PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
CHIPUL DE ABANOS Text postat de Liviu S. Bordas CHIPUL DE ABANOS Mergeau deja de două zile prin jungla înecată în umezeală. Aburii groşi ai dimineţii acopereau vederii rarele oaze de lumină. Ţipete, urlete, fluierături de tot felul anunţau începutul noii zile. N’gandu îşi potrivi curelele sacului din spinare, îşi cumpăni automatul în mîna stîngă, în timp ce dreapta reteza cu maceta ascuţită crengile care le închideau drumul. Parcă-i mai scăzuse febra aceea care-l mistuise mintea cu două zile în urmă, cînd comandantul îi anunţase că vor pleca spre N’goro, satul de dincolo de mlaştinile întinse ale Neobiei, unde se adunaseră la sfat cele mai importante căpetenii ale duşmanului lor de moarte, tribul Unama. Atunci, la aflarea veştii, simţise cum îi fierbe sîngele de bucuria răzbunării. Şi mai simţise cum i se ridică bărbăţia, şi simţise arsura aceea din coşul pieptului, şi gura cum i se umple de bale cînd războinicii mai bătrîni ca el şi mai hîrşiţi în lupte au pornit a povesti despre ceea ce urmau ei să le facă acelor căţele de fete şi muieri din neamul atît de urît al Unamei, cum vor scînci ele cînd cei mai vajnici bărbaţi din neamul vitejilor N’dinga le vor străpunge născătoarele cu mădularele lor iar apoi le vor spinteca pîntecele spurcate cu baioneta, în timp ce alţii le vor lua gîtul cîinilor lor de bărbaţi netrebnici şi pruncilor lor, ca să le piară spiţa de pe faţa pămîntului... Cu mintea aprinsă de astfel de gînduri a mărşăluit N’gandu, alături de ceilalţi războinici, prin desişurile aspre ale junglei. Se vedea întors acasă plin de sînge şi glorie, admirat de fetele din trib, dorit de bărbat de oricare din ele... Va cere două vite zestre... ba nu, trei vite, poate chiar trei vite şi un porc de la tatăl celei pe care o va alege... Iar vestea despre cîte muieri din rîndul duşmanilor a necinstit şi cîtor războinici le-a vărsat sîngele şi maţele în ţărînă la prima lui luptă adevărată va umbla din gură în gură... Cîinii de Unama... rosti N’gandu ca pentru sine, tăind cu sete lăstarii şi crengile care-i aţineau calea. Ai lor conduceau ţara, de cînd regele Ma’atu fusese alungat de la putere. N’gandu nu-şi amintea de acele vremuri, era doar un copil pe atunci. Regele fusese unul din neamul lor, şi mulţi din tribul lui slujiseră în armata acestuia. Ma’atu poruncise să fie ucişi mulţi din rîndul celor din Unama, ba chiar se povestea că el însuşi asista în adîncul beciurilor palatului la cazne şi schingiuiri şi că nu odată pusese mîna pe pumnal pentru a curma viaţa cîte unui deţinut... Ma’atu condusese ţara cu mînă de fier, iar pe vremea lui puteai să scuipi în faţă un cîine Unama fără să păţeşti nimic. Ba chiar puteai să-i iei femeia, vitele, coliba şi să-l faci sclavul tău... Acele vremuri se duseseră de mult. Încă de pe vremea cînd Ma’atu era pe tron, prinsese glas unul din stirpea Unama, sprijinit de străinii care propovăduiau egalitatea pentru toţi. Apoi au prins curaj alţii şi alţii, încît puşcăriile de sub palatul regal erau mereu pline iar gropile comune aşişderea... Încet-încet însă puterea regelui a început să se clatine. Străinii de dinafară, spre care curgeau aurul, diamantele, blănurile şi fildeşul, au tăcut rînd pe rînd. Iar cînd regele n-a mai avut cu ce-şi plăti oastea, militarii din jur l-au părăsit şi ei. Ma’atu a fost nevoit să fugă şi cei din neamul Unama au ajuns în fruntea ţării. Doar cîţiva generali mai întreţineau flacăra războiului, iar unul dintre aceştia îl vrăjise şi pe N’gandu cu făgăduinţele într-o lume în care războinicii vor fi iar la mare rang. Aşa că se alăturase trupei de rebeli, răbdînd împreună cu ei şi foamea, şi umilinţa de a fi veşnic hăituiţi de trupele regulate, şi teama de a fi