PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
SCHIMBAREA LA FATA A ROMANIEI (V) de  Emil Cioran   II Norocul României este că istoria universală n are un curs convergent şi nu evoluează într o progresiune continuă. Dacă devenirea umanităţii ar fi comparabilă unui fluviu, ar fi imposibil să nu ne pierdem în el şi să ne mai regăsim. Toate valorile s ar totaliza, şi nivelul actual al culturii ar fi atît de ridicat, încît o ţară ca România n ar putea participa în nici un fel la el. Cultura occidentală, care singură contează pentru orientarea noastră în viitor, nu însumează toate valorile care au precedat o. După concepţia stupidă a progresului monolinear, ar trebui ca momentul istoric actual să conţină într o prezenţă tot ce s a desfăşurat înainte, el fiind un plus într o totalitate ascendentă. Istoria nu e comparabilă nici unui fluviu şi nici unui lanţ. Ea îşi are o creştere specifică, nereductibilă nici la concepte organice şi nici mecanice. De aceea este atît de greu să înţelegem istoria, cu toate că trăim în ea şi sîntem pînă la un anumit grad istorie. Prin introspecţie pricepem cîteva mobile secrete şi rămînem dezarmaţi în faţa faptelor. Autocunoaşterea nu ne revelează structura devenirii concrete. De cîte ori căutăm un antipod mobilităţii vieţii istorice, nu ne putem opri decît la sistem. Rigiditatea şi consecvenţa logică, valabile într o lume de forme, nu sînt revelatoare în lumea de conţinuturi care este istoria. Sistemul pleacă de la premise, istoria de la iraţional. Logicul rămîne în sine, în transcendenţa formelor sale, în inaderenţa lui sterilă la devenire. Istoria reprezintă, dimpotrivă, o pendulaţie continuă între iraţional şi conştiinţă, care uneori nu este lipsită de pitoresc, pentru ca aproape întotdeauna să nu i lipsească tragicul. Concepţia progresului neîntrerupt introduce prea multă logică în devenire şi face prea mult din istorie un sistem. Şi apoi, cine ar mai avea atîta ingenuitate să creadă că simplul fapt al devenirii este suficient pentru ca, născîndu te cît mai tîrziu în timp, să prezinţi automat elemente de superioritate? Ideea progresului continuu este expresia unui optimism atît de vulgar, încît nici nu merită a fi discutată. În afară de tehnică, ea constituie un moment degradat al spiritului. Dar tehnica reprezintă un fenomen paralel culturii. Ea se dezvoltă după o lege proprie, într un progres incontestabil; nu există însă progres în simţire, în gîndire, în viziune. Trenul sau avionul nu ne au făcut nici mai sensibili şi nici mai profunzi. Ne au schimbat doar ritmul. Cine ar compara sentimentul nostru de viaţă cu al Egiptului în epoca de construcţie a piramidelor ar trebui să ne arate un dispreţ infinit. Sclavii faraonilor, care nu ştiau nimic, aveau pentru eternitate o simţire mai ascuţită decît savanţii noştri, care ştiu totul fără să cunoască esenţialul. Unui optimist subtil i aş putea face concesiuni privitoare la extensiunea ideii de progres. Este însă imposibil de a găsi cea mai mică aplicare la sentimentul de viaţă. Acesta, singurul care importă, nu cîştigă nimic prin timp şi nici nu se adînceşte prin complexul de forme al civilizaţiei. Istoria prezintă o sumă de totalităţi ireductibile. Ar mai putea cineva susţine superioritatea Greciei faţă de India, sau a Occidentului faţă de Grecia? N are sens o ierarhie între culturile mari. Grandori ireductibile nu înseamnă scară ierarhică. Ea apare evidentă şi tulburătoare cînd e vorba de culturile mici faţă de cele mari. Diferenţele lor accentuează şi dau un sens ideii de progres, în defavoarea celor mici. Fascinaţia pe care a exercitat o Occidentul asupra noastră este proba evidentă şi repetată a inferiorităţii noastre şi a conştiinţei ei. Dacă el reprezenta actualitatea