PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Muzica lui Bacovia Text postat de Petre Rau MUZICA LUI BACOVIA Există o credinţă adânc înrădăcinată că muzica este o formă fundamentală de artă cu acces nemijlocit la sufletul nostru. Ea atinge zona senzorială aproape fără intervenţia intelectului. Pe de altă parte, poezia, ca expresie a frumosului idealizat, guvernată fiind de cuvinte, are forţa de a sugera imagini, sunete şi alte reflectări sensibile care, trecând prin minte sub formă de senzaţii, percepţii sau reprezentări, ajunge să ne stimuleze. Muzica se bucură de o apreciere unanimă, prin caracterul ei înălţător şi prin emoţiile intense pe care le declanşează în sufletul uman. Prin cântec, omul îşi manifestă atât stările sufleteşti de natură afectivă, cât şi preocupările, gândurile, ideile. Muzica este un limbaj universal de care beneficiază din timpuri preistorice întreaga omenire. Poezia, ca formă de manifestare a sufletului, este şi ea una dintre cele mai frumoase arte. Poezia este o creaţie sau chiar o invenţie. Ca artă, ea este cea mai apropiată de muzică: de pildă, în ambele întâlnim măsura şi cadenţa. În forme mai simple sau mai evoluate, fiecare dintre noi am luat contact cu muzica şi cu poezia. S-ar putea spune că atât poezia cât şi muzica exprimă, cu mijloace diferite, aceeaşi realitate a spiritului şi existenţei noastre. Când vorbim despre poezia lui George Bacovia nu putem să nu consemnăm originalitatea de necontestat a acesteia. Universul său liric ni se impune prin monotonie profundă şi pesimism. În cvasitotalitatea ei, poezia bacoviană conţine referiri la muzică, melodie, cântec, sunet, instrumente muzicale, acorduri şi sonorizări de tot felul. Obsesia sunetului, a zgomotului, a cântecului dezacordat sau a pustiului sugerat de muzică, sunt doar câteva elemente care conduc la sugestia deznădejdii, a unei vieţi lipsite de repere, la efecte tulburător de dureroase. Considerat astăzi un pseudo-simbolist şi un avangardist de marcă al literaturii noastre, George Bacovia a fost în tinereţe mai mult subestimat decât preţuit. Poeziile sale erau publicate rar, poetul fiind obligat sau preferând să trăiască la umbra unui anonimat provincial, iar primul volum de versuri se încheagă abia la vârsta de 35 de ani. Simboliştii sunt primii care atribuie muzicii mai multă importanţă decât culorii. Însuşi Paul Verlaine recomanda în vestita sa ”Arta poetici”: ”De Ia musique avant toute chose”, considerând arta muzicală demnă de a trezi cele mai variate sentimente. Simbolismul francez reuşeşte să introducă în poezie o nouă sistematizare muzicală a procedeelor sonore. În manifestul lui Jean Moréas se proclamă că poezia trebuie să sugereze şi nu să descrie. Iar muzica, din acest punct de vedere, se potrivea ca o mănuşă. Odată cu sugestia muzicii sunt introduse şi o serie de instrumente muzicale, pentru a crea senzaţia de eufonie. ”În poezie m-a obsedat totdeauna un subiect de culoare. Pictura cuvintelor, sau audiţie colorată, cum vrei s-o iei. Îmi place mult vioara. Melodiile au avut pentru mine influenţă colorantă. Întâi am făcut muzică şi după strunele vioarei am scris versuri. Fie după note, fie după urechea sufletului, acest instrument m-a însoţit cu credinţă, până azi. Am făcut şi compoziţie pentru mine”, mărturiseşte Bacovia într-un interviu acordat lui I. Valerian în anul 1929. Aşadar, George Bacovia a scris, pentru multe din poemele sale, mai întâi muzica, apoi versurile după strunele vioarei. Trebuie să ne imaginăm astfel că, trăirea ontologică a durerii, sentimentul de pustietate şi singurătatea sunt elemente expresioniste realizate de poet prin corespondenţe între sentiment şi culoare, sentiment şi muzică. Gama de culori, de altfel foarte concentrată în poezia bacoviană, are adânci corespondenţe în lumea instrumentelor muzicale care, la rândul lor, sugerează diferite stări sufleteşti. Alexandru Macedonski, promotor al simbolismului românesc, susţinea că poezia are o muzică interioară, care este altceva decât muzicalitatea prozodică. Această idee a fost reluată şi în ”Poezia viitorului”, manifest apărut în 1892 în revista “Literatorul”, unde se afirmă că poezia este muzică şi imagine, ”formă şi muzică”, iar originea ei ar trebui identificată în misterul universal. Pentru Macedonski, ”arta versurilor este arta muzicii”. Pentru simbolişti versul clasic a devenit în genere insuficient, rima a fost considerată o simplă convenţie. De aceea ei au ajuns la concluzia că strofa asimetrică, cu versificaţie liberă, în ritm variabil, corespunde mai bine unei muzici interioare. Versul liber produce efecte muzicale deosebite, susţineau ei. Totodată, poeţii simbolişti au dat importanţă problemelor de formă, ritm, creând cele mai savante armonii verbale, pauze, asonanţe şi refrenuri. Tot ei au plasat în lumea de obiecte şi fenomene starea de inefabil, de taină, care nu poate fi descrisă şi expusă, ci numai sugerată; astfel, arta simbolistă se apropie şi mai mult de muzică. Pasiunea muzicală a lui George Bacovia este dovedită şi de existenţa, în opera sa poetică, a diverselor instrumente muzicale care ar putea alcătui o orchestră în adevăratul sens al cuvântului. Poate ar mai trebui subliniat şi faptul că poezia sa are o muzică interioară care asimilează muzica, în sensul că ea sugerează stări de spirit. Într-o enumerare fără pretenţie de exhaustivitate, elementele muzicale care apar frecvent în poezia bacoviană sunt instrumentele muzicale, muzica propriu-zisă şi sunetele sub diferite forme, muzicale sau nu. Toate însă există într-o gamă restrânsă, la fel ca şi culorile preferate de poet. Astfel, întâlnim, instrumente precum vioara, clavirul, armonica, fanfara, orchestra, violina, flautul, piculina, acordeonul, lira, harfa, buciumul, chitara, fluierul şi naiul, muzica (instrumentală şi/sau vocală), serenada, doina, balada şi diverse sunete cum ar fi: struna, talanga, plânsul, râsul, zgomotul. Sinestezic vorbind, transpunerea coloristică a senzaţiilor auditive reprezintă un motiv permanent în poezia bacoviană. Conţinutul verbal al creaţiei este perfect adaptat unui instinct auditiv. Biografia lui George Bacovia îl prezintă de mic copil ca pe un pasionat de muzică şi desen, lucru certificat de altfel şi în versurile sale. În “Deznădejdi provinciale” Bacovia nota: ”Nu am nici un crez poetic. Scriu precum vorbesc cu cineva, pentru că-mi place această îndeletnicire. Trăind izolat, neputînd comunica prea mult cu oamenii, stau de vorbă adesea cu mine însumi, fac muzică şi, când găsesc ceva interesant, iau note pentru a mi le reciti mai târziu”. De altfel, soţia sa, Agatha Grigorescu-Bacovia, recunoaşte şi ea această identitate a poetului într-un interviu luat de V. Netea, în 1943: “soţul meu fiind şi o fire muzicală. Unele din poeziile sale mai înainte de a fi scrise cu litere au fost ţesute pe caiete de muzică, pe portative, melodia sufletului precedând apariţia poeziei”. Muzica este unică între toate celelalte arte şi nici o altă artă nu poate reda trăirile extatice interioare mai bine ca muzica. Poetul acompaniază totul, de aproape sau de la distanţă, precum un mare dirijor al esenţelor muzicale şi sentimentale ale lumii: “Muzica sonoriza orice atom… / Dor de tine şi de altă lume, / Dor… / Plana: / Durere fără nume / Pe om... / Toţi se gândeau la viaţa lor, / La dispariţia lor. / Muzica sentimentaliza / Obositor, - / Dor