prins sau ucis. Visa gloria, răzbunarea, dorea să vadă stîrpită spiţa celor din tribul Unama, fără să se fi gîndit măcar o clipă că nu întîlnise în viaţa lui pe vreunul din ei, că nu ştia şi nici nu-şi închipuia cum arată la chip, că nimeni din familia lui sau din satul lui amărît din mijlocul savanei nu suferise de pe urma acestora. La lăsarea serii au făcut popas la marginea junglei. Aerul din jur prinse a se umple de mirosul de fum adus de un vînt uşor dinspre colinele ce se zăreau în depărtare. Iscoadele trimise înainte pe la vremea prînzului s-au întors cu vestea că între coline e satul cel mare al Unamei. Şi că multe căpetenii de trib se adunaseră deja, iar străjile lor erau puţine. Ofiţerii rînduiră trupele pentru atacul de a doua zi, iar N’gandu fu dezamăgit să afle că va rămîne să asigure spatele... Se gîndi cu mînie şi durere că nu va lupta alături de ai săi, că nu va avea parte de femeile cîinilor de Unama şi nici de lucrurile pe care urmau să le jefuiască. Nu va avea cu ce să se mîndrească atunci cînd se va întoarce în sat. Poate nici nu se va mai întoarce. Va pleca mai departe, alături de generalul lui şi de oastea victorioasă, vor intra în capitală şi vor lua puterea, şi poate într-o bună zi va fi şi el ofiţer, poate chiar general... Cu gîndul ăsta adormi. Visă o mulţime de oameni la marginea unui sat întins, plin de colibe din piatră cum el nu mai văzuse, înalte, cu acoperişuri roşii, atît de deosebite de acoperişurile de paie ale colibelor din satul lui... Oamenii aceia îl aclamau pe el, iar el călca apăsat în fruntea oştilor sale, purtînd o uniformă albastră şi o sabie aurie la cingătoare. Iar în urma soldaţilor săi, stîrnind colbul drumului, îşi tîrau picioarele ferecate în lanţuri sutele de bărbaţi Unama, sclavii lui de-acum... Dimineaţa, N’gandu, însoţit de alţi zece din grupa lui, porni la vremea cînd undeva departe înaintea lor se auziră primele împuşcături. Nu se gîndea decît la femeile pe care avea să le aibă. Ce dacă trecuseră şi alţii pe deasupra lor înaintea lui... Doar să le fi lăsat în viaţă... Pentru moment îl cuprinse teama. Nu ştia cum o să facă. Nu avusese niciodată o femeie pînă atunci. Dorinţa din el alungă repede gîndul. Îşi simţi bărbăţia cum se învîrtoşază şi pasul îi deveni mai iute. Gîfîia de-a dreptul cînd ajunse în preajma primelor colibe. Zări trupul unui bărbat, prăbuşit pe burtă, cu o despicătură lungă de baionetă între coaste. Mai încolo, alt trup, cu faţa la cer, cu sîngele încă pulsînd din cele două găuri din coşul pieptului. Muştele mari, negre, roiau deasupra lor. Ce ciudat, gîndi N’gandu... Seamănă cu un om... Cu noi... Nu e nici mai păros, nici sălbatic... Dar nici nu e de-ai noştri, nu are uniformă... Îşi învinse şi sila, şi mirarea. Porni mai departe, mînat în adîncul minţii de dorinţa aprigă de a găsi o femeie. Nu-i mai păsa nici de împuşcăturile care răsunau tot mai aproape, uitase şi de ordinul de a asigura spatele celor care atacau undeva spre mijlocul satului, şi de gîndul de a ucide cît mai mulţi duşmani... Pofta din el creştea mereu, o simţea ca pe o durere undeva sub pîntec, unde-şi simţea mădularul, mîndria lui de bărbat... Se năpusti spre prima colibă şi pătrunse urlînd prin deschizătura dintre cele două zdrenţe care acopereau intrarea. Pe un braţ de iarbă uscată zări, prin lumina difuză, răsturnat pe spate, un contur omenesc. Ochii i se opriră pe sînii mari, care se ridicau şi coborau în ritmul respiraţiei sacadate. Aveau aceeaşi culoare cu pielea fetelor şi tinerelor femei din satul lui, pe care le pîndise nu odată din umbra desişului, cînd se spălau turnîndu-şi apă una alteia. Un geamăt slab îl făcu să-şi ridice privirea spre chipul femeii. Privi cu uimire la ochii aceia mari, albi, plini de durere şi