PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
ULTIMA BANDĂ A LUI KRAPP de  SAMUEL BECKETT   traducere de alex porc (Seară târzie, în viitor. Grota lui Krapp. În centru o măsuţă cu două sertare care se deschid spre auditoriu. Aşezat cu faţa la masă, vizavi de sertare, stă Krapp, un bătrân obosit. Poartă o pereche de pantaloni strâmţi negru-cafenii care-i sunt prea scurţi. O jachetă neagră fără mâneci, putrezită, cu patru buzunare încăpătoare. Lanţ şi ceas de argint, grele. Cămaşă albă soioasă neîncheiată la gât, fără guler. O pereche de ciyme albe, murdare, foarte mari, foarte strâmte şi ascuţite, care contrasteayă cu restul vestimentaţiei. Faţa albă. Nasul roşu. Părul gri, în dezordine. Nebărbierit. Foarte miop (dar n-are ochelari). Greu de urechi. Voce spartă. Intonaţie răspicată. Stă concentrat. Pe masă un magnetofon cu microfon şi câteva cutii de carton conţinând benzi înregistrate. Masa şi spaţiul imediat adiacent în lumină albă puternică. Restul scanei în întuneric. Krapp rămâne un moment nemişcat, dă drumul unui oftat sfâşietor, se uită la ceas, se scotoceşte în buzunare, scoate un plic, îl pune înapoi, scotoceşte prin buzunare, scoate o mică legătură de chei, le ridică aproape de ochi, alege o cheie, se ridică şi merge în faţa mesei. Se apleacă, descuie primul sertar, îi examinează atent conţinutul, scotoceşte prin el, ia o bandă, o examinează, o pune înapoi, încuie sertarul, descuie al doilea sertar, îi examinează conţinutul, scotoceşte prin el, ia din el o banană mare, o studiază, încuie sertarul, pune cheile în buzunar. Se întoarce, vine spre capătul scenei, se opreşte, mângâie banana, o decojeşte, aruncă pe jos coaja, ia capătul bananei în gură şi rămâne nemişcat, uitându-se neatent în spatele lui. Până la urmă muşcă din banană, se întoarce şi începe să se plimbe încoace şi-ncolo la marginea scenei, în lumină, nu mai mult de patru-cinci paşi în fiecare parte, meditativ, mâncând banana. Calcă pe coajă, alunecă, aproape cade, se redresează, se apleacă şi se chiorăşte la coajă. Până la urmă, aplecat încă, o împinge cu piciorul peste marginea scenei în interval. Îşi reia plimbarea, termină banana, se întoarce la masă, se aşează, rămâne o clipă nemişcat, dă drumul unui alt oftat înduioşător, scoate cheile din buzunar, le ridică la nivelul ochilor, alege o cheie, se ridică şi merge în faţa mesei, descuie al doilea sertar, scoate din el o a doua banană mare, o studiază, încuie sertarul, pune cheile înapoi în buzunar, se întoarce, vine spre marginea scenei, se opreşte, mângâie banana, o decojeşte, aruncă în interval coaja, ia capătul bananei în gură şi rămâne nemişcat, uitându-se neatent în spatele lui. Până la urmă îi vine o idee, pune banana în buzunarul jachetei, cu capătul afară şi se năpusteşte în mare viteză spre fundul scenei, în întuneric. Trec zece secunde. O pocnitură puternică de dop. Mai trec cincisprezece secunde. Krapp apare din nou în lumină cărând un catastif şi se aşează la masă. Pune catastiful pe masă, se şterge la gură, îşi şterge mâinile de jachetă, apoi şi le împreunează elegant şi şi le freacă.) KRAPP (vioi): Ah! (Se apleacă peste catastif, întoarce paginile, o