de tine, şi de altă lume, / Dor... / Muzica sonoriza orice atom” (Largo). “Când plouă prin părţile acestea-i atât de trist!... Tristeţea urcă de pretutindeni. Mai poţi fi vesel? Singurătatea te pândeşte din toate colţurile. Poţi să nu te simţi singur?”, mărturiseşte Bacovia despre atmosfera sumbră din oraşul său provincial. Ploile, necontenite şi iritante, au o vibraţie care umileşte şi întristează: “Da, plouă… şi sună umil / Ca tot ce-i iubire şi ură - / Cu-o muzică tristă, de gură, / Pe-aproape s-aude-un copil” (Plouă). Sub imperiul ploii sentimentul este unul de dezagregare a lumii şi a individului. Muzica reprezintă şi un mod de comunicare eliberatoare de eros spiritual, în care pot fi regăsite toate treptele devenirii, de la speranţă şi iubire la dor şi deznădejde, coborâre şi înălţare, suferinţă şi moarte. În poemul “Vals de toamnă” muzica induce sentimentul consonanţei omului cu veşnicia şi se transpune în ritmul diafan al unui vals sinistru: “La geamuri, toamna cântă funerar / Un vals îndoliat, şi monoton… / - Hai, să valsăm, iubito, prin salon, / După al toamnei bocet mortuar”. Ambianţa generează o stare de nevroză mascată în simboluri ale disperării: ”Auzi, cum muzica răsună clar / În parcul falnic, antic, şi solemn, - / Din instrumente jalnice, de lemn, / La geamuri, toamna cântă funerar”. Muzica, deşi auzită de oriunde, este plasată la distanţă, în tabloul inofensiv al unui parc provincial. Valsul provincial, un dans cu mişcări vioaie, provoacă melancolii puternice şi-l imobilizează pe poet într-un plâns ascuns, numai de el ştiut, aşa cum întâlnim în poemul “Dormitând”: “De sună-n ziduri ninse, vreo muzică de bal, / Mai stau, şi plânge-n mine un vals provincial”. “Muzica este felul divin de a spune inimii lucruri frumoase şi poetice”, spunea marele dirijor spaniol Pablo Casals, iar renumita cântăreaţă de operă şi de lied, Lotte Lehmann, sublinia şi ea: “Muzica este calea strălucitoare pe care poetul călătoreşte pentru a aduce cântecul său lumii”. Ambii au fost contemporani cu George Bacovia. Poetul îşi regăseşte tonusul în poemul “De-aş fi artist” pentru a ridica în prim plan efectul miraculos al muzicii: “Ca muzicant / Eu te-aş şopti / Cu flaut, / Sau cu struna,- / Din al meu dor / S-ar povesti / De tine-ntotdeauna”. Muzica, pe acolo pe unde se petrece, manifestă adevărate puteri vindecătoare: “Un gând mă biruia / La nesfârşit, - / O trâmbă muzicală / L-a destituit. // Şi trâmba muzicală / Plecă în infinit, - / Găseşte mai aproape / Un gând obişnuit” (Verset ideal), ba chiar are darul de a calma sufletele triste: “Muzica calmează / Un suflet trist, / Devenit pretenţios” (Spleen). În poemul “Nocturnă”, registrul acut al piculinei, instrument asemănător cu flautul, cu tonuri şi acorduri împrumutate de la alte instrumente muzicale precum clavirul şi violina, simulează, în dulcele ambient al toamnei, o noapte liniştită, dar transfigurată într-un marş funebru des întâlnit în poezia bacoviană: “E-o muzică de toamnă / Cu glas de piculină, / Cu note dulci de flaut, / Cu ton de violină… / Şi-acorduri de clavire / Pierdute în surdină; / Şi-n tot e-un marş funebru / Prin noapte, ce suspină”. Muzica este arta cu materialul cel mai imaterial, spunea Platon. Melodia lui Bacovia este însă funebră, atunci când ea sună şi nu cântă: ”Şi-n geam suna funebra melodie” (Marş funebru), iar funerară este însăşi melodia vieţii: ”Viaţa-i melodie funerară”, sau melodiile trecute şi şterse, confruntate cu propriile creaţii ale tinereţii poetice: ”Citesc ce-am publicat / Cu ani în urmă: / Melodii duse, / Trandafiri ai copilăriei.” (Restituiri). Muzica nu înseamnă o seamă de sunete disparate. Ea este o structură de sunete legate prin sens, exprimând idei, sentimente, dorinţe, idealuri, aspiraţii. Un individ înzestrat muzical manifestă, din punct de vedere afectiv, o sensibilitate deosebită pentru muzică, printr-o trăire puternică, de mare intensitate, simţind nevoia de a percepe şi de a simţi emoţii variate şi profunde. Lipsa unor astfel de calităţi necesare receptării muzicii, sau imposibilitatea ridicării spirituale la nivelul acestui reper de simţire, oferă deseori prilej de regrete: “Cântec deasupra cetăţii, / Îmbătrânire?! / Eternităţii i-am zis: / La muzica asta frumoasă, / Sunt lipsuri / În sângele meu” (Idei). În adierea veşniciei oraşul îmbătrâneşte sub ochii nedumeriţi ai poetului. Deşi sublimă în mai toate ipostazele ei, muzica poate deveni prilej de regrete tardive şi nu de fiecare dată îi putem adecva dispoziţia necesară. Un cântec, indiferent când a fost ascultat prima dată, dacă revine în amintirile noastre poate schimba complet starea sufletească a momentului: “O, la ţară, / Cu amintiri burgheze, / Într-un conac… / O simfonie / De pe stradă / M-a deviat muzical” (Excelsior). De altfel, o atracţie de acest gen aproape că impune reluarea: “Să revenim în felul / Cum se destinde / Prin muzică, / Solemn / Şi rar, - / Un cântec pentru toţi” (Jurnal). Melodia unui clavir prăfuit, lentă, dar stimulată şi provocată, uneşte în poezia “Poemă în oglindă” un plâns discret al timpului universal: ”Zi, finala melodie din clavirul prăfuit”. În opera poetică bacoviană cântecul vine de pretutundeni. El apare deasupa oraşului: “Cântec deasupra cetăţii” (Idei), sau direct deasupra omului: “Îngerii deasupra noastră / Vor cânta un imn divin” (Noapte de vară), din harfe vechi şi uitate: “Din cupe, vin de uitare, / Fie-a virtuţii eşarfă - / Trezeşte un cântec bătrân / Din antica harfă” (Legendă), dintr-o orgă alteră: “Duminică simplă, burgheză… / Cântec de orgă stricată” (Miazăzi de vară), sau din amintire şi recunoştinţă: “Iată, sunt clipe când toate le am… / Viaţa se duce în şir de cuvinte - / Un cântec de mult… înainte… / Momente când toate le am” (În fericire), dar şi din sursele moderne ale epocii: “Cântau / La “Radio” / Populare” (Modernă). Cântecul bacovian este mereu trist: “Lângă strune de vioară / Cântul trist / L-am ascultat” (Studiu), sau întristează: “Ce trist este pe lume / Un cântec, / Un cântec, ce-l tot aud (…) // Un cântec / Ce l-am uitat cu anii (...) / Un cântec de viaţă / La uşa părăsită” (Un cântec), poate curge emoţionant dintr-o veche melodie de dans: “Un tango mai trist / A cântat undeva” (Verset slav), dar poate fi şi plin de vigoare atunci când emană sentimente vii, patriotice: “Ţara / Cu cântec viguros: / Înainte / Şi-apoi, oriunde” (Stanţă la Bacovia), poate aduce mult aşteptata reînviere: “Deşi, cu iarna care-a trecut / Poate părea c-am murit - / Şivoaie se duc din grele zăpezi… / Cântări, şi cântări m-au trezit” (Curaj), sau speranţa reîntoarcerii în normele destinului: “Să revenim în felul / Cum se destinde / Prin muzică, / Solemn / Şi rar, - / Un cântec pentru toţi!” (Jurnal). Prin faptul că se adresează direct spiritului şi prin natura sa vibratorie, muzica induce stări sufleteşti speciale. Rezonanţa între compoziţia vibratorie a muzicii şi mintea ascultătorului induce o stare psihică specială aflată şi ea în rezonanţă cu timpul muzicii. În poemul ”Seară tristă” cântecul devine motiv de uitare şi mijloc de eliminare a plictisului, dar şi de coborâre, pe scara istorică, în epocile barbare. Într-o cafenea mizerabilă din oraşul provincial o femeie cântă ”barbar”. Elementul cotidian prezent în poem induce stilistic un mesaj care comunică o stare de suflet: “Barbar cânta femeia-aceea, / Târziu, în cafeneaua