PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
... Text postat de Daniel Bratu Institutul Politehnic era dominat de beznă, mult mai adâncă decât în nopţile epocii de aur. Nici măcar bătrâna alee dinspre Dâmboviţa nu era luminată, dar în cei aproape patru ani de studenţie îi învăţasem fiecare înclinare a dalelor care o alcătuiau, fiecare tufiş şi arbore erau în locurile pe care le ştiam foarte bine. Îmbrăcat în kaki, cu haine de prelată militară, încălţat cu bocanci de armată, cu muşchii încordaţi, eram gata de luptă şi am început furişarea până la Transporturi (de fapt, sediul Metalurgiei şi Transporturilor care, conform unor ironii şi chiar autoironii de campus, `erau pe stânga, iar Politehnica şi facultăţile ei pe dreapta`), în salturi mici, întrerupte de perioade de mers târâş. Până la clădirea facultăţii, prima din complexul politehnist, nu s-a întâmplat nimic. Nu se făcuse chiar târziu, era cam 7-8 seara. Nu se auzea nici o mişcare, însă. Am trecut printr-un moment de cumpănă, crezând că toate chemările televizate ale studenţilor nu erau decât o farsă, datorată bramburelii generale din acele zile sau, şi mai rău, că se întâmplase ceva grav, că facultatea, precum şi alte instituţii, fuseseră cucerite de forţele răului, teroriştii, iar eu ajunsesem prea târziu, nu răspunsesem îndeajuns de iute chemărilor disperate de la televizor. Când am ajuns la înalta uşă de acces în facultate, sătul de monumentele de tăcere, am început să bat, cu puterea disperării, în geam. De la a doua cutremurare a sticlei, prin care se producea un zgomot ca de clopote în izolate mănăstiri montane, întunericul din uriaşa sală de primire a viitorilor ingineri s-a luminat vag, ca un capăt de tunel feroviar mediu circulat, porţile de fier şi vitralii s-au întredeschis, iar o voce caldă, şoptită melodios, împinsă de un parfum fin, devastator, de fată frumoasă, m-a săgetat până în adâncul sufletului meu de revoluţionar optzecinou-ist şi mi-a mărit dorinţa de a pătrunde: - Stai, că trag! Cine eşti? De la ce facultate ? Cu o ţeavă de Kalaşnikov în piept, încă zăpăcit de penumbra din care izbucniseră şoaptele întrebătoare şi din care clipeau, des potopiţi de gene, doi frumoşi aştri de nuanţe cenuşii, ascunşi apoi de lumina sălbatecă, de reflector nemilos, a unei lanterne, care mi-a rănit pofticioasele globuri oculare, am scos, rapid, triumfător, greu încercatul meu carnet de student şi l-am aşezat drept pavăză crudei izbucniri fotonice. - Om bun sunt! Am venit să apăr facultatea şi Revoluţia. - Bine, mai vedem noi, deocamdată te las să intri, deşi nu prea mai semeni cu ăsta din poză, a mai cântat, cu un pronunţat simţ critic, urmaşa Ecaterinei Teodoroiu. În holul facultăţii era o beznă cenuşie, prin care se simţea forfota curajoşilor paznici dăruiţi Revoluţiei. Cea care mă luase în primire îşi continua, conştiincioasă, treaba şi mă percheziţiona de zor, fapt care corespundea şi dorinţelor mele, de a elimina orice fel de suspiciuni legate de apartenenţa, trup şi suflet, la obiectivele revoluţionare. Diana, după cum am aflat, ulterior, că se numea frumoasa cerberă (chiar era frumoasă, intuiţia nu mă înşelase, mai târziu am citit şi nişte explicaţii ştiinţifice referitoare la parfumatul timbru vocal al femeilor frumoase) a lăsat să i se zărească, prin întunericul care îmi devenea din ce în ce mai prietenos, un sclipitor zâmbet de Albă ca Zăpada şi, cu toată inocenţa de care era capabilă o viitoare specialistă în `turnătorie` (era