PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
... Text postat de Andrei Petre Cultura japoneză oferă o viziune complexă, imposibil de analizat fără a lua în calcul contextul istoric. Marcată de lungile perioade de izolare, Japonia şi-a construit un model cultural independent de intervenţiile exterioare. Shintoismul este cea mai veche religie existentă care s-a păstrat indepedentă de-a lungul istoriei sale. Evoluând din stadiile principiare ale culturilor zeilor Kami, shintoismul a reuşit să absoarbă chiar şi budismul, într-un sincretism aproape insesizabil. Chiar şi astăzi numeroşi japonezi cred cu tărie în existenţa vechilor spirite (kami), ducând astfel mai departe tradiţia animistă. Iată de ce contextul cultural japonez a fost şi este în continuare favorabil apariţiei unor scriitori profunzi, apreciaţi de publicul care se redescoperă în cărţile lor. Haruki Murakami este considerat cel mai mare scriitor japonez contemporan. Romanele sale au fost traduse în aproape 40 de limbi şi sunt apreciate în întreaga lume. Stilul lui Murakami este o marcă a literaturii fiction, iar temele centrale ale operelor sale au fost reluate de numeroşi alţi autori, definind un tip de fiction foarte gustat de public. Fin observator al vieţii cotidiene, Murakami reuşeşte de fiecare dată să aducă ceva în plus, să rafineze acţiunea, oferindu-i profunzime. Descoperi lumi ascunse în cărţile autorului japonez, însă descoperi şi o familiaritate stranie, de parcă ai mai fi fost acolo cândva. Reuşind performanţa de a se adresa fiecărui cititor în particular, Haruki Murakami se individualizează ca unul dintre cei mai buni povestitori ai generaţiei sale. Stilul lui Murakami este aproape de fiecare dată ambiguu. Autorul japonez insistă pe sugestie, amestecând simbolurile complexe cu tăcerea şi conturând o atmosferă de nesiguranţă. Siluetele trec prin ziduri, oamenii vorbesc cu obiectele din jurul lor, iar totul este îmbrăcat într-un firesc existenţial dezarmant. Şocul iniţial al cititorului este înăbuşit foarte repede, irealitatea devenind în scurt timp plauzibilă, chiar atractivă. Îţi doreşti să ai parte de experienţe similare, înţelegi că în spatele fricii se ascunde misterul. Murakami ne face să ne dorim cu pasiune o viaţă diferită, o viaţă autentică: “- Urmarea e foarte dureroasă pentru mine şi cred că, oricât aş încerca să-ţi povestesc, n-ai putea înţelege, a continuat el. Şobolanul a îndoit în palmă cea de-a doua cutie goală de bere. - N-ai putea să mă întrebi tu? Deja ştii destule, nu? Am încuviinţat. - Are ceva dacă n-am să iau lucrurile în ordine? l-am întrebat eu. - Sigur că nu. - Eşti deja mort, nu? A trecut îngrozitor de mult până mi-a răspuns. În realitate s-ar putea să fi fost doar câteva secunde, dar mi s-au părut o eternitate. Mi se uscase gura. - Aşa e, mi-a răspuns Şobolanul, calm. Sunt mort.” (În căutarea oii fantastice) Caracteristica principală a personajelor construite de Haruki Murakami este normalitatea. În contrast cu eroul tipic, ipostazele sunt banale, comune, familiare fiecăruia dintre noi. Nu trebuie să faci ceva extraordinar pentru ca lumile să interfereze, nu este nevoie de o personalitate aparte. Chiar şi individul cel mai simplu poate fi martorul unor evenimente fantastice, pentru că acest potenţial există în fiecare dintre noi. Universul lui Murakami este real, autentic, accesibil mai mult sau mai puţin fiecăruia dintre noi. Diferenţele dintre planuri sunt o marcă a lui Murakami, care construieşte realităţi alternative, insistând pe contactul dintre lumi şi pe posibilităţile apărute în urma acestuia. Deşi par să nu aibă vreo legătură, vieţile protagoniştilor apar ca fragmente ale aceluiaşi mozaic, iar gândurile lor modifică exteriorul printr-o extrapolare metodică. Realizând o transpunere a realităţii în ficţiune, Murakami oferă întotdeauna o alternativă, o variantă viabilă. Universul respectă aparent regulile naturale, însă autorul ne oferă ceva în plus, ne permite să visăm. Orice e posibil, viaţa înseamnă o infinitate de nuanţe. Personajele se topesc în noapte, fiecare ducându-şi mai departe povestea. Şi totuşi, niciodată nu se pune punct, niciodată drumul nu se încheie. Murakami îşi lasă