goală, / Barbar cânta, dar plin de jale, - / Şi-n jur era aşa răscoală... / Şi-n zgomot monstru de ţimbale / Barbar cânta femeia-aceea”. Cântecul femeii, petrecut într-un local public de calitate reprobabilă, neascultat şi neînţeles, nu face decât să-i întristeze pe cei prezenţi. Tristeţea acestora poate semnifica sentimentul copleşitor al păcatele proprii, mărturisite sau nu în spaţiul searbăd al petrecerii: “Barbar, cânta femeia-aceea… / Şi noi eram o ceată tristă - / Prin fumul de ţigări, ca-n nouri, / Gândeam la lumi ce nu există… / Şi-n lungi, satanice, ecouri, / Barbar, cânta femeia-aceea. // Barbar, cânta femeia-aceea, / Şi-n jur era aşa răscoală… / Şi nici nu ne-am mai dus acasă, / Şi-am plâns cu frunţile pe masă, / Iar peste noi, în sala goală, - / Barbar, cânta femeia-aceea”. O noapte devine cântătoare şi îmbie la somn liniştitor dacă ne privim mai întâi într-o oglindă şi nu ne displace ceea ce vedem: “Să ne vedem în oglindă, / Şi noaptea cântătoare / Să ne-adoarmă / Pentru uitare”, iar invitaţia finală este nu pentru reverie, ci una dedicată uitării: “Să-mi cânt / Cine sînt... / Beat, / La sfîrşit de leat. // Ani, ani s-au dus - / Sună cântul meu, / Ani, ani stau, / Meditez să beu” (Revelion). Peisajul în poezia bacoviană poate genera o stare de nevroză, directă sau mascată în simboluri ale singurătăţii şi disperării, chiar şi atunci când iubita este aproape iar nostalgia acestei prezenţe ar fi putut fi şansa deşteptării unor senzaţii auditive plăcute. În poemul “Nevroză”, prin contrast cu albul imaculat al zăpezii, ninsoarea, care face prăpăd, reuşeşte să transpună târgul în obscuritate, dând senzaţia că totul se petrece sub cupola unui cimitir în care numai întunericul este stăpân: “Afară ninge prăpădind, / Iubita cântă la clavir, - / Şi târgul stă întunecat, / De parcă ninge-n cimitir”. Peisajul imaginat este unul apocaliptic, un pustiu dezolant, o atmosferă lugubră, o izolare a fiinţei într-un spaţiu restrâns din care lipseşte orice speranţă de resurecţie. Nevroza stârnită, iubirea morbidă, culoarea şi sunetul, toate participă la crearea sugestiei alegorice a sfârşitului lumii. Cântecul absurd al iubitei la clavir, total nepotrivit în acele momente, lugubru, dă sentimentul declanşării unui delir sub imperiul ninsorii: “Iubita cântă-un marş funebru, / Iar eu nedumerit mă mir: / De ce să cânte-un marş funebru… / Şi ninge ca-ntr-un cimitir”. Cântecul, deşi putea fi salvator, se transformă sub acelaşi imperiu al dezagregării în plâns şi cădere, succesiunea sonoră conducând la sucombare: “Ea plânge, şi-a căzut pe clape, / Şi geme greu ca în delir... / În dezacord clavirul moare, / Şi ninge ca-ntr-un cimitir”. În această atmosferă de dezastru eul liric se integrează simplu şi definitiv: “Şi plâng şi eu, şi tremurând / Pe umeri pletele-i resfir... / Afară târgul stă pustiu / Şi ninge ca-ntr-un cimitir”. Speranţa a sucombat definitiv. Ninsoarea potop, simbol al claustrării într-un univers redus la dimensiunile eului, este mereu şi mereu acompaniată de muzică: “Oraşul, prin ninsoare, noaptea, din pianole va cânta” (Vae soli…). Starea de melancolie se percepe muzical, prin vibrarea unui cântec funebru. În poemul ”Trudit” apare motivul melancoliei acute, tristeţea profundă petrecându-se alături de iubita rugată să cânte la clavir. Cântecul este unul funebru, singurul dorit în acele clipe de depresiune ale eroului liric. Sucombarea, oarecum aşteptată după o astfel de cântare, vine ca un ultim suspin înaintea sfârşitului: “Iubito, şi iar am venit... / Dar astăzi, de-abia mă mai port - / Deschide clavirul şi cântă-mi / Un cântec de mort. // Şi dacă-am să cad pe covoare / În tristul, tăcutul salon, - / Tu cântă nainte iubito, / Încet, monoton”. Cântul dispare în neant în mediile lipsite de viaţă: “Nimic. Pustiul tot mai larg părea… / Şi-n noaptea lui amară tăcuse orice cânt” (Altfel), dar este aşteptat ca un un potenţial mântuitor pe fundalul unei primăveri iritante şi nevrotice: “O, când va fi un cântec de alte primăveri?!...” (Nervi de primăvară). Emil Cioran, în “Amurgul gândurilor”, spunea: “Dezlipirea muzicală de lume subţiază obiectele în fantome; nimic nu se mai întâmplă în preajma ta şi ochii nu mai sunt în slujba fiinţelor. Ce să mai vezi, când totul se întâmplă departe? Tristeţea - deficienţa optică a percepţiei...”. Lumea lui Bacovia este invadată uneori de strigoi, simboluri ale redobândirii vieţii după moarte, părând a stârni lumea cu veselia lor nocturnă. În poemul “Strigoii” poetul pictează pe o pânză viu colorată un halloween autohton: ”Cu roşii fanare, galbene, verzi, / Trec noaptea strigoii prin lanuri de grâu / Şi câinii spre lanuri în noapte tot bat - / Strigoii în crâşmă la pod au intrat”, iar cântecul cocoşului, care trezeşte suflarea omenească, are darul să alunge duhurile dezlănţuite excentric peste noapte: “Dar când despre ziuă cocoşu-a cântat, / Cad buzna din pod grămezi de strigoi”. Acelaşi Cioran, într-o altă reflecţie personală din “Amurgul gândurilor”, spunea: “E atâta voluptate muzicală în dorul de moarte, c-ai vrea nemurirea numai pentru a nu o întrerupe. Sau de-ai găsi un mormânt în care s-o continui, să mori nesfârşit în dorul de a muri! Căci nici un amurg marin şi nici o melodie terestră nu pot înlocui creşterea destrămată şi poezia evanescentă a muririi”. Eul poetic bacovian preferă moartea în finalul unei simbioze de toamnă nervoasă şi dezolantă în care ultimul suflu este rezervat muzicii: “Palidă, toamna nervoasă, cântând a murit / Îmi cade vioara şi cad ostenit, / Iar toamna, poetă, cântând a murit” (Toamna murind). Toate toamnele bacoviene sunt sortite morţii. Ele sunt reci, ploioase şi putrede, grădinile oraşului provincial plâng şi-şi aruncă frunzişul peste oraş, muzica este devastatoare, iar tristeţea şi boala sunt atotstăpânitoare. Cel mai cunoscut cântec gregorian este poemul medieval latin “Dies irae” (Ziua mâniei), folosit în slujbele de recviem. Bacovia a scris un poem cu acelaşi titlu, în care amplifică rezonanţa sentimentului de singurătate şi nervozitate în spaţiul închis în care îşi asumă solitudinea: “Cât de străin sunt de ţara mea / Şi nici un dor nu mi-a rămas - / Gând rău şi-ntunecat / Închide al dreptăţii glas. // Va fi târziu în ziua-aceea... / Şi bântuie în calea mea / Tăceri de vremi, sinistra foame! / Sau cântece ce plâng mereu: / - Grăbeşte nu mai aştepta!”