întregii istorii, drumul pe care trebuia să l străbatem ca să l ajungem ar fi fost aşa de mare, încît niciodată n am fi putut concepe să ne apropiem cît de puţin de el. O umanitate care ar evolua conform viziunii progresului continuu ne ar arunca pe veci la periferia ei. Pentru România, istoria înseamnă cultura occidentală şi nici nu poate însemna altceva. Cu ea ne punem noi în rînd. Nivelul ei ni se pare într o măsură oarecare accesibil. O lume istorică, a cărei actualitate totală s ar înălţa progresiv sub ochii noştri, ne ar zăpăci cu infinitul ei. Există un nivel istoric obligatoriu. O ţară care s ar complăcea numai în dezvoltarea originalităţii etnice nu poate participa efectiv la istorie. Pe această cale, devii o ţară pitorească şi interesantă, cum e Ungaria de exemplu, dar nu o naţiune şi în nici un caz o mare putere. De Ungaria va aminti istoria numai fiindcă s a încăpăţînat să nu renunţe la caracterele ei primare. Este o ţară originală, dar din punct de vedere istoric nereuşită. România nu poate deveni o realitate ataşîndu se îndărătnic de caracterele ei primare. Cultura noastră populară este comună sud estului Europei. Elementele ei diferenţiale nu alcătuiesc o originalitate izbitoare. Muzica şi poezia noastră populară n au reuşit să atragă atenţia lumii ca un fenomen profund original. Meritul nostru faţă de celelalte popoare balcanice este că sîntem cei mai apţi pentru formele spiritului. Căci în Balcani, românul este cel mai puţin ţăran. Dacă n am creat în cultură, ea ne prieşte totuşi. Tot restul Balcanului pare a dovedi o neprielnicie în cultură, care îi justifică renumele periferic. O revoluţie naţională care ar vrea să readucă pe român la el însuşi, la premisele lui sufleteşti, la originarul etnic, ar întoarce România din avîntul ei superficial spre modernitate şi i ar tăia aripile. România nu este o ţară originală. Ea redevine un zero istoric reîntorcînd o la surse. Febra susţinută a modernizării (pe toate planurile) este singura noastră salvare. Românul nu este interesant sufleteşte. Pentru ce ar mai ţine atunci la cvasiorientalismul său? Chiar o ţară etniceşte profund originală, cum e Rusia, ce s ar fi ales de ea dacă ar fi făcut o revoluţie rău înţeleasă, pentru a reveni la mujic? Lumea ar fi uitat de Dostoievski şi s ar fi gîndit la Mongolia. Va trebui să apărăm România de ţăranii ei. Ceea ce nu înseamnă decît salvarea ţărănimii de la mizerie. Toate etapele revoluţiei noastre vor trebui să aibă, ca finalitate: integrarea noastră în istorie. Dacă nu vom reuşi să facem sensibilă prezenţa noastră în ritmul universal, n are rost să ne mai frămîntăm, deoarece la o existenţă aproximativă poate ajunge orice grup uman. Trecutul şi prezentul României există numai prin bunăvoinţa noastră. Se va naşte viitorul din înfrigurarea noastră? De nu, să ne îngropăm sufletul în România de niciodată. N avem dreptul să ne trăim fiecare epocă asemenea unei lumi închise. Dacă nu mai vrem să fim sclavii istoriei, adică dacă vrem să depăşim condiţia culturilor mici, trebuie să urmărim ţinta noastră finală ca o obsesie, pentru a nu fi subminaţi de tentaţia constantă a României: inerţia. Pentru Franţa, clasicismul sau iluminismul, cu toate implicaţiile lor politice şi economice, sînt epoci rotunjite în sine, lumi închise, trăite cu naivitate şi cu iluzia absolutului valorilor lor. S ar fi gîndit cineva în timpul lui Ludovic al XIV lea că Franţa trebuie să tindă spre alte valori decît cele în care trăia? Sau Renaşterea, în culmile ei, a conceput o ieşire din sine însăşi, a avut ea nevoie de altă epocă? Într o mare cultură, orice epocă este o perfecţiune istorică. Acest lucru este valabil şi pentru epocile decadenţei. Culturile mari se distrug în sine. Nouă nu ni se aplică afirmaţia lui Ranke: „Jede Epoche ist unmittelbar zu Gott.