă în colţul ochiului stâng… Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   Vero, pastilele sunt fotografii ale memoriei, da, dar înscrise în anumite cadrane de atmosferă politico/socială - (publicate, de-a lungul vremii, în revista Conexiuni, a d-lui Laurenţiu Orăşanu, ca părţi de Jurnal - o rubrică a Diverselor), astfel încât zona subtextuală e la fel de importantă - nu sunt scrieri de percuţie, simple, reportericeşti şi nu m-au interesat imprecaţia, violenţa, viteza luminii sau intensitatea ei - poate zâmbetul, da, dar nu cel cu gura până la ceafă, ci acela al intuiţiilor, al pătrunderii printre rânduri Gina, -sugestia cu "fac loc, unor persoane mai in varsta" nu o pot prelua, pe motiv de virgulă şi nu numai (inxclusiv ruperea sonurilor, a ritmului) -"politicos" nu e în plus, accentuează voit autironia, prăpastia dintre suprafaţa gestului şi motivaţia lui - "prieten bun" este tot o pastilă de memorie - dacă era o nuvelă/roman, aş fi scris-o mai încet, corect, detaliind - sunt cuminte că aşa m-a făcut mama mea! şi am citit nervos comentariul tău, da' mi-a trecut, citindu-l :) Gheorghe, fiecare poate fi cu obiectivu' lui cum voieşte, că dară şi cel carele ne dezvăluie despre sihăstria Evropeii, fie-i obiectivu' lăudat, urmăreşte veridicu' până în pânzele albe ale lavrei, deşi a cam tras obloanele în ultima vremelnicie mulţumesc pentru treceri, accesări, lecturări, comentarii, vot(Vero), stea(Gina, Gheorghe) etc.   Postat de catre Daniel Bratu la data de 2008-05-27 16:09:19               Pot să fiu obiectiv...? cînd cel al camerei tale filmează scene de un veridic rar întîlnit pe aici !   Postat de catre Gheorghe Rechesan la data de 2008-05-27 08:24:54               ah, uitasem: cu siguranta o sa citesc continuarea, gand bun, g.   Postat de catre nula nada la data de 2008-05-27 02:04:08               'Stau cuminte la rând şi aştept, ba chiar fac loc, politicos, unor persoane mai în vârstă.' (Poftiti la chiloti) idee: 'stau cuminte la rand si astept, fac loc, unor persoane mai in varsta' ( chestia cu 'politicos' e surplus...) ceva, ceva... lipseste in scriere... poate un pic de 'nebunie'... ceva care sa 'lipeasca cititorul'... sa-l aseze in fata scrierii fara dorinta de sfarsit... fragmentul 'Prieten bun' este o idee care poate fi mult mai mult exploatata... ai scris-o atat de repede incat ' lehamitea si oroarea' a intervenit (am simtit asta), vitregind detaliile... esti 'prea cuminte' in scriere... prea asezat... pe cat de scurt, fragmentul 'Doi pe-un lant' pe atat de graitor... cele scrise sunt o parere, din afara... a mea parere... gand bun, daniel bra, regards, goia p.s parca te vad cat de 'nervos' o sa-mi citesti commul... (rad)   Postat de catre nula nada la data de 2008-05-27 01:57:50               Mi-au placut foarte mult aceste pastile. Scrise cu talent, ele devin, la lectura, foarte vizuale. Niste clipuri cinematografice. In acest sens as indrazni sa sugerez, acolo unde se poate, ca textul sa fie scurtat la maximum, sa ramana numai esentza. In acest fel imaginile devin niste instantanee, asa cum au fost, cred, intentionate. Vot si felicitari, VPL.   Postat de catre Veronica Pavel la data de 2008-05-26 19:41:11	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23945 Comentarii: 120070 Useri: 1426
ADMINISTRARE