. Adevărata singurătate bacoviană se manifestă mai pregnant în veşnica odaie izolată, amplificată fiind de spaima morţii lente sugerată de sunetul unui cântec de fluiere: “Odaia mea mă înspăimântă / Cu brâie negre zugrăvită - / Prin noapte, toamna despletită / În mii de fluiere cântă. ... / Aici n-ar sta nici o iubită” (Singur). Decorul preferat de erosul bacovian este şi el unul sinistru. El constă dintr-o odaie strâmtă şi întunecoasă, în care se cântă melodii lugubre, totul contrastând violent cu candoarea dragostei, cu frumuseţea iubitei. Cântecul este însoţit adesea de plâns şi suspine, el este unul de dor sau de jale, funest şi funebru. Spaţiul e larg, dar gol, clavirul cântă trist, mânuit de o femeie neştiută, iar violina adaugă prin sunetul ei cristalin un plus de tristeţe care amplifică atmosfera până la delir: “Un larg şi gol salon vedeam prin draperii, / Iar la clavir o brună despletită / Cânta purtând o mantie cernită, / Şi trist cânta, gemând între făclii. (…) // Cântau amar, era delir, - / Plângea clavirul trist, şi violina” (Marş funebru). Cântecul rătăcitor este uneori alungat, vinovat de prea multă încărcătură funestă: ”O, nu mai cânta, harmonie pribeagă, / Că plâng, şi nu ştiu unde să mă duc” (Nocturnă), însă eul liric nu poate împiedica un anotimp, oricare ar fi el, să-i aducă aproape cântarea funebră îndrăcită în ritm de vals: “La geamuri, toamna cântă funerar / Un vals îndoliat, şi monoton” (Vals de toamnă), “Iar toamna în hohot / Le cântă prohodul” (Furtună). Prin predilecţia sa pentru muzică Bacovia este poetul melancoliilor grave, a anotimpurilor nevrozante şi a atmosferelor satanice. Cântecul este refuzat şi la dimensiunile cotidianului iritant, aflat în consonanţă doar cu înfruntarea zădărniciei şi anticipator al sfârşitului: “Zădarnic flaute cântă / În aste zile păgâne” (Gaudeamus), dar poate fi unul uitat şi greu readus în memorie: “Nu-ţi mai pot cânta / Romanţe, / Toate tac / În jurul meu,/ Fals ce duce / Cursul vieţii,/ Negăsind / Un cântec nou” (Vanitas). Sunetele bacoviene transpun prelungiri ale naturii. Natura însăşi trimite mesaje brutale prin intermediul sunetelor: “Muzica sonoriza orice atom” (Largo), ea scoate “Acorduri, arpegii, armonii” (Versuri), chiar şi tălăngile, cu sunetul lor melancolic în timpul ploilor diluviene, sună uneori răguşit: “Tălăngile, trist, / Tot sună dogit... / Şi tare-i târziu, / Şi n-am mai murit” (Pastel). Din acest punct de vedere poemele lui Bacovia sunt, în mare parte, un strigăt de revoltă şi de neputinţă ale unei fiinţe copleşite de griji şi spaime: “Veşnicie, / Enervare... / Din fanfare funerare / Toamna sună, agonie...” (Oh, amurguri...). Exilat în oraşul său îmbătrânit şi halucinant, poetul ascultă tot felul de sunete ciudate, stridente, metalice, care îi sparg timpanele: “Când sună arama în noaptea deplină / Sunt solitarul pustiilor pieţe” (Pălind). Toamna, alcătuită din sunete metalice şi vaier de frunze, irită până la nervozitate: “Răsună din margini de târg / Un dangăt puternic de armă; / E toamnă... metalic s-aud / Gorniştii, în fund, la cazarmă” (Toamnă). Căderea ciudată şi nemaipomenită a ploii ca într-un diluviu apocaliptic, sugerând până la urmă sfârşitul lumii, înspăimântă şi umileşte pur şi simplu: “Da, plouă cum n-am mai văzut… / Şi grele tălăngi adormite, / Cum sună sub şuri învechite! / Cum sună în sufletu-mi mut! (…) // Da, plouă… şi sună umil / Ca tot ce-I iubire şi ură - / Cu-o muzică tristă, de gură, / Pe-aproape s-aude-un copil” (Plouă). Tot un sunet de metal preferă poetul şi atunci când îşi cheamă iubita: “Târziu, în geamul tău, încet, cu o monedă voi suna” (Nervi de toamnă), iar când toamna îşi aruncă frunzele în geam, sunetului metalic din exterior i se alătură unul mut, al lemnului din interiorul odăii în care are loc contemplarea sonoră: “Toamna sună-n geam frunze de metal, / Vânt. (…) // În odaie, trist sună lemnul mut: / Poc. (…) // Toamna sună-n geam frunze de metal, / Vis” (Monosilab de toamnă). Eul bacovian se lasă pătruns de un pur impuls al sunetelor: “Răsună, trist, de glasuri, / Câmpiile pustii, - / Şi pocnet lung, şi chiot / S-aude-n deal la vii.” (Alean), şi le reverberează în versul său: “Lugubrul marş al lui Chopin / Îl repeta cu nebunie… / Şi-n geam suna funebra melodie, / Iar vântul fluiera ca ţipătul de tren” (Marş funebru), transmiţând mai departe ecouri sublime, iar vântul scoate sunete lugubre prefigurând parcă dezechilibrul cosmic: “Toamna a ţipat cu-n trist accent, / Văzul cade neatent, / Vântul sună lemnăria, / Bate gol, în poloboace, butnăria” (Vânt). Fiinţa e cuprinsă de spaimă când se apropie miezul nopţii, fuge din odaie în odaie, se caută şi nu se găseşte: “S-apropie-ncet miezul nopţii, / Şi sună a frunzelor horă – / Eu trec din odaie-n odaie, / Când bate satanica oră” („Miezul nopţii”). Muzica îl ajută pe poet să se situeze permanent într-un mediu sensibilizat până la maxim de sunete de tot felul: “Auzi, cum muzica răsună clar” (Vals de toamnă), “De sună-n ziduri ninse, vreo muzică de bal, / Mai stau, şi plânge-n mine un vals provincial” (Dormitând), serenade ciudate: “În noaptea asta, iată, sună / O serenadă din topor” (Serenada muncitorului), sunete de schelet: “Crai-nou, verde-pal, şi eu singur / Prin crengile cu sunet de schelet” (Amurg), la desfrâu şi învălmăşeală, şi sub lumini estompate, sună îndrăcit ţambale şi femei: “Sunau ţambale, târzia noapte… / De cabaret comun - / Femei răcneau beţia falsă / Prin miros de tutun” (Ecou târziu), sunet de harfe învechite: “Când orice se vinde / Când orice e marfă - / Trezeşte un sunet bătrân / Din antica harfă” (Legendă), de acordeon, invocat în consonanţă cu înfruntarea deşertului interior al cotidianului lipsit de pasiune şi distrugător: “Când ore libere / Sună / Din vechi acordeon / De-a zilelor bravade... / Relativ, / Pardon. (...) // Când ore libere / Sună / Uitări şi abandon, / De-a lumii baricade... / Relativ, / Pardon” (Idei), de megafon prăfuit: “Răsună / Un megafon… / Mistere / Pe ecran” (Modernă), glasuri: “Şi glasuri / În văi răsunau” (Stanţă la Bacovia), de bucium: “Răsună-n coclauri un bucium. / Şi doina mai jalnic porneşte” (Melancolie), de claxon urban: “Oraşul seara... / Pe o piaţă / Cu sclipiri de fier / Claxon, armonic, a sunat” (Estetic urban), de chitară: “Suna, pe undeva, / Chitara” (Gânduri), de oraş: “Acolo este un oraş / Cu sunet profund” (În zare). Uneori, în locul sunetelor muzicale poetul preferă strigătul, pentru a evidenţia epuizanta criză ontologică şi starea sa de acută disperare. Bacovia face să se audă un strigăt profund de alienare şi de neregăsire interioară, neliniştea unui spirit terorizat de moarte, de non-sensul lumii contemporane şi de singurătate sfâşietoare: “Tabla tuburilor sună aiurarea tuturor…” (Nocturnă). Muzica pregăteşte cel mai bine sufletul pentru a salva fiinţa prin moarte şi înviere. Un răcnet de vals uitat şi reînviat tensionează la maxim durerea: “Un vals / A plâns în depărtare… / A răsunat vreodată / În ore de-ntristare. // Un infinit demonic / Şi ironii amare, / Dureri ce-au răsunat / În umbre solitare” (Verset fantast). Exasperată, fiinţa se refugiază în strigăt, într-o comunicare articulată, ca expresie a revoltei într-o lume lipsită de repere, aflată sub semnul căderii inevitabile. Strigătul echivalează cu o întoarcere la originile limbajului, la începuturile lumii: “Dormea întors amorul meu de plumb / Pe flori de plumb… şi-am început să-l strig” (Plumb). Judecând după abundenţa elementelor muzicale în poezia sa, am putea bănui că pasiunea lui George Bacovia pentru muzică i-a asigurat acestuia un echilibru psihologic suficient pentru a nu fi afectat de puternicele nevrozităţi reflectate în opera sa poetică. Prin muzică se obţine linişte şi armonie interioară, iar tensiunile nervoase sunt dezintegrate fulgerător. Într-o audiţie profundă apar stări de conştiinţă foarte înalte. Toate gândurile şi agitaţia mentală se topesc în armonia muzicii. Cercetări ştiinţifice recente au confirmat unele rezultate excepţionale. Pulsul se normalizează, inima se relaxează, obţinându-se un calm lăuntric. Există anumite muzici speciale care pot trata afecţiuni precum: anxietate, astenie, nevroze, dureri de cap, migrene, surmenaj, agitaţie mentală, stres, tensiuni nervoase, insuficienţă cardiacă, palpitaţii, aritmie, hipertensiune arterială, depresie, insomnie. Ori aproape toate aceste afecţiuni