studentă în anul doi la Metalurgie), mi-a dat undă verde: - E OK, nu-i periculos, n-are nici un fel de armă! Am fost condus în amfiteatru, la etajul 1, unde se afla un fel de comandament zonal. Aici, un grup de 15 studenţi, cuprinşi de o stare revoluţionară vecină cu febra, clănţăneau din dinţi înjurându-i pe Odioşi. L-am recunoscut pe Radu Roşu, colegul meu de grupă, un oltean de treabă, care s-a speriat când m-a văzut: - Băă Dane, cum de trecuşi de postul de pază de la tranşeu? Cum de nu te împuşcă ăla? - De şmecher ce sunt, roşcovane! Ce tot bâigui acolo? Singurul control, ce-i drept, ca lumea tare, mi l-a făcut fata de la intrare, care vă păzeşte gingaşele făpturi. - Cum aşa, doar nu păţi ceva mormolocu`!? Auzi, Cosmine, nu l-a întrebat nimeni de sănătate înainte de a intra în sediu, ce-o fi cu Marius, ăl` de l-am pus paznic la şanţ? Hai să mergem cu schimbul! - Mergem, cred că are nevoie şi de schimburi, nu numai de schimb de gardă, nu-l ştii cât e de `spărios`? Şi-o fi pus căciula pe ochi să nu-i vadă pe `duşmănoşi` şi, dacă a auzit vreun zgomot, s-a scăpat pe `dumnealui` de i-a fost ruşine să mai dea vreun semn de viaţă, a început să râdă, cam strâmb, ce-i drept, numitul Cosmin, un vlăjgan de `doi metri şi-un pic`, student în anul trei pe la seral. L-au găsit pe Marius, ăsta tremura tot, nu mă observase, fapt pentru care m-am simţit un pic mândru de talentele mele de `cercetaş` - nici nu-l mai interesam, singurul lucru pe care părea să-l dorească era o pătură groasă şi un ceai cald. Ceea ce i s-a şi oferit, erau acolo o mulţime de studente revoluţionare care ajutau la recuperarea morală şi trupească a `ostaşilor` de ocazie, făcând sandwich-uri, ceaiuri şi cafele. Între timp, organizarea `minirezistenţei` trecuse în mâini mult mai pricepute, mai experimentate. Una dintre aceste mâini aparţinea unui profesor de la Transporturi, secretar de partid pe facultate `înainte`, Botoreanu, pe care mulţi colegi care aveau rude în străinătate îl acuzau, pe la colţuri, de îndoctrinare malefică. Roşcovan, plinuţ, dar cu tendinţă evidentă, în aceste zile, de micşorare a volumului, cu privirea albastră căutând în permanenţă un loc în care să se poată fixa, o încuviinţare, un semn de bunăvoinţă, gesticulând iute, nesigur pe fapte şi vorbe, pe viitor şi pe trecut, cu modul lui de a vorbi ciudat, peltic, sâsâit, fonfăit, care îl făcea greu de înţeles la catedră, reuşise să pună în aplicare un plan de pază, ne repartizase pe schimburi şi posturi de apărare a facultăţii, judicios, cu mult mai mult talent şi dăruire decât reuşea în plan didactic. Cel care coordona întreaga activitate de pază era fostul `şef` al Gărzilor Patriotice din Politehnică, cu un nume vrednic de ţinut minte, Mantaroşie, parcă predestinat vremurilor revoluţionare, protejate atât la vârf cât şi la poale de aceleaşi rezistente şi la fel colorate haine de vreme rea. Nu prea am văzut alţi profesori. Mai târziu, mi-am dat seama că dintre cei prezenţi pe noile baricade, de după 21-22 decembrie, cei mai mulţi făcuseră parte din nomenclaturi de diverse speţe, de la al II – lea rang, până la nomenclaturi de buzunar, dar cu atât mai uşor de condamnat şi că aceşti oameni, culpabili, dar şi valoroşi, mulţi dintre ei, se apărau, de fapt, pe sine, îşi construiau temelii noi din acest curaj revoluţionar, pentru un viitor ferit de acuzaţii, penale sau morale, ale colegilor de muncă sau chiar de viaţă. Erau 6 posturi de pază, iar pentru două dintre ele, aflate într-un corp separat (corpul H), am fost şi eu repartizat. Am intrat în schimbul al II - lea, de la 22.00 (10 `piem`, după cum ne-a şoptit, occidental, fostul secretar de partid Botoreanu, bun vorbitor, însă, de limbă rusă, care cugeta shakespear-ian, încă, despre comunism: `Bâti ili ne bâti ?