găseşte pe cea căutată, citeşte.) Cutia... trei... banda... cinci. (Îşi ridică privirea şi se holbează înainte. Cu plăcere.) Bandă! (Pauză.) Baaaandă! (Zâmbet fericit. Pauză. Se apleacă peste masă şi începe să examineze şi să împingă pe rând cutiile.) Cutia... trei... trei... patru... doi... (surprins) nouă! Dumnezeule mare!... şapte... ah! Micul ştrengar! (Ia o cutie şi o cercetează.) Cutia trei. (O pune pe masă, o deschide şi examinează benzile dinăuntru.) Banda... (examinează catastiful)... cinci... (examinează benzile)... cinci... cinci... ah! Micul ticălos! (Ia o bandă din cutie şi o examinează.) Banda cinci. (Pune banda pe masă, închide cutia trei, pune cutia înapoi cu celelalte, ia banda.) Cutia trei, banda cinci. (Se apleacă peste magnetofon, priveşte în sus. Cu plăcere.) Baaaandă! (Zâmbet fericit. Se apleacă, pune banda în magnetofon, îşi freacă mâinile.) Ah! (Examinează catastiful, citeşte nota din partea de jos a paginii.) Mama se odihneşte în sfârşit... Hm... Mingea neagră... (Îşi ridică privirea, se uită înainte în gol. Nedumerit.) Mingea neagră?... (Examinează din nou catastiful, citeşte.) Sora medicală brunetă... (Îşi ridică privirea, meditează, examinează din nou catastiful, citeşte.) Mică îmbunătăţire în starea intestinelor... Hm... Memorabil... Ce? (Se chiorăşte mai tare.) Echinox, echinox memorabil. (Îşi ridică privirea, se uită înainte în gol. Nedumerit.) Echinox memorabil?... (Pauză. Ridică din umeri, examinează catastiful din nou, citeşte.) Bun rămas – (întoarce pagina) – iubirii. (Îşi ridică privirea, meditează, se apleacă peste magnetofon, îi dă drumul şi ia o poziţie de ascultat, adică sprijinit cu coatele pe masă, ţinându-şi cu mâna urechile spre magnetofon, cu faţa spre public.) BANDA (voce puternică, cam pompoasă, în mod evident vocea lui Krapp cu mult timp în urmă.) Azi treizeci şi nouă, sună ca un – (Aşezându-se mai confortabil împinge una dintre cutii de pe masă, înjură, opreşte magnetofonul, debarasează violent masa de cutii şi catastif, care cad pe jos, derulează banda de la început, îşi reia poziţia.) Azi treizeci şi nouă, sună ca un clopot, total nepotrivit cu vechea slăbiciune, şi din punct de vedere intelectual am acum toate motivele să fiu suspicios în cel... (ezită)... mai înalt grad – sau cam aşa ceva. Am sărbătorit oribila ocazie la fel ca în ultimii ani, fără surle şi trâmbiţe, la Casa Vinului. Nimeni. Am stat lângă foc cu ochii închişi separând grăunţele de hoaspe. Am scris nişte notiţe pe spatele unui plic. Ce bine e să fiu din nou în grota mea şi în zdrenţele mele. Îmi pare rău că trebuie să spun, tocmai am mâncat trei banane şi doar cu mare greutate m-am abţinut de la a patra. Un lucru fatal pentru cineva în situaţia mea. (Vehement.) Tăiaţi! (Pauză.) Noua lumină de deasupra mesei e o găselniţă extraordinară. Cu tot întunericul ăsta în jur mă simt mai puţin singur. (Pauză.) Oarecum. (Pauză.) Îmi place să mă ridic în picioare, să umblu pe-aici şi apoi să mă întorc la... (ezită)... mine. (Pauză.) Krapp. (Pauză.) Grăunţele, mă întreb ce vreau să zic cu asta, vreau să zic... (ezită)... cred că vreau să acele lucruri pe care merită să le ai când tot