se regăsesc în poezia bacoviană. Iar compensaţia lor e de bănuit că la Bacovia a constat din pasiunea sa pentru muzică. Muzica este un mod specific de reflectare a realităţii, prin tonus melodic, prin redarea unei structuri şi înlănţuiri de sunete ingenios armonizate. Perceperea armoniei, adică perceperea concomitentă a mai multor sunete dintr-o melodie sau dintr-un accord, este o caracteristică importantă a lumii vii. Fără armonie, poetul întrezăreşte dezastrul: “În dezacord clavirul moare, / Şi ninge ca-ntr-un cimitir” (Nevroză). Deşi maestru în realizarea acordurilor tonale perfecte între muzicalitatea versului şi corespondentul său în imagini, ştiut fiind şi faptul că muzica reflectă realitatea prin frumuseţe melodică şi armonie, Bacovia refuză să integreze muzica relatată de versurile sale în această largă accepţiune. Rareori melodia din poezia bacoviană este benefică, sunetele muzicale sunt adesea în dezacord, partiturile armoniei lipsesc aproape cu desăvârşire. Reflectarea armoniei este refuzată, tot aşa cum nu se întrezăreşte nici armonia interioară din sufletul poetului. Doar toamna se pune uneori în acord cu muzica, dar numai pentru a provoca eroului liric adânci tristeţi, sau pentru a-i accentua nevrozele: “Toamna-n grădină şi-acordă vioara” (Note de toamnă). Dacă unele instrumente pornesc notele în acorduri, armonia dispare repede de îndată ce aceste acorduri ajung la urechea ascultătorului: “Şi-acorduri de clavire / Pierdute, în surdină” (Nocturnă). Cu toate că armonia muzicală este clamată des de Bacovia în versurile sale, nu de puţine ori ea este redusă la tăcere sau plâns, sau este înlocuită pur şi simplu cu tăcerea sau plânsul interior. După tăcere, însă, ceea ce exprimă cel mai bine inefabilul este muzica. Ea este ca o vrajă ce ne poartă spre tărâmuri de vis. Poetul se resemnează la gândul că suficiente armonii au ajuns şi şi-au găsit loc de-a lungul timpului în sufletul său: ”Acorduri, arpegii, armonii.../ Orice-au voit din mine-au făcut; /- Să stau cu anii mei pustii,/ Să plâng în orele târzii,-/ În tristele ore, necunoscut -/ Acorduri, arpegii, armonii” (Versuri). Şi plânsul bacovian este însoţit deseori de muzică sau răscolit de armoniile sau dezarmoniile ei. Muzica nu stinge şi nici măcar nu domoleşte plânsul, ci îl amplifică şi îşi dezvăluie sieşi valenţe ascunse. Deşi muzica are vii implicaţii în stări precum bucuria sau veselia, în poezia bacoviană ea este asociată cu tristeţea şi degajă reverii profunde. De altfel, semnificaţia muzicii dintr-un vis petrecut este aceea că te aşteaptă o întristare adâncă. Poate de aceea plânsul bacovian nu împărtăşeşte nici o lacrimă emoţiei sau bucuriei. El este dependent mereu de tristeţe şi durere. Plânsul are ca izvor muzica însăşi, prin instrumentele preferate, cum ar fi, piculina: “Vine / Iarna cu plânsori de piculine” (Oh, amurguri…), flaşneta: “Plângea caterinca-fanfară / Lugubru, în noapte, târziu (...) // Oraşul dormea în tăcere, / Flaşneta plângea cavernos. (…) // Plângea caterinca-fanfară / O arie tristă, uitată…” (Panoramă), clavirul: “Clavirile plâng în oraş / Pe-o vreme de toamnă pustie… / Şi plopii plâng tot în oraş, / Şi-n totul e-o grea agonie. // Par casele triste castele… / Amorul, aici, a murit / Şi poate că plâng la clavire / Fecioare cu păr despletit… // Trec singur… şi tare mi-e teamă… / Şi, unde mă aflu, nu ştiu - / Vai, plopii detună oraşul… / Clavirile plâng în pustiu” (Mister), armonica şi clavirul: “În ecouri bocitoare / Vine iarna, vine-acuşi / Plâng copile pe la uşi / Din harmonii cerşitoare. // Plâng fecioare din clavire / Prin palate boiereşti - / Plâng harmonii la fereşti / Milogiri de cimitire” (De iarnă), vioara: ”Toamna în grădină îşi acordă vioara. / Plâng strunele jalnic, lung şi prelung / Şi-n goala odaie acorduri ajung... / Şi plâng în odaie, şi eu din vioară... / Plâng strunele toate lung şi prelung. // Fereastra e deschisă... vioarele plâng... / O, ninge... şi toate se sting” (Toamna murind), “Şi pe publice terase / Plâng viori sentimental (…) / Foame, / Plânset mondial” (Amurg). Plânsul vine direct din cântec, fie că este vorba de o serenadă: ”Serenadă plângătoare” (Serenadă), sau de un vals: ”Un vals / A plâns în depărtare” (Verset fantast), sau provine chiar din notele tulburătoare ale clavirului: “Clavirile plâng în oraş (…) / O fată, prin gratii, plângând, / Se uită ca luna prin ramuri. (…) / Ea plânge… el palid se pierde / Prin târgul sălbatec, sever” (Toamnă). Plânsul iubirii este rar invocat de Bacovia în poeziile sale. Acesta provine din insatisfacţia unei dragoste neîmplinite şi este acompaniat de o muzică preferată: “Te-aştept ca şi-n trecut, - / Cu plânsul meu pe coarde” (Serenadă). Strigătul cunoaşte metamorfoze interesante, purtând amprenta unei forţe simbolice: ”Şi răgete lungi / Pornesc din ocol” (Pastel). Cel mai adesea, strigătul bacovian ia forma de geamăt: ”Şi-aud gemând amorul meu defunct (...) / Şi gem, şi plâng şi râd în hî, în ha...” (Amurg de toamnă). Geamătul este unul profund: ”Şi geme greu ca în delir...” (Nevroză), fie că este al unui instrument muzical, clavirul: “Şi trist cânta, gemând între făclii (...) / Târziu, murea clavirul lung gemând” (Marş funebru), sau armonica: ”Oh, plouă, şi tu gemi cu plâns de armonie...” (Nocturnă), sau un simplu arcuş pe strună: ”Şi lung gemea arcuşu-acum pe strună”, fie că aparţine unei toamne epuizante: ”E-o toamnă, ca întotdeauna, când totul geme” (Note de toamnă), fie că izvorăşte din străfunduri istorice: “Eu gem în vechiul continent” (Ebreia), sau din dureri fizice: “Pustiu parcurs / Mai mult cu gemete / De fizice dureri...” (Moment). Geamătul poate să aparţină iubitei, unită în disperare cu eroul liric. Speriată, ea se abandonează totuşi unui sărut ftizic: ”Dar sclavă plăcerii, ea geme” (Igienă). Geamătul poate să fie al lui Abshalom (Avesalom), fiul lui David, chemat din legendă: ”Şi parcă mă cheamă / De crengi atârnând / Avesalomi gemând / Cu plete-ncâlcite…” (Furtună), dar şi memoriei unui contemporan simbolist, Ştefan Petică, căruia Bacovia îi dedică poemul “Tu ai murit…”: “Dar Ea mai geme încă”. Dar sunetele lui Bacovia, adesea triste iar uneori disperate, pot fi şi duioase: “În sunete lirice / Şi bucuroase” (Stil simplu), sau melancolice: ”Dă foşnet frunza măruntă, / Umbra e rece-n pădurea sonoră” (Gol), sau exprimând căinţe tardive: “Ani, ani s-au dus / Sună cântul meu” (Revelion). Zgomotul în poezia bacoviană este de fapt o extensie a muzicii pline de sunete acute, stridente, uneori violente, răguşite sau chiar barbare. Zgomotul este prezent în larma unui cântec neînţeles de nimeni, izvorât chiar din muzică: ”Şi-n zgomot monstru de ţimbale / Barbar, cânta femeia-aceea” (Seară tristă), când mintea se blochează: ”Şi mintea, de zgomot, / Nimic nu înţelege” (Furtună). Dacă n-ai ureche muzicală armoniile pot părea simple sunete iritante, fără legătură între ele, cu riscul de a se transforma în zgomote. Toate zgomotele infernale de peste zi sunt adunate undeva într-un spaţiu al vidului şi liniştii: ”Acolo, unde nu-i nimeni,/ Nici umbre,/ Unde se duc / Mulţimi de ani,/ Şi zgomotul zilei, / Şi tăcerea nopţii” (Sic transit...). Unele accente dau zgomotului bacovian timbrul neaşteptat al apelului impetuos împotriva cavoului imens în care omul îşi trăieşte clipele. În “Zgomote” sunt adunate ca într-o colecţie diversele elemente naturale cotidiene