`) şi am început să ne învârtim prin cabinete şi săli de curs, eu şi `roşcovanul`, mimând diverse tehnici de atac şi apărare, la baionetă, cu AKM-urile pline de gloanţe, atârnate solid de cefele noastre de partizani. Era o noapte luminată intens, atât natural, de luna rotunjită cât tot cerul, cât şi dureros de artificial, de trasoarele tirurilor sol-sol, artificii zgomotoase, izbucnite periodic dinspre Ministerul Apărării Naţionale şi dinspre Gara de Nord, semne ale unor lupte crâncene. Pe la miezul nopţii, în timp ce făceam o scurtă escală pe hol, am auzit vocea lui Radu, din cabinetul `de frâne`, ca un şoptit de muribund sau de, cel puţin, speriat de moarte: - Dane, vino repede, teroriştii, măi omule! Sunt aici, lângă noi! Vocea lui şuierată, rezultat al unei conştiente camuflări dar şi al involuntarei lipse de aer produse de imaginea de coşmar, mi-a înmuiat genunchii şi mi-a făcut sângele să urce artezian. Am strâns cu putere mânerul pistolului automat şi am intrat în încăperea de unde venise strigătul, şoptit, de ajutor. Transpirasem, deşi nu era deloc cald şi încă mai transpiram, după furişarea tactică în laborator, chiar şi aşa, stând cu tâmpla lipită de metalul rece al standului DRV, lângă Radu, privind spre uriaşul geam, cât un perete, aşezat orbitor spre luna plină. - Sunt mulţi, vreo 7-8, stau acum după colţ, se ascunseră, cred că mă zăriră, afurisiţii. Am auzit clănţănitul încărcătorului şi am observat, printre razele lunii, mişcarea decisă a lui Radu, care îşi pregătise pistolul mitralieră pentru o intervenţie în forţă. - Stai, i-am şoptit, nu te grăbi, aşteaptă să iasă la interval! Dacă tragi acum, în orb, n-o să faci decât să ne pui în bătaia puştii lor, să ne expui. Chiar în momentele în care îi explicam lui Radu aceste subtile tactici militare, cei de dincolo de geam s-au mişcat, au sărit pe lângă zid, pe sub pervazul geamului cât un ecran de cinema şi au trecut mai departe, înconjurând clădirea. Am armat eu, a încărcat şi el, reflex inutil dar providenţial, încă o dată, apoi a tras, sau a vrut să tragă, oricum fără folos, pentru că arma se blocase. Eu ezitasem, nu reuşisem să prind nici o umbră mişcătoare de afară, în cătare, ca lumea, degeaba am alergat spre laboratorul celălalt, dinspre est, de motoare, nu i-am mai ajuns nici măcar cu privirea. Ca nişte iepuri bine antrenaţi de mulţimea sezoanelor de vânătoare, aceştia dispăruseră, săltând spre coclaurile dinspre sala de sport, fără urmă. L-am lăsat pe desumflatul `Împărat Roşu`, înlăcrimat de ciuda nereuşitei, de pază cât pentru doi şi am fugit prin curtea interioară (vreo 25 m, în diagonală), tremurând tot, către centrul de comandă al operaţiunilor, amfiteatrul din sediu. Am izbit uşa de perete, speriindu-i pe cei care ascultau, încă, la televizor, alarmantele ştiri din ţară despre morţii şi răniţii Revoluţiei. - Teroriştii, fraţilor, au trecut pe lângă noi, i-am văzut dar ne-au scăpat, ne înconjură, au trecut pe lângă haş spre sală, hai după ei! am strigat, gâfâind, cu un aer de erou grec în luptă cu perşii scăpaţi spre Atena. - Fova….Cefăţene Bratu, nu pufem părăsi sediul, lăsăm faculfafea fără apărare! mi-a răspuns, în stilul specific, Botoreanu. Du-fe