praful s-a – când tot praful meu s-a aşezat. Închid ochii şi încerc să mi le imaginez. (Pauză. Krapp închide brusc ochii.) Ce linişte în seara asta, îmi ciulesc urechile cât pot şi nu aud nici un sunet. Bătrâna doamnă Mc Glome totdeauna cântă la ora asta. Dar azi nu. Cântece din copilărie, zice. Greu mi-o pot imagina fetiţă. Totuşi e o femeie minunată. Din Connaught, îmi închipui. (Pauză.) Oare o să cânt şi eu când voi fi de vârsta ei, dacă voi fi vreodată? Nu. (Pauză.) Cântam când eram copil? Nu. (Pauză.) Am cântat vreodată? Nu. (Pauză.) Tocmai am ascultat un an mai vechi, în pasaje, aleatoriu. N-am verificat în carte, dar cred că e de acum cel puţin zece sau doisprezece ani. Pe vremea aceea cred că locuiam din când în când cu Bianca pe strada Cedrului. Isuse, ce bine era! Nu se mai întorc vremurile alea! Dar nu avea viitor relaţia asta. (Pauză.) Nu era mare lucru de Bianca, în afară de ochii ei care mă vrăjeau. Foarte calzi. Îi mai văd câteodată din senin. (Pauză.) Incomparabili! (Pauză.) Bine.. (Pauză.) Post mortem-urile astea sunt groaznice, dar foarte des ele – (Krapp opreşte magnetofonul, meditează, îi dă din nou drumul.) – mă ajută să mă înham la o nouă... (ezită)... retrospectivă. Nu-mi vine să cred că am fost vreodată căţelandrul ăla. Ce voce! Isuse! Şi ce aspiraţii! (Râs scurt căruia i se alătură şi Krapp.) Şi ce decizii! (Râs scurt căruia i se alătură şi Krapp.) De exemplu, să beau mai puţin. (Râs scurt, doar Krapp.) Statistică. O mie şapte sute de ore, în afară de cele opt mii şi ceva de dinainte, şi le-a consumat doar cu introduceri licenţioase. Mai mult de douăzeci la sută, de fapt peste patruzeci la sută, excluzând orele de somn. (Pauză.) Planuri pentru o mai puţin monopolizantă viaţă sexuală. Ultima boală a tatălui său. Căutare anemică a fericirii. Irealizabilul trai dulce. Îşi bate joc de ceea ce el numeşte tinereţea lui şi apoi îi mulţumeşte lui Dumnezeu că s-a terminat. (Pauză.) Are un inel fals. (Pauză.) Umbre de capodoperă. Se termină cu o – (râs scurt) – jalnică implorare a providenţei. (Râs prelungit căruia i se alătură şi Krapp.) Ce rămâne din toată mizeria asta? O fată într-o haină verde zdrenţăroasă, pe un peron de gară? Nu? (Pauză.) Când mă gândesc – (Krapp opreşte magnetofonul, meditează, se uită la ceas. se ridică, merge în întunericul din fundul scenei. Trec zece secunde. Pocnitură de dop. Încă zece secunde. Încă o pocnitură. Încă zece secunde. A treia pocnitură. Zece secunde. Izbucneşte brusc un cântec tremurător.) KRAPP (cântă): Ziua s-a terminat Noaptea s-a apropiat, Umbrele – (Atac de tuse. Krapp revine în lumină, se aşează, se şterge la gură, porneşte magnetofonul, îşi reia poziţia de ascultat.) BANDA: – la anul care a trecut, şi de acum sper că nu mai am mult de trăit, mi-aduc bineînţeles aminte de casa de pe canal unde zăcea mama pe moarte, în ultima ei toamnă, după lunga ei văduvie (Krapp tresare) şi – (Krapp opreşte magnetofonul, derulează puţin banda înapoi, îşi pune urechea lângă boxă şi porneşte magnetofonul.) – pe moarte, în ultima ei toamnă, după lunga ei văduvie şi – (Krapp opreşte magnetofonul, îşi ridică privirea, se uită în gol, în spatele lui. Buzele lui silabisesc cuvântul „văduvie”. Nu se aude nimic. Se ridică, merge în întunericul din fundul scenei, revine cu un dicţionar enorm pe care-l pune pe masă, apoi se aşează şi caută cuvântul.) KRAPP (citind din dicţionar): Stare – sau condiţie – de a fi – sau a rămâne – văduvă – sau văduv. (Priveşte în sus. Nedumerit.) A fi – sau a rămâne?... (Pauză. Se chiorăşte în dicţionar. Citeşte.) „Văduvie, haină grea.”