întruchipate ca surse de zgomot: ”Sunt ale oraşului intimidări, / Enigme de hazard / Şi anii ce-au fugit, / Fără-nţeles”. Simbolismul aduce în poezie vioara - pentru a exprima emoţii grave şi clavirul - pentru a sugera tristeţea şi sentimentul desperat al iubirii. Stările de tristeţe şi deprimare, amestecate cu visarea şi cu dorinţa de izolare din poezia bacoviană se aud în notele viorii şi clavirului. Melancolia gravă, uneori endemică, alteori apărând doar ca moment nevrotic, este sugerată pregnant de aceste două instrumente muzicale. Vioara, cu sunet limpede şi cristalin aşa cum este cunoscută ea în varianta populară, este instrumentul pe care însuşi poetul George Bacovia l-a cunoscut şi practicat. În poezia sa sunetul viorii apare în toamnele ploioase şi plictisitoare, tocmai pentru a acoperi monotonia absurdă: “Toamna-n grădină şi-acordă vioara, / Strada-i pustie… / Oraşul e plin de hambare, - / De pâinea cea nouă duduie moara” (Note de toamnă), sau acompaniind cântece triste auzite în târgul deplorant al poetului: “Lângă strune de vioară / Cântul trist / L-am ascultat / Ca să uit de-odinioară, / Sau de târgul meu uitat. // Dar vioarele-n şoptire / Prezentară / Afectat / Străzi cu umbre de iubire... / Şi nici târgul s-a schimbat” (Studiu). În poemul “Tu ai murit…” viorile emană sunete funebre, în consonanţă cu stările sufleteşti apăsătoare sub care se află fiinţa: “Vioarele din doliu, cu strunele plesnite, / Te cheamă tremurânde cu nota cea din urmă”. În “Toamna murind” viorile toamnei presante plâng, dimpreună cu fiinţa rătăcită în propria-i odaie transpusă în clipe ultime: “Toamna în grădină îşi acordă vioara. / Plâng strunele jalnic, lung şi prelung / Şi-n goala odaie acorduri ajung... / Şi plâng în odaie şi eu din vioară... / Plâng strunele toate lung şi prelung. // Fereastra e deschisă... vioarele plâng... / O, ninge... şi toate se sting... / Palidă, toamna nervoasă, cântând a murit... / Îmi cade vioara şi cad ostenit, / Iar toamna, poetă, cântând a murit”. Starea de melancolie bacoviană este subliniată adânc şi de notele clavirului. Vibraţia notelor acestui instrument exprimă starea de melancolie acută care cuprinde eul liric prezent în miezul unei toamne pustii: “Clavirile plâng în oraş…” (Toamnă), “Clavirile plâng în oraş / Pe-o vreme de toamnă pustie... (…) // Şi poate că plâng la clavire / Fecioare cu păr despletit... (...) // Vai, plopii detună oraşul... / Clavirile plâng în pustiu...” (Mister). Clavirul, în fapt pianul sau alte instrumente muzicale de percuţie cu coarde şi clape asimilate acestuia (de exemplu, pianina), reuşeşte, în versul bacovian, să transforme melancolia în deznădejde iar plictisul în suferinţă: “Afară ninge prăpădind, / Iubita cântă la clavir, - / Şi târgul stă întunecat, / De parcă ninge-n cimitir. // Iubita cântă-un marş funebru, / Iar eu nedumerit mă mir: / De ce să cânte-un marş funebru... / Şi ninge ca-ntr-un cimitir. // Ea plânge şi-a căzut pe clape, / Şi geme greu ca în delir... / În dezacord clavirul moare, / Şi ninge ca-ntr-un cimitir” (Nevroză). Eul poetic se situează într-un univers redus la dimensiunile unui cavou. ”Dintre poeţii români, Bacovia e singurul care s-a coborât în infern”, spunea Nicolae Manolescu (Prefaţă la ”Plumb”, de G. Bacovia, BPT, 1965, p. XXIII). Invazia sentimentului de melancolie se produce brusc, într-un decor de salon banal, în umbra căruia este prezentă şi iubita, dar şi nelipsitul clavir: “Iubito, şi iar am venit... / Dar astăzi, de-abia mă mai port - / Deschide clavirul şi cântă-mi / Un cântec de mort. // Şi dacă-am să cad pe covoare / În tristul, tăcutul salon, - / Tu cântă nainte iubito, / Încet, monoton” (Trudit), sau auzit direct din stradă, sub presiunea unei ninsori insalubre, când poetul trece zadarnic pe sub fereastra iubitei: “Un clavir îngână-ncet la un etaj, / Umbra mea stă în noroi ca un bagaj - / Stropii sar, / Ninge zoios / La un geam, într-un pahar, / O roză galbenă se uită-n jos” (Nocturnă). Clavirul este instrumentul preferat al poetului pentru a asculta ultimile note ale despărţirii totale de această lume: “Zi, finala melodie din clavirul prăfuit, / Or ajunge plânsul apei din havuzele-nnoptate” (Poemă în oglindă). Numai clavirul - asociat cu alte instrumente muzicale - reuşeşte să întregească muzica mult aşteptată a unui marş funebru în noapte: “E-o muzică de toamnă / Cu glas de piculină, / Cu note dulci de flaut, / Cu ton de violină… / Şi-acorduri de clavire / Pierdute, în surdină; / Şi-n tot e-un marş funebru / Prin noapte, ce suspină...” (Nocturnă). Sunetele muzicale se integrează într-un adevărat concert iar artistul-poet îşi atinge cu delicateţe instrumentele. Poetul nu se pricepe la clavir, însă ştie unde să asculte notele mult îndrăgite ale acestuia: “Plîng fecioare din clavire / Prin palate boiereşti - / Plâng harmonii la fereşti / Milogiri de cimitire” (De iarnă), chiar şi când, în stil epigramic, dispreţuieşte şi ironizează manifestările cosmopolite sau pastişe: “Duduia veşnic citeşte; / Ştie clavirul, pictează - / Şi nopţi de-a rândul veghează, / Şi poate, de-aceea slăbeşte” (Unei fecioare). Aşa cum sugerează şi titlul, poemul “Marş funebru” imită cadenţa unui marş mortuar. Clavirul se aude întâmplător în noaptea târzie şi ninsă şi te opreşte brusc din drum. Întunericul nopţii este omniprezent, moartea este atostăpânitoare iar fiorul ei pune în mişcare instrumente diabolice: “Ningea bogat, şi trist ningea; era târziu / Când m-a oprit în drum la geam clavirul; / Ţi-am plâns la geam, şi m-a cuprins delirul -, / Amar, prin noapte vântul fluiera pustiu”. La clavir cântă o brună necunoscută, trist şi nostalgic: “Un larg şi gol salon vedeam prin draperii, / Iar la clavir o brună despletită / Cânta purtând o mantie cernită, / Şi trist cânta, gemând între făclii”. Orchestra se completează brusc prin apariţia unei blonde care, deşi somnoroasă şi dezbrăcată, îşi integrează violina în concert: ”Apoi, veni şi-o blondă în salon... / Şi-aproape goală prinse, adormită, / De pe clavir, o scripcă înnegrită – / Şi urmări, pierdută, marşul monoton”. Chiar şi în formele ei cele mai simple, aptitudinea muzicală presupune o serie de însuşiri senzoriale şi afective. Sub delir însă, aceste aptitudini se estompează. Amărăciunea din suflet compromite concertul şi provoacă instrumentele să plângă în loc să cânte, iar clavirul devine un sicriu în semiîntunericul salonului: “Cântau amar, era delir, - / Plângea clavirul trist, şi violina - / Făcliile îşi tremurau lumina, / Clavirul catafalc părea, şi nu clavir”. În final, totul se dărâmă, clavirul geme, luminile slabe ale încăperii aproape că se sting, iar sfârşitul fiinţei este previzibil, eul bacovian intră într-o nevroză accentuată: ”Târziu murea clavirul lung gemând; / Luptau făcliile în agonie... / Şi-ncet se stinse-o noapte de vecie, / Şi-n urmă, greu, un corp am auzit căzând. // Vai, de-atunci îmi pare lumea şi mai tristă, / Viaţa-i melodie funerară... / Şi nu mai uit nebuna lăutară - / Şi transfigurata, trista claviristă”. Monotonia, atât de des întâlnită în poezia bacoviană, este sugerată de acordurile altor două instrumente muzicale: armonica şi fanfara. Armonica, un acordeon de dimensiuni mai reduse (uneori asimilată şi cu muzicuţa de gură), contribuie în poezia bacoviană la întreţinerea unei atmosfere muzicale care sugerează monotonia absolută. Bacovia induce în poezia sa