spaimă, la dinţii carea străluceau pe faţa neagră şi lucioasă şi se gîndi că nu e deloc altfel decît chipurile atît de cunoscute ale surorilor lui, decît chipul femeii tatălui lui, decît chipurile cu care se obişnuise toată viaţa... Dorinţa pe care o simţea în vintre îl făcu să-şi coboare privirile spre pîntecul rotund pe care-l ghicea mai jos. Ochii i se umplură de groază. O tăietură adîncă, lungă, lăsa să se vadă pulsînd măruntaiele albicioase umplute de sînge. Dedesubt, dintre picioarele desfăcute ieşea mînerul unui cuţit înfipt adînc în locul pe care de atîtea ori visase să-l atingă... Icni scurt, simţind greaţa cum îi umple gîtlejul. Ieşi împleticindu-se şi vărsă. Vărsă prelung, pînă cînd simţi că e gata să dea şi viaţa din el. Se prăbuşi pe nisipul fierbinte. Lumina soarelui, reflectată de miile de fire de nisip, îi ardea privirile. Închise ochii, iar din întunericul de dincolo de pleoape se aţintiră asupra lui, ca două lumini, globii aceia albi din mijlocul unui chip de abanos. Departe, la marginea cealaltă a satului, răsunau stins ultimele împuşcături... Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   Casandra, intuiesc caracterul retoric al întrebării tale. Aşa este: e vorba despre îndobitocirea omului prin ideologii străine firii şi naturii sale, despre ororile unui război care nu este al celor care-l poartă, ci doar al celor care-l programează din umbră, despre suferinţele unora care nu au altă vină decît că s-au născut dintr-un neam urît şi dispreţuit de alţii, despre filonul de umanitate care, în final, există sau ar trebui să existe în fiecare fiinţă gînditoare. Pentru cei care trec printre rînduri ca gîsca prin apă, care nu reuşesc să deceleze o idee dincolo de învelişul cuvintelor, textul e ceea ce afirma Vasilica ilie: o poveste despre unul care pleacă la violat femei. Formularea îi aparţine în totalitate.   Postat de catre Liviu S. Bordas la data de 2008-10-18 15:27:58               scuze pt. typo.   Postat de catre nuconteaza nuconteaza la data de 2008-10-18 14:10:08               Comentey aici, direct la text: de ce nu se intelege ceea ce a vrut autorul sa spuna, cand este atat de simplu? In eroul sau, un tanar care a crescut cu mentalitatea comunitatii din care face parte, se treyeste constiinta, ideea ca cei impotriva carora a plecat ca sa ucida, sa dezonoreze, nu sunt altfel decat el, decat ai lui.   Postat de catre nuconteaza nuconteaza la data de 2008-10-18 14:09:18               Mulţumesc, Adelina.   Postat de catre Liviu S. Bordas la data de 2007-11-26 19:44:10               Sunt texte pe care retina le respinge. Sunt texte care ating numai epidermic. Şi sunt texte care pătrund atât de adânc încât cuvântul devine tăcere… * Adelina   Postat de catre Adelina Ionescu la data de 2007-11-24 21:53:48               Vă mulţumesc pentru lectură. Unii sunt de altă părere decît voi... :)   Postat de catre Liviu S. Bordas la data de 2007-11-24 16:05:43               Un vot maestre si de la mine... O proza foarte frumoasa, scriitura deosebita... Notre respect..   Postat de catre ecsintescu virtual la data de 2007-11-23 23:39:44               o idee de 'ultim mohican' ma izbise...chipul de abanos razbate ca o epiderma - sensul isi pierde sensul ignorand detaliile - se doreste finalul si se doreste atat de uman - ciudata este 'ideologia' omului - in timp de izbeliste optimismul sustine pas de pas - cand invalidat resemnarea constransa intr-un punct - redirectioneaza retina... atat spun, regards, goia   Postat de catre nula nada la data de 2007-11-23 23:22:56               * maestre! V.   Postat de catre Veronica Pavel la data de 2007-11-23 23:13:57	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23945 Comentarii: 120070 Useri: 1426
ADMINISTRARE