... Există şi un animal, o pasăre... văduva sau pasărea-ţesătoare... Bărbătuşul are penajul negru... (Se uită în sus. Cu plăcere.) Pasărea-văduvă! (Pauză. Închide dicţionarul, porneşte magnetofonul, îşi reia poziţia de ascultat.) BANDA: – banca de lângă gard de unde vedeam fereastra ei. Am stat acolo, în gerul muşcător, sperând că a murit. (Pauză.) Nu trecea mai nimeni, doar câţiva oameni obişnuiţi, dădace, copii, bătrâni, câini. Cred că-i cunosc destul de bine – în aparenţă, vreau să spun, bineînţeles! Mi-aduc aminte mai ales o tânără frumuseţe, toată albă şi apretată, sâni incomparabili, cu un cărucior cu capotă, mare şi negru, foarte funebru. Ori de câte ori mă uitam în direcţia ei, avea ochii aţintiţi asupra mea. Şi apoi, când am avut destul curaj să-i vorbesc – fără să ne cunoaştem dinainte – m-a ameninţat că o să cheme un poliţai. De parcă aş fi atentat la pudoarea ei! (Râde. Pauză.) Ce faţă avea! Ce ochi! Ca... (ezită)... olivina! (Pauză.) Bine... (Pauză.) Am fost acolo când – (Krapp opreşte magnetofonul, meditează, porneşte magnetofonul.) – trecea orbul, unul dintre acei vagabonzi negri şi murdari, aruncându-i unui căţeluş alb o minge, aşa cum putea. Din întâmplare m-am uitat în sus şi mingea era acolo. Am prins-o, în sfârşit. Am stat puţin cu mingea în mână, în timp ce câinele scheuna şi mă râcâia cu labele. (Pauză.) Momente. Momentele ei, momentele mele. (Pauză.) Momentele câinelui. (Pauză.) În cele din urmă i-am dat mingea şi el a luat-o în gură cu grijă, cu mare grijă. Era o minge de cauciuc mică, veche, neagră, tare, solidă. (Pauză.) O s-o simt în mână până am să mor. (Pauză.) Ar fi trebuit s-o păstrez. (Pauză.) Dar i-am dat-o câinelui. (Pauză.) Bine... (Pauză.) Din punct de vedere spiritual a fost un an foarte mohorât şi mizerabil până în acea noapte memorabilă de martie, la capătul digului, în vântul şuierător, noaptea aceea de neuitat, când dintr-o dată am văzut totul. Am avut în sfârşit viziunea. Îmi imaginez că asta ar trebui în primul rând să înregistrez în seara asta şi până în ziua când îmi voi termina opera şi poate n-o să am nici un locşor, rece sau cald, în memoria mea, pentru miracolul care... (ezită)... pentru focul care m-a luminat. Ceea ce am realizat atunci a fost că încrederea cu care mi-am trăit viaţa, cu alte cuvinte – (Krapp opreşte nervos magnetofonul, derulează în faţă şi îl porneşte din nou.) – marea se năpustea asupra marilor stânci de granit în lumina farului şi acul anemometrului se învârtea ca o elice, am înţeles clar în sfârşit că întunericul pe care am luptat întotdeauna să-l ascund este pentru mine în realitate cel mai – (Krapp înjură, opreşte magnetofonul, derulează în faţă, îl porneşte din nou.) – legătură de nezdruncinat până la sfâşierea mea