o monotonie profundă. Ploaia e monotonă, oraşul e monoton, burghezia e monotonă, sezoanele sunt toate triste şi monotone, însăşi viaţa curge monoton, netulburată de nimic şi de nimeni. Universul liric al lui Bacovia este într-atât de derutant prin monotonia sa sonoră şi cromatică încât putem să rămânem cu senzaţia că poemele sale se amestecă pur şi simplu cu muzica. Armonica îşi aruncă acordurile în lamentările unui miez de iarnă: “În ecouri bocitoare / Vine iarna, vine-acuşi - / Plâng copile pe la uşi / Din harmonii cerşitoare. // Plâng fecioare din clavire / Prin palate boiereşti – Plâng harmonii la fereşti / Milogiri de cimitire” (De iarnă), sau este alungată, în speranţa regăsirii liniştii mult râvnite: “O, nu mai cânta, harmonie pribeagă / Că plâng, şi un ştiu unde să mă duc, (…) // Oh, plouă, şi tu gemi cu plâns de armonie” (Nocturnă). Simboliştii au introdus fanfara în poezie pentru a trezi melancolii. Fanfara bacoviană este aproape omniprezentă atunci când citadinul este invocat. Odată cu ea nu apare şi gruparea de interpreţi care cântă din instrumentele specifice de suflat şi de percuţie. Fanfara apare şi într-o variantă redusă, reprezentată de o simplă caterincă (flaşnetă). Simbolismul a introdus caterinca în poezie pentru a evoca mediile sărace. Acţionată noaptea târziu, caterinca are un cântec asemuit cu un plâns macabru, care îl extenuează pe ascultător: “Plîngea caterinca-fanfară / Lugubru, în noapte, târziu (…) / Şi-acea caterincă-fanfară / Îmi dete un tremur satanic; (…) / Plângea caterinca-fanfară / O arie tristă, uitată...” (Panoramă). Fanfarele preferate de Bacovia sunt însă cele funerare, care însoţesc de regulă morţii în drumul spre cimitir: ”Veşnicie, / Enervare... / Din fanfare funerare / Toamna sună, agonie” (Oh, amurguri...). Îmbinarea sinestezică a sugestiei muzicale cu cea coloristică aduce cu sine corespondenţe subtile şi reprezintă o expresie a consonanţei universale, dând sentimentul plenar al integrităţii lumii. Coloristic, sentimentul de monotonie este sugerat de culoarea violet, iar auditiv, de fanfară şi armonică: “Primăvară… / O pictură parfumată cu miros de violet. / În vitrine, versuri de un nou poet; / În oraş suspină un vals din fanfară” (Nervi de primăvară). Impresiile sunt sugerate aici atât prin culoare cât şi prin corespondenţe muzicale ale acesteia. Din grădinile oraşului în care cântă fanfara sunt trimise, ca din spatele unei săli de concert, ecouri stinse peste întregul oraş amorţit. Fanfara este prezentă în parcurile de duminică sau sâmbătă seara. Ea este militară şi are un cântec trist, deopotrivă cu tristeţea oraşului posomorât: “Ce tristă operă cânta / Fanfara militară / Târziu, în noapte, la grădină… / Şi tot oraşul întrista / Fanfara militară. (…) // Târziu, în noapte, la grădină, / Ce tristă operă cânta / Fanfara militară“ (Fanfară). Somnolentul oraş de provincie, în care numai la grădina publică mai există puţină animaţie, nu reuşeşte să fie trezit la realitate nici măcar de muzica frenetică a fanfarei militare. Fanfara este un mijloc de acoperire a timpului liber care, în monotonia citadinului, se scurge greu şi neînsemnat: “- Apoi, fanfara pentru trai, / Şi convorbiri savante” (Deşi nimic). În poemul ”Şi ninge…” oraşul este izolat, orchestrele şi fanfarele nu mai atrag, iar muzica sună sinistru de la distanţă. În aceste circumstanţe fanfara, dimpreună cu muzica ei, apare în noaptea iernatică îndemnând la manifestări de desfrâu: “Şi ninge în oraşul mare / E noaptea plină de orgii, / Iar prin saloane aurii / S-aud orchestre, şi fanfare”. Violina şi flautul susţin stările nevrotice. Acestora le corespund în plan cromatic culorile verde crud, albastrul şi rozul. Violina se află natural alături de clavir pentru a sugera un marş funebru: “Cântau amar, era delir, - / Plângea clavirul trist, şi violina -” (Marş funebru), dar şi de celelalte instrumente muzicale, precum flautul şi piculina, pregătite parcă pentru un adevărat concert de toamnă: “E-o muzică de toamnă / Cu glas de piculină, / Cu note dulci de flaut, / Cu ton de violină” (Nocturnă). Violina are un sunet strident în larma unei ploi: “Deşi nimic… / Cu larme / De piano / Ca ploaia, / Sau violina ţipând / Ca pentru momiţe” (Deşi nimic). Flautul intervine în poezia bacoviană pentru a exprima duioşia unei mărturisiri erotice: “Ca muzicant / Eu te-aş şopti / Cu flaut” (De-aş fi artist). De asemenea, el este prezent pentru a sugera singurătatea şi starea de nervozitate: “O, gând amar… / Singurătăţi, / Pribege seri de primăvară, / Parfumuri - ce se duc pe vânt - / Şi flaute din stânci de mare… / - A fost ca niciodată, / Şi valuri se foşnesc la ţărm, / Îngrijitoare aşteptări, / Singurătăţi, / Şi flaute / Din stânci de mare…” (La ţărm). Flautele cântă în lirica bacoviană resemnarea şi tristeţea din sufletul fiinţei. Cuprins de jale, eul liric este copleşit de sentimentul zădărniciei: “Zădarnic flaute cântă / În aste zile păgâne - / La vânt s-au dus aspiraţii, / Nimic nu rămâne...” (Gaudeamus). O serie întreagă de alte instrumente muzicale sunt indisolubil legate de recuzita instrumentală a poetului. Piculina, de pildă, apare pentru a amplifica sosirea unei ierni nedorite: “Oh, amurguri violete... // Vine / Iarna cu plânsori de piculine” (Oh, amurguri…), sau miezul unei toamne târzii: “E-o muzică de toamnă / Cu glas de piculină,” (Nocturnă). Acordeonul este învechit şi nu reuşeşte să-şi expună notele decât prin sunetul timpului liber demoralizator: “Când ore libere / Sună / Din vechi acordeon / De-a zilelor bravade... / Relativ, / Pardon.” (Idei). Buciumul este asociat vremurilor autumnale şi sună în acord cu starea de nelinişte de dinaintea morţii, înfricoşând: ”Buciumă toamna / Agonic – din fund - / Trec păsărele, / Şi tainic s-ascund” (Pastel). Însă este şi un prevestitor al durerilor adânci, tomnatice: ”Ce chiot, ce vaiet, în toamnă... / Şi codrul sălbatec vuieşte - / Răsună-n coclauri un bucium, / Şi doina mai jalnic porneşte” (Melancolie). Sunetul lui prelung, mai degrabă metalic, vine din străfundurile istoriei: ”Şi vine, ca-n vremi de demult, / Din margini, un bucium de-alarmă, / E toamnă... metalic s-aud / Gorniştii, în fund, la cazarmă” (Toamnă). Poezia simbolistă foloseşte motivul fluierului pentru a evoca funebrul. În creaţia bacoviană fluierul este multiplicat, aşa cum sunetele ascuţite ale acestuia sunt emise simultan pe mai multe tonuri: “Prin noapte, toamna despletită / În mii de fluiere cântă” (Singur). Fluierul sună amar şi pustiu, ca nişte ustensile de semnalizare: “Amar, prin noapte vântul fluiera pustiu. (…) / Iar vântul fluiera ca ţipătul de tren” (Marş funebru), sau aflat direct în posesia protectorului: “Încet, un paznic fluiera / Poema-atâta de târzie” (Demult). Fluierul poate fi metalic, dar şi unul simplu, construit din materiale la îndemână şi pus în valoare prin gingăşia unei copile: “Din fluier de răchită, / Primăvară, / O copilă poposită la fântână / Te îngână / Pe câmpia clară” (Note de primăvară). Naiul imită sunetul fluierului: “Naiul fluiera / Păgân / Şi fabulos” (Jurnal). Lira cântă trist şi memorabil: “Un cântec trist din liră / Aş vrea să-ţi mai arunc (...) // Priveşte, ţi le-arunc... / - E cântul trist din liră” (Versuri). Vechea harfă are sunetul îmbătrânit: ”Când orice se vinde, / Când orice e marfă - / Trezeşte un sunet bătrân / Din antica harfă” (Legendă), iar orga este