cititorii să continue călătoria, deznodământul rămâne la latitudinea noastră, transformând cărţile autorului japonez în adevărate lecţii de speranţă. Realizând conexiuni inspirate, Murakami îşi poartă cititorii printr-o modernitate complexă, înţeleasă prin prisma unui spaţiu vidat, lipsit de protecţia oricărui mit. Nu mai putem vorbi despre familie, pentru că astăzi puterea aparţine schimbări. Metamorfozele repetate stau la baza romanului, convingându-l pe cititor că multitudinea de variante înseamnă libertate. Definindu-şi personajele în stilul caracteristic, Murakami le oferă siguranţa materială necesară dezvăluirii calităţilor ascunse, fără a îi scuti însă de tumultul specific vieţii. Până la urmă, singurătatea există pentru fiecare dintre noi: “Câteodată mă gândesc: oare ce s-a întâmplat cu ea? După ce a închis, a dispărut oare absorbită în umbra orei patru şi jumătate a după-amiezii? Dacă aşa s-a întâmplat, a fost în parte şi vina mea? Dar aş vrea să înţelegeţi că atunci nu voiam să am de-a face cu nimeni. De aceea găteam întruna spaghete de unul singur. În oala aceea mare, încât ar fi încăput în ea şi un ciobănesc german. Durum semolina. Grâu ariu cultivat în câmpiile Italiei. Probabil că italienii ar fi fost foarte uimiţi, dacă ar fi ştiut că exportul lor în anul 1971 era de fapt singurătate.” (Salcia oarbă, fata adormită) Reflecţiile sunt o parte foarte importantă a discursului, pentru că ele potenţează textul şi îl apropie de cititor. Ne regăsim în cugetările personajelor, suntem sfâşiaţi între contrarii. Fără să ne ofere soluţii, Murakami ne pune pe gânduri, dezvăluind consecinţele incredibile ale celui mai banal gest. Iubire, ură, suferinţă, pasiune, toate pot fi declanşate de o simplă privire, toate pot fi înţelese într-o singură secundă de atenţie. O viziune complexă asupra lumii, câteva momente brutale în care universul se opreşte şi personajele devin una cu însăşi nedefinirea. Autorul japonez ne arată prin opera sa o fată adormită, descoperind treptat modelul unei sălcii oarbe în trăsăturile ei. Fiecare volum pare să adauge un înţeles, un sens acestui puzzle. Cititorii îl descoperă treptat pe Murakami, pe măsură ce acesta se dezvăluie în întregime. Să învăţăm să atingem, să învăţăm să simţim prin fiecare por. Prezenţele feminine sunt foarte importante în carte, în jurul lor gravitând întreaga acţiune. Siluetele sunt construite antitetic, în două universuri paralele, care se află în permanentă legătură, determinându-se reciproc. Personajele din lumea întunecată acţionează ca nişte alter-egouri autentice, fiind în esenţă reprezentări emoţionale. Un simplu gând negativ determină o transformare a întregului sistem, care pare să acţioneze ca un tot unitar, aidoma unui animal de pradă care absoarbe emoţii. Aruncăm o piatră în apă, însă nu ştim ce se va întâmpla cu piatra pe partea cealaltă, iată ce încearcă să ne transmită autorul japonez. Tensiunea se acumulează treptat pe parcursul romanelor, anticipând parcă izbucnirea violentă din final. Murakami însă nu ne oferă focuri de artificii, ci ne lasă doar iluzia lor. Se va întâmpla ceva, însă în absenţa noastră. Cărţile construiesc decoruri, pregătindu-ne pentru violenţă, însă refuză să o lase pe aceasta la vedere. Adevăratele decizii se iau în spatele uşilor închise, adevăratele suferinţe sunt în mijlocul pustietăţii, iar reflecţiile ne privesc din oglindă cu nepăsare: “Şi totuşi, buzele ei micuţe se mişcă aproape imperceptibil, de parcă reacţionează la ceva. E un tremur rapid, de o clipă, de o zecime de secundă, însă ochiul nostru pur, extrem de ascuţit, nu scapă această mişcare. Vedem pe cât se poate de clar acel semn momentan al corpului. Tremurul de acum e un semnal modest a ceva ce urmează să vină. Sau poate că este doar o prevestire şi mai modestă a unui semnal modest. În orice caz, senzaţia noastră certă este că ceva încearcă să trimită un semn încoace, printr-o crăpătură fină din conştiinţa ei. Încercăm să privim cu atenţie, în taină, cum această povestire capătă încet proporţii în lumina nouă a dimineţii, neîmpiedicată de alte intrigi. De-abia s-a crăpat, în sfârşit, de ziuă. Mai e timp până se lasă din nou întunericul.” (În