“ De vom reuşi de abia cu tot procesul nostru de viaţă să cîştigăm acel etern în imediat, care imprimă un absolut devenirii. Ranke se ridica împotriva acelora care susţin că o epocă apare pentru a da naştere alteia şi că ar exista ierarhii între naţiuni şi epoci. Tot ce este istoric, crede el, are o valoare proprie, demnă de a fi studiată ca orişicare alta. Atîta neutralitate faţă de diversitatea istorică este prea mult. Există epoci privilegiate, precum există mediocre. O obiectivitate care le plasează într o echivalenţă este fadoare teoretică sau ştiinţă. Curiozitatea ştiinţifică a unui istoric studiază cu aceeaşi pasiune România şi Franţa! Ce puţin sîntem noi însă, faţă de Franţa! Existăm mai puţin. Istoria concretă şi efectivă este un plus în fire. Nu eşti tot aşa aproape de Dumnezeu în orice epocă, Individual, contactul tău poate fi nemijlocit şi transistoric. Nu i mai puţin adevărat că prin epocă ne putem sălta automat. Şi iarăşi, nu i acelaşi lucru să trăieşti în timpul Renaşterii sau în secolul acesta. Atunci se năşteau idealuri, acum se destramă. Epocile se deosebesc nu atît prin concepţiile de viaţă care le stau la bază, cît prin intensitate. Altcum au trăit şi s au distrus oamenii în timpul Renaşterii şi altcum trăiesc şi se distrug astăzi. Pe atunci, un dor intens după spaţiul infinit a creat un gust arzător de aventură, încît fiece om era virtual sau real un conchistador. Toate cuceririle s au făcut dintr o nostalgie a spaţiului, dintr o aviditate a depărtărilor. Poate că numai imperialismul va reabilita secolul nostru… Succesiunea epocilor este sursa relativităţii şi a infirmării ideii de progres. Prin ceea ce are viu, barocul neagă Renaşterea, iar aceasta, la rîndul ei, Evul Mediu. O epocă trăieşte prin valorile ei specifice. O alta nu se poate individualiza decît negînd pe cele ce au precedat o. Greutatea unui moment istoric nu consistă într o înglobare cît mai mare de valori complexe şi de elemente eterogene, ci în prevalenţa categorică a unor valori specifice, care dau contur şi fizionomie epocii. Eclectismul este un fenomen de decadenţă. Cînd o cultură nu mai are atîta energie, încît să dea naştere la direcţii originale ale spiritului şi să se configureze în momente creatoare, atunci se recapitulează. Sinteza stufoasă şi uimitoare în amploarea ei sterilă, care rezultă din această recapitulare, este eclectismul epocilor alexandrine. Tot ce s a creat într o cultură prin eforturi succesive şi unilaterale, toate momentele ei unice devin în coexistenţa unei sinteze artificiale un fel de rezumat istoric al unei culturi. Epoca elenisto romană şi a revăzut, în amalgamul ei de curente, tot ce Antichitatea a produs între orfism şi scepticism. Secătuirea substanţei creatoare a unei culturi o face incapabilă să mai nască din sine epoci închise, lumi aparte în devenirea organismului său. Avîntul generator de cultură se manifestă în prevalenţa unor valori, în mărturisirea pentru o sferă limitată. Nu există cultură vie într un nelimitat cantitativ al valorilor. Epocile naive din viaţa umanităţii, acelea în care oamenii au fost una cu valorile pe care le au creat şi în care au crezut, n au cunoscut niciodată extensiunea gigantică a epocilor alexandrine, cu lumea lor de cunoaştere substituită instinctului şi sufletului, cu universalitatea lor exterioară, ci au participat cu un infinit intern la o sumă redusă de valori. Evul Mediu, cu tot ce are el sublim şi grotesc, a fost universalist, dar numai ca valabilitate generală a ideilor lui, nu ca multiplicitate de idei. Universalismul calitativ este esenţial oricărei epoci creatoare; sub formă cantitativă, el este un semn de deficienţă şi