asociată cu monotonia burgheză: ”Duminică simplă, burgheză.../ Cîntec de orgă stricată” (Miazăzi de vară). Chitara îşi aruncă în salturi sunetul corzilor: ”Profil de burg gigant / Şi atmosferă, rară, / Amar parfum de liliac / Şi bonduri de chitară” (Arminden), sau cântă şi ea pe undeva, nu se ştie pe unde: ”Suna, pe undeva, / Chitara” (Gânduri). Singură, vechea talangă, este asociată unui cântec trist şi răguşit: ”Tălăngile, trist, / Tot sună dogit… / Şi tare-I târziu, / Şi n-am mai murit” (Pastel), sau este în consonanţă cu anotimpul, iar sunetul ei ascunde basme neştiute: ”Da, plouă cum n-am mai văzut… / Şi grele tălăngi adormite, / Cum sună sub şuri învechite! / Cum sună în sufletu-mi mut! // Oh, plânsul tălăngii când plouă! // Ce basme tălăngile spun! / Ce lume-aşa goală de vise! (…) // Oh, plânsul tălăngii când plouă!” (Plouă). Sub ploaia infiltrantă şi rece, într-o atmosferă de tristeţe şi funebru, tălăngile amorţite nu cântă, ci plâng. În poezia bacoviană orchestra, ca ansamblu simfonic major, este rar menţionată. Ea apare doar în trei poeme şi doar într-o formaţie restrânsă. În poemul “Alb”, orchestra porneşte greu, ilar, ca o alterare a tonalităţii interioare: “Orchestra începu cu-o indignare graţioasă. / Salonul alb visa cu roze albe - / Un vals de voaluri albe... / Spaţiu, infinit, de o tristeţe armonioasă”. Motivul cromatic concentrat în alb conturează aici reveria şi infinitul ei, dar şi starea de nevroză. Orchestrele şi fanfarele se aud doar de la distanţă, sub imperiul unei ninsori veşnice care acoperă nu numai oraşul, dar şi sunetele muzicii instrumentale: “Şi ninge în oraşul mare / E noaptea plină de orgii, / Iar prin saloane aurii / S-aud orchestre şi fanfare” (Şi ninge...). Orchestra este însă anticipativă şi usturătoare: “Ţii minte? / Orchestra frigea / În bizare prevestiri, / Balul” (Incident la bal). Umaniştii susţineau că auditoriul poate fi cel mai bine “antrenat” atunci când poezia şi muzica se petrec împreună. Aşa s-au dezvoltat şansoneta franţuzească şi madrigalul italian, genuri noi muzicale care, la acea vreme dar şi astăzi, satisfac pe deplin această cerinţă. Serenada, cu aerul ei nocturn şi cu iz de divertisment, dedicată de obicei sub fereastra cuiva în semn de omagiu sau mărturisind o dragoste, apare în poezia lui Bacovia cu sensuri nostalgice, inducând tristeţea şi descurajarea continuă. Sub această haină ea se poate rătăci în acorduri neclare: “În haine negre, întunecate, / Eu plâng în parcul de mult părăsit… / Şi-a mea serenadă s-a rătăcit / În note grele, şi blestemate” (Ecou de serenadă), sunând - ca ultim mesaj - ca din topor: ”În noaptea asta, iată, sună /O serenadă din topor”, ”Martirilor scăldaţi în sânge, / Cânt serenada cea din urmă” (Serenada muncitorului), sau pur şi simplu este devorată până la dispariţie: ”Se mănâncă, - / O serenadă, / Şi, nici o importanţă” (Din explorări). Serenada este plângătoare, este cântată rar, dar necesară sufletului înainte de a pleca la culcare: ”Serenadă plângătoare... / Zi de muncă a-ncetat, / Pentru-o seară visătoare / Serenada s-a cântat. // Noaptea-ncet / Pe toţi adună / La cămine, la culcat, / Pentru-o seară visătoare / Serenada s-a cântat. // Noapte buna!” (Serenadă). Poezia serenadei are versul ascuns şi nu se dezvăluie cu uşurinţă: ”Şi cupa-i deşartă, şi vinu-i sfârşit - / Târzii serenade cu vers tăinuit” (Ecou de romanţă). Şi, tot ca sfârşit, ca eliberare finală şi năzuind spre o descătuşare spirituală, serenada apare într-o coloratură sezonieră: ”Sezonul verii s-a finit / De serenadele albastre” (Meridian). Din folclorul românesc doina de jale este preferata poetului pentru a accentua tristeţea universală. Sub teroarea ninsorii veşnice mizeriile nu se expun, ci doinesc: ”Un moment, să gândesc… / Cum iarna îşi duce teroarea - / Mizerii, de-aproape, doinesc, / Sclipeşte-n ferestre ninsoarea” (Din vremuri). În poemul ”Melancolie” un bucium, abia sesizat prin larma cotidiană a toamnei, anunţă o doină de jale: ”Ce chiot, ce vaiet, în toamnă... / Şi codrul sălbatec vuieşte - / Răsună-n coclauri un bucium, / Şi doina mai jalnic porneşte”. Cel mai potrivit loc pentru un vers trist este într-o doină: ”Un viers / De demult, / Doineşte” (Destin), suspinele izvorând de sub omături înalte: ”Fulgii / Prin copacii goi, / Tristele suspine, / De omăt să troieneze / Doinele în sine” (Restituiri). În poemul ”Miazăzi de vară”, balada, cântecul bătrânesc atât de sugestiv şi adecvat destinului românesc, exprimă tristeţea, solitudinea poetului care se simte încătuşat şi sufocat spiritual în această lume care-l apasă şi îl claustrează definitiv, fără posibilitate de evadare: ”Duminică simplă, burgheză... / Cântec de orgă stricată / Ce veche baladă mai plânge / Pe-un splai, aşa, dintr-o dată? // Ecou secular şi târziu… / Şi-al zilei zăduf, o ruină - / - Sumbră baladă germană / Pe străzi, în cetatea latină”. Din punct de vedere artistic, muzicalitatea poeziei bacoviene este realizată printr-o ingenioasă ritmare a versurilor, prin rime sugestive, prin preponderenţa vocalelor şi a consoanelor sonante, prin repeţiţii care fac versul învăluitor şi insinuant, prin coloristică şi prin folosirea refrenului şi sugestiei muzicale. Muzicalitatea versurilor se evidenţiază nu numai prin repetiţiile cuvintelor, ci şi prin accentuarea unor sunete, ridicarea acestora la tonalităţi dintre cele mai perfecte. Ritmul muzical induce expresivităţi emoţionale şi oferă şansa de a trăi activ cântarea. Statistic, în lirica bacoviană elementul muzical precumpăneşte asupra celui cromatic. Totodată, elementele coloristice produc ecouri muzicale şi efecte de incantaţie. George Bacovia publică în mai multe rânduri versuri în revista vremii “Muzică şi poezie”. De altfel, în anul 1947 când a fost sărbătorit poetul, în oraşul său natal s-a desfăşurat un festival special dedicat cu un recital de poezie şi muzică pe versuri bacoviene. În anul 1956 revista “Muzica” îi dedică poetului un număr întreg cuprinzând un grupaj de lieduri pe versurile sale. Opera poetică a lui George Bacovia străluceşte în rândul celor mai de seamă valori ale liricii româneşti şi universale. Intrând în rezonanţă cu versul său, eşti pătruns de miracolul artistic al unei simplităţi profunde. Nichita Stănescu spunea despre Bacovia că este cel mai naţional poet român de după Eminescu. Se spunea despre Mozart că, în unele momente, a cântat la vioara lui pe o singură coardă. Tot aşa şi Bacovia, în poezia sa, a fost un cântăreţ pe o singură coardă, cu vibraţii triste şi adânci, aproape inimitabile. Biografia sa ne oferă o trăire interioară absolut uluitoare, ale cărei expresii se regăsesc din plin în cele 175 de poezii rămase. Criticul Eugen Simion a atras primul atenţia că avem de-a face cu viaţa unui mare poet despre care se spune, nu fără dreptate, că n-a avut biografia pe care opera lui o merita. ”Dincolo însă de analize, comentarii, exegeze, opera bacoviană, ca a oricărui alt mare poet, trebuie recitită. La fiecare lectură, descoperim ceva de care ne mirăm că nu ne-am dat seama până acum. Mereu avansăm şi totuşi ne trezim mereu că am rămas în urma marilor poeţi, că am fost şi suntem trăiţi de ei înainte ca noi înşine să trăim”, susţinea Constantin Coroiu în 2007, la 50 de ani de la dispariţia poetului. Petre Rău Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23974 Comentarii: 120095 Useri: 1426
ADMINISTRARE