PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
... Text postat de Corneliu Traian Atanasiu Fiind vorba de un subiect decoltat, am să o spun din capul locului: voi înşela speranţele celor ce doresc picanterii. Femeia adulterină este o povestire a lui Camus care încearcă să scoată adulterul din sfera îngustă a conjugalului pentru a-i da o dimensiune mai gravă – existenţială. Mai mult, în acele pagini nu se petrece nici un fapt necuviincios, nici o infracţiune la codul familiei. Pe scurt, există un cuplu acolo, există o femeie ciudată, dar nici o aventură erotică, nici o escapadă amoroasă. Subiectul povestirii este de-a dreptul banal, Marcel şi Janine, soţi de 20 de ani, fără copii, pleacă în sud pentru a încerca să-şi extindă afacerea pe piaţa stofelor. Afacerea este modestă şi după război dă semne de stagnare. Povestea este a drumului într-un autobuz hodorogit prin deşertul algerian, într-o zi de iarnă cu vînt puternic şi ceaţă nisipoasă sablînd geamurile maşinii. Călătoria nu e deloc confortabilă şi Janine are timp să-şi rememoreze viaţa anostă alături de Marcel. Anii trecuţi într-un fel de pact resemnat al neajutorării reciproce. Un fel de trai tîrîit de la o zi la alta acunşi în aceeaşi penumbră, la adăpostul obloanelor pe jumătate lăsate, căznindu-se cu îndatoririle casnice. Despre ceea ce dă un rost acestei vieţi fără orizont Janine gîndeşte: Şi într-adevăr oamenii trebuie să se pună la adăpost de griji. Este de fapt ceea ce dă coeziune oricărui cuplu conjugal: să depăşească sărăcia, să înfrîngă nevoile şi, eventual, să înmulţească neamul. Alături de acest gînd mai apare, cînd şi cînd, unul vag subversiv: Dar unde să se pună la adăpost şi de celelalte lucruri care-i ameninţă, de acele lucruri care nu seamănă cu grijile lor obişnuite? La fel de adevărat este că acele lucruri care nu seamănă cu grijile lor obişnuite nu figurează în repertoriul tuturor oamenilor. Că grijile mărunte sînt cele care, în viaţa lor, reuşesc mai todeauna, ca un banc de mărunţi dar vorace piranha, să le devore pe cele mari, cele importante, grave, autentice, consistente în sens uman şi spiritual. S-ar părea că există oameni care sînt din naştere sau dobîndesc pe parcurs o reală imunitate la astfel de griji. Ele realmente nu-i ating, nu le resimt, nu-i afectează. Sînt vaccinaţi. Aşa este Marcel. Dacă a avut cumva candoarea acestor îngrijorări şi preocupări, ea a dispărut fără urmă şi mai ales fără regrete. Ajunşi într-o oază din deşert, cei doi, după ce au terminat periplul pe la negustori, îşi găsesc timp să urce pe terasa fortului de unde pot admira peste creştetele palmierilor întinderea deşertului. Pentru Janine, odată ajunsă în faţa grandiosului peisaj cerul întreg răsună de o singură notă, puternică şi scurtă, al cărei ecou umplu treptat văzduhul înalt, apoi se stinse pe neaşteptate, lăsînd-o tăcută în faţa întinderii fără hotar. În schimb, alături de ea, Marcel nu-şi găsea astîmpăr. Îi era frig, voia să coboare. Ce era de văzut aici? Căci pentru Marcel orizontul lumii s-a închis, el nu mai aşteaptă nici o revelaţie, nici o veste, nimic care să-l facă să vibreze dezinteresat. Trăieşte doar din micile senzaţii ce-i semnalează inconfortul şi nevoile trupului ce trebuie satisfăcute pe măsură ce-i sînt semnalate. Dar ea nu-şi putea dezlipi