este echivalent eclectismului. Momentul eclectic al unei culturi este identic universalismului cantitativ. Evul Mediu, care a concentrat în sine atîta nelinişte, că ne a dispensat pe noi, în latura religioasă, îşi demarcă liniile lui conturate la exces din concentrarea durabilă şi obsedantă pe cîteva teme. După cum spune Léon Bloy, el a fost construit pe zece secole de extaz. Evul Mediu a ştiut totul într o direcţie. El ne a condamnat a fi pe veci ignoranţi în materie religioasă. Şi el ne va mijloci apropierea de Dumnezeu. Nu toate epocile stau în raport nemijlocit cu el. Ranke nu s a gîndit la acest fapt şi desigur, nici Taine, care prefera o haită de lupi Evului Mediu. Limitarea substanţială a epocilor, substituirea lor continuă, cu consecinţa inevitabilă — discontinuitatea valorilor, — explică insuficienţa vieţii istorice, mobilitatea şi relativitatea ei. În acest proces descoperim mai repede o demonie, decît un progres. Multiplicitatea conţinuturilor ni se descoperă la fiece pas ca un torent de direcţii iraţionale. Salvarea de la relativism prin căutarea unei forme, în această multiplicitate? Participarea la istorie se exprimă însă numai în abandonarea iraţională acestui flux, în contopirea inconştientă cu mobilitatea existenţei. Cînd conştiinţa ne a separat de viaţă, atunci ne rămîne acceptarea conştientă a devenirii, lansarea voluntară în mrejele demoniei. În afară de ataşarea organică de istorie, nu mai există decît elanurile disperate, ca mod de a i aparţine. Restul este distanţă de ea, perspectivă rece şi cunoaştere. Limitarea epocilor istorice îşi are o justificare în mărginirea fatală a oricărui fel de activităţi intense. Există o scară întreagă de tipuri de umanitate, care şi acuză originalitatea prin negaţii reciproce şi insuficienţe evidente. Cazul omului politic este încă o dată semnificativ. De la el, putem învăţa despre viaţă ceva mai mult decît din exemplul „vieţii“ gînditorului. Omul politic nu trebuie să fie un om complet. Nu este obligat să creadă ceea ce face, el trebuie însă să reuşească totdeauna. S a pus problema dacă se poate să fii dogmatic practic şi sceptic teoretic. Un om politic trebuie să fie dogmatic în viaţa practică; teoretic, poate să se îndoiască de toate. Există un fanatism numai în latura activă şi imediată, care n are nevoie neapărat de corespondentul în convingere. Fanatismul spaniol a fost o combinaţie de intoleranţă şi nihilism. Dezbinarea dureroasă dintre practic şi teoretic este sursă de dinamism la sufletele mari. Precum o epocă este fatal limitată prin prevalenţa unor valori specifice, aşa orice tip uman bine definit suferă de aceeaşi limitare, în el predominînd elemente care îl exclud de la o participare universală. Epocile justifică relativitatea în istorie, tipologia în psihologie. Nu există epocă universală, precum nu există om universal, ci numai o gradaţie de la local la o universalitate aproximativă. Renaşterea şi Goethe au atins un maximum de universalitate; ce departe de idealul lor au fost — o dovedeşte posibilitatea istoriei de a se realiza în alte epoci, de o originalitate aproape egală, şi în atîţi alţi oameni, cu o îmbrăţişare a vieţii nu mai puţin amplă. Viaţa nu tinde spre împliniri complete; dinamismul e posibil numai în mărginire. De aceea, eroismul este în viaţă, pe cînd sfinţenia, dincolo. Eroismul încearcă rezistenţele ultime ale individuaţiei. A fi erou înseamnă a trăi activ paroxismul fiinţei individuale în cadrul vieţii. Cum la atîta tensiune nu rezistă nici viaţa şi nici fiinţa individuală, prăbuşirea este consecinţa inevitabilă. Eroismul nu e condiţia firească a firii, dar este singura demnitate a devenirii. Tot ce s a creat pînă acum se datoreşte acceselor colective de eroism, care