între furtună şi noapte pe de-o parte şi lumina înţelegerii şi focul pe – (Krapp înjură mai tare, opreşte magnetofonul, derulează în faţă şi îl porneşte din nou.) – cu faţa între sâni şi mâna în jurul ei. Am zăcut acolo nemişcaţi. Dar sub noi apa se mişca şi ne-a purtat cu grijă în sus şi-n jos şi dintr-o parte într-alta. (Pauză.) E trecut de miezul nopţii. N-am mai prins aşa o linişte. Poate că pământul e nelocuit. (Pauză.) Aici închei – (Krapp opreşte magnetofonul, derulează înapoi, îl porneşte din nou.) – lacul superior, cu barca, am vâslit până departe de mal şi apoi ne-a prins un curent şi am lăsat barca în voia lui. Ea stătea întinsă la marginea bărcii cu mâinile sub cap şi ochii închişi. Soarele ardea, era puţin vânt, apa era plăcută şi înviorătoare. Am observat o zgârietură pe pulpa ei şi am întrebat-o de unde-a căpătat-o. Culegând agrişe, mi-a spus. Am spus atunci că eu nu cred că ar fi vreo şansă şi că n-are rost să continuăm. Ea m-a aprobat fără să deschidă ochii. (Pauză.) I-am cerut să se uite la mine şi după câteva clipe – (Pauză.) – după câteva clipe a deschis ochii, dar abia mijiţi, din cauza luminii orbitoare. M-am aplecat deasupra ei să-i umbresc ochii şi atunci i-a putut deschide de tot. (Pauză. Încet.) Lasă-mă înăuntru. (Pauză.) Ne-am ascuns printre bănci şi i-am înfipt-o. Cum mai suspina, mai ales înainte de final! (Pauză.) Am rămas peste ea cu faţa între sâni şi mâna în jurul ei. Am zăcut acolo nemişcaţi. Dar sub noi apa se mişca şi ne-a purtat cu grijă în sus şi-n jos şi dintr-o parte într-alta. (Pauză.) E trecut de miezul nopţii. N-am mai prins – (Krapp opreşte magnetofonul, meditează. Într-un târziu începe să se scotocească prin buzunare, dă de banană, o scoate, o examinează, o pune înapoi în buzunar, scotoceşte, scoate plicul, scotoceşte, pune plicul înapoi, se uită la ceas, se ridică şi merge în întunericul din fundul scenei. Trec zece secunde. Se aude zgomotul unei sticle ciocnite de un pahar, apoi, foarte scurt, un sifon. Mai trec zece secunde. Zgomotul sticlei ciocnite de pahar. Încă zece secunde. Krapp revine în lumină puţin nesigur, merge în faţa mesei, scoate cheile, le ridică la nivelul ochilor şi alege o cheie, descuie primul sertar, îi examinează conţinutul, scotoceşte prin el, scoate o bandă, o studiază, încuie sertarul, pune cheile înapoi în buzunar, merge şi se aşează la masă, scoate banda din magnetofon şi o pune pe dicţionar, pune banda nouă în magnetofon, scoate plicul din buzunar, citeşte de pe verso, pune plicul pe masă, porneşte magnetofonul, îşi drege vocea şi începe înregistrarea.) KRAPP: Tocmai am ascultat o porcărie împuţită pe care am înregistrat-o acum treizeci de ani, nu-mi vine să cred că am fost vreodată atât de prost. În fine, mulţumesc lui Dumnezeu că s-a terminat cu toate astea. (Pauză.) Ce ochi avea! (Meditează, apoi îşi dă seama că înregistrează tăcerea, opreşte magnetofonul, meditează. În cele din urmă.) Tot ce-i aici, totul, toate – (Îşi dă seama că n-a pornit magnetofonul, aşa că îl porneşte.) Tot ce-i aici, tot ce există pe globul ăsta plin de bălegar, toată lumina şi întunericul şi foamea şi toate petrecerile din... (ezită)... toate