privirile din zare. Acolo, tot mai spre miazăzi, unde cerul şi pămîntul se uneau într-o linie pură, i se părea deodată că o aşteaptă un lucru de care nu ştiuse pînă atunci dar care-i lipsise întotdeauna. Janine e un soi de om sălbatic, în care instinctul libertăţii nu a fost înăbuşit. Marcel este deja un domestic, trage doar la jugul afacerii şi produce profit. El nu mai trăieşte, vieţuieşte şi funcţionează. În timp ce, în inima Janinei pe care numai întîmplarea o adusese aici, se desfăcea încet un nod pe care-l strînseseră tot mai mult anii, obişnuinţa şi plictiseala. Incapabile de o viaţă sufletească veritabilă, persoanele domestice trăiesc o viaţă suficientă şi satisfăcută. N-au elanuri sufleteşti şi nici dezamăgiri, n-au aspiraţii şi nici nostalgii. Doar sufletele sălbatice pot fi îmblînzite de împrejurările întîlnite în cale cum este chiar aceasta: Fără să ştie de ce, Janine simţea cum acest gînd o umple de-o tristeţe atît de dulce şi de nemărginită, încît pleoapele i se închideau încet. Ştia doar că împărăţia aceea îi fusese făgăduită dintotdeauna, şi că, totuşi, niciodată nu va fi a ei, niciodată, doar poate în această clipă trecătoare […] I se păru că timpul a stat în loc şi că, din clipa aceea, nici un om nu va mai îmbătrîni şi nu va mai muri. Pretutindeni viaţa se oprise. Doar în inima ei cineva plîngea, de tristeţe şi de uimire. Cei doi se întorc la hotelul sordid, unde trebuie să-şi petreacă noaptea. În toiul nopţii, Janine se trezeşte cu teamă: nu era fericită, va muri fără să-şi fi aflat izbăvirea. O durea inima simţea cum se înăbuşe sub o povară uriaşă sub care se zbătea din răsputeri, descoperind abia acum că o poartă de douăzeci de ani. Ce o nelinişteşte oare şi-i strică somnul care l-a doborît pe Marcel? Auzea doar o chemare mută, pe care, după voie, putea s-o asculte sau să o înăbuşe, dar al cărei înţeles, ştia bine, îi va rămîne pentru totdeauna necunoscut dacă nu-i va răspunde pe dată. Da, pe dată, de asta e sigură! Janine se ridică, se îmbracă şi se întoarce precipitat pe terasa fortului, în singurătatea şi tăcerea nopţii. Aici se petrece adulterul: deasupra capului ei cerul era tîrît într-un fel de rotire greoaie […] mii de stele se zămisleau fără odihnă şi ţurţurii lor scînteietori se desprindeau într-una şi începeau să alunece pe nesimţite către zare […] se rotea odată cu ele şi aceeaşi mişcare încremenită o apropia, încetul cu încetul, de străfundurile fiinţei ei, în care se înfruntau acum frigul şi dorinţa […] Janine se împotrivea tot mai slab nopţii. Respira-n voie, uitase de frig, de povara care-i chinuieşte pe oameni, de existenţele demente sau închircite, de spaima fără de sfîrşit a celor care trăiesc şi mor. Se oprea, după atîţia ani în care alergase nebuneşte, fără ţintă, izgonită de teamă. I se părea că şi-a găsit rădăcinile, seva urca din nou în trupul ei, care nu mai tremura […] o clipă mai tîrziu, răsturnată pe pămîntul îngheţat, primea deasupra cerul întreg. Întoarsă la hotel, izbucneşte în hohote de plîns nestăpînite. Deşteptat să bea apă, Marcel nu înţelege nimic, dar adulterul nu poate fi povestit (cine să-l înţeleagă?). Janine încearcă să-l consoleze: - Nu-i nimic, dragul meu, nu-i nimic. Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23945 Comentarii: 120070 Useri: 1426
ADMINISTRARE