noapte) Dacă supranaturalul devine în cazul lui Murakami firesc, banal aproape, discuţiile capătă o importanţă capitală, generând filosofii şi construind paradigme. Dovedindu-se un fin psiholog şi un bun cunoscător al psihologiei umane, Haruki Murakami exploatează la maximum tarele specifice oamenilor, insistând pe problemele generate de acestea. Din slăbiciune se naşte nesiguranţa, iar din nesiguranţă iau naştere toate problemele. Fără să condamne, Murakami foloseşte aceste stereotipuri, construind o atmosferă încărcată. Ritmul alert transformă cărţile, le potenţează, oferindu-le dinamism. Cititorul este atras într-un joc al emoţiilor, unde fiecare gest are corespondent într-o lume paralelă, aparţinând exclusiv simţurilor. Intuiţia este foarte importantă pentru Murakami, care descoperă fisuri şi ne lasă nouă plăcerea de a le explora. Trecem dintr-o parte într-alta, pendulăm între extreme, în timp ce vremea personajelor se apropie de final. Timpul pare să se comprime, oferind spaţiu de mişcare personajelor şi stabilind limita, momentul în care toate închipuirile dispar: ”- Ai făcut ce trebuia, spune tânărul numit Corbul. Ai făcut cel mai corect lucru. Nimeni altul în locul tău nu s-ar fi descurcat atât de bine ca tine. Pentru că eşti cu adevărat cel mai tare tânăr de cincisprezece ani din lume. - Dar eu încă nu ştiu ce înseamnă să trăiesc. - Priveşte tabloul, spune el. Şi ascultă vântul. Încuviinţez. - Poţi să faci asta. Încuviinţez. - Mai bine te culci, spune tânărul numit Corbul. Când o să te trezeşti, vei face parte dintr-o lume nouă. În sfârşit, adormi. Iar când te trezeşti, faci parte dintr-o lume nouă.” (Kafka pe malul mării) Cărţile lui Murakami trebuie trăite la maximum, pentru că fiecare personaj pare să se implice în acţiune, până la consumarea propriei individualităţi. Nu există jumătăţi de măsură, aventura merge până la punctul maxim, glisând pe muchia subţire care separă viaţa de moarte. Murakami ne aduce până la capătul pământului, dezvăluindu-ne în toată proza sa, o ţară aspră a minunilor. Haruki Murakami oferă prin cărţile sale cititorului posibilitatea de a privi într-o altă realitate. Cititorul este purtat pe străzile cufundate în noapte, care se dovedesc a fi mai vii ca niciodată. Cercetăm fiecare ungher cu meticulozitate, trăim la intensitate maximă alături de personaje. Murakami pare să observe totul şi să ghideze acţiunea, aidoma unei camere, care se focalizează în funcţie de dorinţele publicului. Cărţi răvăşitoare, care transmit emoţii fără să-şi propună asta, cărţi în care Murakami ne demonstrează că este un fin cunoscător al psihologiei umane, ştiind să găsească puncte de interes chiar şi într-o noapte adâncă. Un autor al tenebrelor, oferind cărţi ale suferinţei interioare, cărţi în care Murakami construieşte cu abilitate paradigma fiinţei insomniace. Să nu ne temem de lumină, noaptea va veni mai mult ca sigur. Stilul este direct, clar, accentul punându-se pe derularea evenimentelor în primul plan şi pe descrierea efectelor aproape insesizabile ale acestora în al doilea plan. Aidoma unui ocean, lumea creată de Murakami pare nemişcată. Şi totuşi, germenii conflictului există, izbucnind adesea sau lăsând impresia că sunt pe cale să o facă. Aluzia este un procedeu folosit frecvent de Murakami, transformând opera sa într-o frescă a incertitudinii. Şi totuşi, în spatele întunericului, cineva se pregăteşte pentru a întâmpina lumina: “I-am telefonat lui Midori. - Trebuie să stau de vorbă cu tine, i-am zis. Am să-ţi spun o grămadă de lucruri... o grămadă. Nu-mi doresc nimic altceva pe lume decât să te întâlnesc. Vreau să ne întâlnim şi să stăm de vorbă. Vreau să luăm totul de la început. Midori a tăcut multă vreme la celălalt capăt al firului. O tăcere lungă, lungă... greu de asemuit cu ceva. Mi-am lipit fruntea de geamul cabinei telefonice, am închis ochii şi am aşteptat. În cele din urmă, vocea lui Midori rupse tăcerea. - Unde eşti? Chiar, unde eram? Cu mâna pe receptor, am ridicat ochii şi am privit în jurul cabinei. Unde eram? Habar n-aveam. “Unde-oi fi?” mă întrebam. Nu recunoşteam nimic... nici măcar direcţia. Ce naiba o fi aici? Singurul lucru pe care-l distingeam era puzderia de