repede înapoi, de se ai fugif din posf, si-a fost frică si l-ai lăsaf pe Rosu singur? Spumegam, nervii îmi încolăciseră creierul şi eram pe aproape de explozie, degetele îmi căpătaseră negativul gâtului său de greoi cuvântător, când, deodată, lângă uşă a început să sune, ireal, telefonul public. - Da, alo, da aisi faculfafea de Fransforfuri, Boforeanu sânt, să frăisi si dumneavoasfră! Se? Asi frimis o frupă de sapte sersetasi de la Recforat, să serseteze împrezurimile? De hând? De vreo zuma` de oră? Si nouă de se nu ne-asi spus, au frecuf pe aisi, da, s-au dus spre sala de sport, era să-i împushăm bine mersi. Da, am înseles, shuzasi, să frăisi, fără somenfarii! Îmi devenise, brusc, simpatic Botoreanu, dacă ar fi semănat, puţin măcar, cu Diana, chiar l-aş fi pupat. Dar nu era cazul. Deci, nu scăpasem teroriştii, nu ne înconjurau forţele întunericului, reuşisem să evităm o catastrofă, din întâmplare: eu din prea mare chibzuială, iar colegul meu oltean din prea mare grabă şi, printr-o minune, nu ne împuşcaserăm între noi, studenţii deveniţi câini de pază ai democraţiei. Nici noi doi şi nici trupa de şapte cercetaşi, trimişi fără preaviz de la Rectorat, bine dotaţi cu armament, AKM-uri pline ochi, cu 30 de bucăţi de 7,62, nu am avut soarta celor de la Otopeni. Cineva, acolo sus, încă ne mai iubea... Mai târziu, pe când dormitam, aşteptând rândul la un nou rond de pază, lungiţi pe caloriferele masive, confortabile, de la parterul sediului, am auzit, ca prin vis, o salvă de armă automată: - Taca, taca, taca, trrrrrm ! Ne-am aruncat, instinctiv, alunecând pe mozaicul pardoselii până la primul colţ de zid. Am simţit parfumul, acelaşi de la intrare. Nu era parfumul morţii ci altceva mult mai fin, delicat dar şi puternic, care trezea în mine o nemăsurată poftă de viaţă. Diana purta acum nişte superbi pantofi, cu toc imens, construit ca o legătură la pământ a coapsei sale zburătoare şi, împinsă de energie revoluţionară, străbătuse în viteză maximă holul scufundat în linişte, coşmaruri şi noapte. Inima-mi nu mai avea bătaia fragilă a spaimei, pricepusem rapid cauza mitralierii noastre nocturne şi chiar doream încă o rafală. Fusesem un biet câine de pază, dar perioada trecuse şi, ars de botezul neaprinsului foc, puteam să cânt, ca mai târziu un faimos şi nonconformist menestrel, după a doua perioadă de stagiu militar, concentrat într-o singură noapte, «Am să mă întorc bărbat»... 2004 Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   sunt mulţi, da, apoi au fost şi mai mulţi (în partea a IV-a chiar mă refer la asta), fiecare a perceput altfel evenimentele - unii au rămas cuplaţi pe traseul revoluţionar, alţii au ales drumul contestărilor/revendicărilor, eu n-am mai stat la aranjatul cărţilor de joc - zona aceea rozalie era prea aproape de culoarele roşii, de-abia depăşite   Postat de catre Daniel Bratu la data de 2008-01-30 07:46:27               pe site-urile astea sunt mulţi care au trăit, în mare, cam ce ai trăit şi tu. De altfel, în nopţile şi zilele acelea s-au încropit primele nuclee sindicale studenţeşti, în Universitate, Arhitectură, ASE, Drept,etc., care au dus în cele din urmă la formarea "Ligii studenţilor". Dincolo de doza de ironie (justificată cumva), au fost nopţi şi zile în care am crezut că totul va fi altfel. În care am crezut în ceva.   Postat de catre mihai robea la data de 2008-01-29 02:05:45	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23945 Comentarii: 120070 Useri: 1426
ADMINISTRARE