timpurile! (Strigând.) Da! (Pauză.) La dracu’ cu toate! Isuse! Să uite Domnul de creaţia Lui! Isuse! (Pauză. Epuizat.) Bine, poate că a avut dreptate. (Pauză.) Poate că a avut dreptate. (Meditează. Îşi dă seama. Opreşte magnetofonul. Citeşte de pe plic.) Puah! (Îl mototoleşte şi-l aruncă. Meditează. Porneşte magnetofonul.) Nimic de spus, nici măcar un scârţâit. Ce înseamnă un an acum? Gândurile otrăvite şi scaunul de fier. (Pauză.) M-am delectat cu cuvântul „bandă”. (Cu plăcere.) Baaaandă! Cel mai fericit moment din ultimele cinci sute de mii. (Pauză.) Şaptesprezece copii vândute, dintre care unsprezece la preţ promoţional în librăriile de liberă circulaţie de pe fundul mării. Începe lumea să mă cunoască. (Pauză.) O liră şase pence şi ceva, sau o liră şi opt pence, dar nu prea cred. (Pauză.) M-am târât până afară o dată sau de două ori pe la sfârşitul verii. Am stat tremurând în parc, adâncit în visuri şi sperând să fi fost mort. Nimeni nicăieri. (Pauză.) Ultimele închipuiri. (Vehement.) Dă-le dracului! (Pauză.) Mi-am distrus ochii recitind „Effie”, o pagină pe zi, cu lacrimi în ochi. Effie... (Pauză.) Aş fi putut fi fericit cu ea, acolo la Marea Baltică, printre dunele cu conifere. (Pauză.) Aş fi putut? (Pauză.) Dar ea? (Pauză.) Puah! (Pauză.) Fanny a trecut pe aici de două ori. Parcă era doar fantoma ciolănoasă a unei curve. N-am prea putut, dar cred că a fost mai bine decât să fi primit un şut în cârjă. Ultima dată n-a fost chiar aşa rău. Cum de mai reuşeşti, m-a întrebat, la vârsta ta? I-am spus că mi-am păstrat vlaga pentru ea. (Pauză.) Am fost la vecernie o dată, parcă eram în pantaloni scurţi. (Pauză. Cântă.) Ziua s-a terminat, Noaptea s-a apropiat, Umbrele – (tuşeşte şi continuă aproape neauzit) – serii Se strecoară pe cer. (Gâfâind.) M-am culcat şi am căzut de pe bancă. (Pauză.) Câteodată mă întreb noaptea dacă un ultim efort n-ar fi putut – (Pauză.) Hai, gata cheful, du-te la culcare. O să continui aiureala asta dimineaţă. Sau las-o aşa. (Pauză.) Las-o aşa. (Pauză.) Să stai rezemat, în întuneric, şi-n acelaşi timp să hoinăreşti. Să fii din nou în luncă, de Crăciun, însuşindu-ţi aerul, roşu în obraji. (Pauză.) Să fii din nou pe Croghan duminică, în ceaţa dimineţii, cu târfă cu tot, să te opreşti şi să asculţi clopotele. (Pauză.) Ş.a.m.d. (Pauză.) Să fii din nou, să fii din nou. (Pauză.) Tot aceleaşi mizerii. (Pauză.) Odată nici nu-ţi ajungeau. (Pauză.) Să zac peste ea. (Pauză lungă. Brusc se apleacă peste magnetofon, îl opreşte, smulge banda din magnetofon şi o aruncă, pune cealaltă bandă, o derulează căutând pasajul pe care-l vrea, porneşte magnetofonul, ascultă cu privirea fixă în faţă.) BANDA: – agrişe, mi-a spus. Am spus atunci că eu nu cred că ar fi vreo şansă şi că n-are rost să continuăm. Ea m-a aprobat fără să deschidă ochii. (Pauză.) I-am cerut să se uite la mine şi după câteva clipe – (Pauză.) – după câteva clipe a deschis ochii, dar abia mijiţi, din cauza luminii orbitoare. M-am aplecat deasupra ei să-i umbresc ochii şi atunci i-a putut deschide de tot. (Pauză. Încet.) Lasă-mă înăuntru. (Pauză.) Ne-am ascuns printre bănci şi i-am înfipt-o. Cum mai suspina, mai ales înainte de