siluete care se îndrepta spre nicăieri. Continuam să o strig pe Midori din inima acelui abis nemărginit.” (Pădurea norvegiană) Pentru a crea mister, Haruki Murakami construieşte cu migală cadrul exterior. Acţiunea izbucneşte în cel mai neaşteptat moment, însă procesul este plauzibil, real. Ne regăsim în lumea descrisă de autorul japonez, o recunoaştem, o înţelegem, iar transformările ei ne marchează. Şocul pe care Murakami reuşeşte să îl inducă prin poveştile sale este resimţit de fiecare dintre noi, pentru că viaţa înseamnă în primul rând atribuire de simboluri. Murakami se remarcă în volumele sale printr-un stil alert, un conglomerat de idei şi de trăiri, filtrate printr-o sensibilitate extrasenzorială împinsă la extrem. Descoperim fiecare detaliu, suntem părtaşii unei intruziuni brutale. Lumile se ciocnesc, iar fiinţele care se nasc de aici sunt caracterizate în primul rând de ambiguitate. Nimic nu este sigur, iar cititorii sunt atraşi de acest mister. Murakami nu ne spune niciodată prea mult. Până la urmă, fiecare se poate gândi la ceea ce doreşte, în funcţie de propriile dorinţe. Inversarea polarităţii faptice este procedeul stilistic care garantează succesul romanelor lui Haruki Murakami. Cititorii descoperă evenimente incredibile expuse în joacă, un supranatural acceptat, privit cu detaşare. Nimic nu este forţat, nimic nu este împins la extrem, niciodată nu vom descoperi artificialul. Prozatorul japonez ne invită într-o lume de basm, fără a ne trage însă de mânecă. Suntem liberi să observăm superficial sau să pătrundem în esenţa evenimentelor, să “privim” sau să “vedem”, aşa cum sugerează şi Carlos Castaneda prin intermediul personajului său Juan Matus. Nu depindem decât de ceea ce vrem să aflăm şi de distanţa până la care suntem dispuşi să mergem. Haruki Murakami oferă cititorilor săi libertate, construindu-şi personajele, fără a lăsa însă impresia că face asta. Naratorul omniscient, deşi adoptă naraţiunea la persoana I ca formă de exprimare, controlează acţiunea, însă nu intervine decisiv aproape niciodată. Paradoxul personajului zeu apare cel mai bine la Murakami, care reuşeşte să-şi inventeze de fiecare dată realitatea. Evenimentele se dezvoltă treptat, cauzal, conferind prozei o doză mare de realism: “Am întins mâna şi am mângâiat-o pe păr. I-am atins urechile, fruntea. Trupul ei era cald şi moale. Îmi sugea penisul de parcă ar fi vrut să aspire toată viaţa mea prin el, iar mâna de sub fustă părea să comunice, într-un fel de limbaj secret, cu organele ei genitale. Am ejaculat în gura ei. A încetat să-şi mişte mâna şi a închis ochii. A lins şi ultima picătură de spermă.” (La sud de graniţă, la vest de soare) Împletind dialogul alert cu descrierile detaliate, Murakami construieşte personaje autentice, concentrându-se asupra părţii psihologice. Nimic nu este lăsat la voia întâmplării, toate elementele se completează, reuşind să ofere un peisaj feeric, în care supranaturalul este firesc. Cititorii nu au timp de întrebări, pentru că Murakami ne împinge mai departe, înspre finalul implacabil, insistând pe ritmul fulminant al existenţei. Enigmele vor rămâne întotdeauna fără răspuns, însă nimeni nu trebuie să cunoască totul. Autorul japonez ne învaţă încă o dată că tăcerea are numeroase avantaje. Doar astfel vom învăţa să ascultăm vântul... Bibliografie Haruki Murakami Hear the wind sing – 1979 Pinball – 1980 (1973) A wild sheep chase (În căutarea oii fantastice) – 1982 Hard-Boiled Wonderland and the End of the World (La capătul lumii şi în ţara aspră a minunilor) – 1985 Norvegian Wood (Pădurea norvegiană) – 1987 Dance Dance Dance (Dans dans dans) – 1988 South of the Border, West of the Sun (La sud de graniţă, la vest de soare) – 1992 The elefant vanishes (Elefantul a dispărut) – 1993 The Wind-Up Bird Chronicle (Cronica păsării-arc) – 1992-1995 Underground – 1997-1998 Sputnik Sweetheart (Iubita mea, Sputnik) – 1999 After the quake (După cutremur) – 2000 Kafka on the Shore (Kafka pe malul mării) – 2002 After dark (În noapte) – 2004 Blind Willow, Sleeping Woman (Salcia oarbă, fata adormită) – 2006 Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23945 Comentarii: 120070 Useri: 1426
ADMINISTRARE