|
|
|
|
|
|
|
|
|
Memoriile unei pietre |
|
|
Text
postat de
Ritta Cleopatra Coman |
|
|
Cineva mi-a spus că adâncul sufletului tău e făcut din piatră. Și mă întreb
Oare pietrele nu iubesc, nu simt nimic? Te-ai întrebat vreodata de ce pietrele stau pe pământ și nu în aer ? Pentru că ele cunosc glasul pământului,doar ele știu ce simte, numai ele îi cunosc taina. Ele iubesc pe cel care le-a dat viață chiar dacă sunt permanent aruncate, trântite, udate, călcate, prăfuite, arse sau zdrobite. Pietrele au suflet
Nu degeaba se zice că Prometeu, când a venit pe pământ, a creeat oamenii din pietre. Pur și simplu le-a aruncat peste umăr și sau transformat în oameni. Ei, analizează
Unele pietre nicicum nu s-au putut preschimba total în oameni și ceea ce a rămas din ele stă în inima acelora. Tu ești unul dintre ei. Ai avut ghinionul ca sufletul să-ți rămână din piatră, încât nimic nu-l poate străpunge. Și totuși nu risc să încerc să străpung acest suflet fiindcă poți rămâne fără el, fărâmițat în mii de bucăți. E mai ușor să ai grijă de un bloc de piatră decât de o mână de nisip. Am încetat de mult să mai bat la ușa ta, oricum stăpânul nu e acasă iar ușa e blocată pe dinăuntru. Deși inițial, văzând lumină în ochii tăi, am crezut că voi găsi pe cineva.
M-am schimbat
Sunt foarte atentă, de atunci când merg pe stradă. Nu mai dau cu piciorul în pietre fiindcă ele găzduiesc un suflet pierdut. Aveam obiceiul ca mergând pe stradă să dau cu piciorul în pietricele și să le urmăresc cursul pe asfalt
Acum când trec pe lângă ele nici nu vreau să-mi imaginez ce mi-ar zice dacă ar putea vorbi. Deci nu le mai bag în seamă, tac, le ignor și le las să viseze acolo printre praf de cretă și pulbere de stele.
De ce se spune că afară e un frig de crapă pietrele ? Pentru că ele absorb răceala, indiferența și iluziile înghețate și le țin acolo în ele ; Le vor folosi în viețile lor viitoare ca să devină cum ești tu.
Am luat într-o zi o piatră de pe stradă, am curățat-o și am pus-o la ureche. Ce crezi că am auzit ? Mi-a zis ceva piatra ? Nu, nu am auzit nimic. Pur și simplu era rece și tare și nu-mi folosea la nimic. Atunci mi-am dat seama că nu mai merită să încerc.
De-ai fi să te iei la întrecere cu Medusa, cu siguranță ai învinge-o. De fiecare dată când îți întâlnesc privirea pur și simplu încremenesc, mi se oprește sângele și mi se face frig. Și te simt ca pe un deșert în care nimic nu poate crește. Te ascunzi de lumină, de fericire. Dacă m-ai lăsa să te privesc măcar o secundă fără să mă fulgeri de fiecare dată, iubirea noastră ar putea deschide cerul și ar lăsa să cadă ploaia sfântă care ți-ar înmuia sufletul. Câteodată am impresia că atât în Rai cât și în Infern au fost angajați aceiași pictori. Dar renunț. Eșecurile repetate în dragoste duc ori spre viciu ori spre marea poezie. În lupta cu infinitul, răutatea, dezamăgirea, am eu efemera, un aliat de nădejde arta. Și cine degustă o dată frumosul, nu mai iese ușor din pivnițele ei. Eu m-am uitat la tine, am gustat privirea ta, m-a fulgerat dar nu am mai putut ieși. E, n-am mai putut
n-am mai vrut ! Și e drept ce se spune-de la Adam încoace, cam tot ce ne place ni se oprește în gât.
Eu cred că prin tine nu am găsit iubirea ci doar statuia ei. Ești ca o umbră, impalpabilă, imaterială, doar o iluzie. Oricum în iubire finalul stabilește culoarea amintirilor. Ce culoare au pietrele
? Stai să mă gândesc.
|
|
|
Parcurge cronologic textele acestui autor
|
|
|
Text anterior
Text urmator
|
|
|
Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE
AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT! |
|
|
|
|
|
Comentariile
userilor |
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
Texte:
23972 |
|
|
Comentarii:
120095 |
|
|
Useri:
1426 |
|
|
|
|
|
|