final! (Pauză.) Am rămas peste ea cu faţa între sâni şi mâna în jurul ei. Am zăcut acolo nemişcaţi. Dar sub noi apa se mişca şi ne-a purtat cu grijă în sus şi-n jos şi dintr-o parte într-alta. (Pauză. Krapp îşi mişcă buzele. Nici un sunet.) E trecut de miezul nopţii. N-am mai prins aşa o linişte. Poate că pământul e nelocuit. (Pauză.) Aici închei această înregistrare. Cutia – (Pauză.) – trei, banda – (Pauză.) – cinci. (Pauză.) Poate că anii mei cei mai buni s-au dus. Atunci mai aveam şanse să fiu fericit. Dar nu i-aş vrea înapoi. Nu acum, cu focul în mine. Nu, nu i-aş vrea înapoi. (Krapp priveşte fix înainte, nemişcat. Banda merge în tăcere.) - CORTINA - Text postat de alex porc Date despre autor Data nasterii: 13-05-1906 Locul nasterii: Dublin/Irlanda Beckett s-a născut în Foxrock, Dublin. Mai târziu va insista că s-a născut vineri, 13 aprilie 1906, deşi în certificatul lui de naştere scrie 13 mai 1906. Familia Beckett descinde din hughenoţi francezi şi, după o carieră strălucită la Trinity College din Dublin, se hotărăşte să petreacă mai mult timp în Franţa. În 1928 merge într-o călătorie de studii la Paris, unde îl întâlneşte şi îl ajută pe James Joyce, iar în 1930 se reîntoarce la Trinity College. Un studiu despre Marcel Proust scris de el în 1931 îi oferă şansa unei cariere universitare, dar Beckett alege să devină un scriitor “cu normă întreagă”. Călătoreşte mult, ducând o viaţă destul de precară, până în 1937 când se stabileşte la Paris, în Montparnasse. Publică în 1938 romanul comic “Murphy”. O întâlneşte pe Suzanne Dumesnil, care-l ajută să ajungă la spital după ce este înjunghiat pe stradă. Trebuia să se căsătorească în 1961. Beckett era în Dublin la izbucnirea celui de-al doilea război mondial dar a “preferat Franţa în timp de război decât Irlanda liberă”. A colaborat cu rezistenţa franceză, reuşind cu mare greutate să scape de Gestapo, pe urmă s-a mutat în partea neocupată a Franţei, unde a scris romanul “Watt”. În 1947, se întoarce la Paris, unde scrie în timp de 2 ani trilogia de romane compusă din “Molloy”, “Malone moare” şi “Nenumibilii”, plus piesa de teatru “Aşteptându-l pe Godot”. Acum începe să scrie direct în franceză, şi să traducă ulterior în engleză. “Aşteptându-l pe Godot” se joacă prima dată pe scenă în 1953, iar succesul repurtat îl face pe retrasul Beckett cunoscut pe plan internaţional. În această tragic-comedie revoluţionară în materie, vagabonzii Vladimir şi Estragon aşteaptă o persoană pe care n-au întâlnit-o niciodată şi care ar putea chiar să nu existe. “Dacă aş fi ştiut cine e Godot”, spune Beckett, “aş fi spus asta în textul piesei”. Urmează alte piese comico-ceţoase. “Nimic nu e distractive, nici măcar nefericirea”, spune Nell în “Sfârşit de joc”, vorbind dintr-un container de gunoi. În “Zile fericite”, eroina este îngropată în nisip. Beckett primeşte Premiul Nobel pentru Literatură în 1969, dar nu a participat la ceremonia decernării. Moare la Paris în 22 decembrie 1989.                 Nu puteti adauga comentarii acestui text pentru ca nu sunteti logat   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23949 Comentarii: 120070 Useri: 1426
ADMINISTRARE