au insuflat oamenilor, peste meschinele instincte de conservare, o pasiune de autodistrugere pentru idealuri. Cine înţelege rostul adînc, frenezia colectivă ce a dezlănţuit Reforma, expediţiile din timpul Renaşterii sau campaniile napoleoniene este imposibil să nu aprecieze orbirea arzătoare, ca substrat al tuturor acţiunilor hotărîtoare. Popoarele care nu sînt apucate de o nebunie colectivă, din cînd în cînd, se anchilozează în tradiţii, care, automatizate, le scot din ritmul istoriei. Să nu se uite că nota diferenţială a faptului istoric este capacitatea de a acţiona pe o sferă mare, eficienţa. Este istoric acel fapt care provoacă o tulburare fecundă. Cu cît are rezultate şi repercusiuni mai mari, cu atît este el eveniment istoric. Un război care nu dă naştere la crize pe o scară întinsă, ci rămîne un fenomen pur local, nu depăşeşte rosturile lui biologice. Şi aşa cu orice eveniment. Eroismul este presupoziţia oricărei istorii autentice. Fără el, devenirea umană e pură biologie. Cînd viaţa îşi concentrează toate energiile pentru a servi alte scopuri decît ale menţinerii ei, cînd îşi fixează finalitatea în afară de ea însăşi, atunci ea realizează condiţia obiectivă a acţiunii eroice. Cum temperatura vieţii la care înfloreşte sufletul eroic este egală disperării, este de la sine înţeles că în omenire nu pot exista decît crize de eroism. Oricît ne am mîndri cu acuitatea simţului nostru istoric, sîntem, vreunul, capabili să înţelegem forţa care i a mînat pe cavaleri în cruciade să moară sub zidurile cetăţilor orientale, pentru a dezrobi mormîntul unui om, presupus Dumnezeu? Chiar interpretarea materialistă, care nu vede în aceste expediţii decît interesul şi pasiunea de îmbogăţire, cum ar putea explica gustul unei aventuri atît de puţin promiţătoare pămînteşte? Istoria are o amploare cu atît mai tragică, cu cît oamenii au avut mai puţin de cîştigat din distrugerea lor. Dacă cruciadele au satisfăcut un gust de infinit, ele şi au atins „scopul“. Fără un parfum de inutilitate, istoria ar semăna unui ghişeu de bancă. Moartea eroului este sensul vieţii celorlalţi. Fără autodistrugerea eroică, specia umană ar fi condamnată la plictiseală şi la ratare, la acel pustiu al inimii, care este antipodul sufletului infinit. Dacă omul nu vrea să forţeze prin disperarea unui gest inerţia devenirii, nu i rămîne decît să accepte a fi purtat cu umbrele de soarta lucrurilor trecătoare. Hegel însuşi, prea mult metafizician pentru a înţelege indivizii, a făcut din marile individualităţi, după cum bine se exprimă Friedrich Meineke, funcţionari ai spiritului absolut. Metafizica anulează individuaţia. „Spiritul absolut călare pe cal“, a exclamat Hegel, văzînd pe Napoleon intrînd victorios în Jena. Şi a scris apoi mai departe la Fenomenologia spiritului, pentru a ne arăta ce puţină răspundere avem în istoria universală. Şi acum, să revenim la România şi să vedem cum ar putea ea să nu mai fie o umbră a istoriei universale. Ce nenorocire pe capul acestei ţări, că în locul unui ethos eroic, cu tot ce acesta presupune ca oroare şi pasiune bestială, ne am diluat sîngele şi ne am îndulcit patimile cu un dor amăgitor, ale cărui virtuţi dormitive ne au îmbătat simţurile peste măsură. În ochii românului, dar mai cu seamă în cîntec, palpită, cu o insistenţă insinuantă, revărsarea monotonă a acestui dor, aparent elixir al inimilor sfîşiate, în realitate atracţie adormitoare pentru suflete inerte. Cine a avut ocazia să audă în oraşele săseşti din Ardeal vreo ceată de flăcăi români doinind în înserări, n a putut să nu sufere sub contrastul strivitor pe care l prezintă masivitatea constructivă a oraşului şi lamentaţiile acelea prelungite, atît de inaderente la civilizaţie, la efortul constructiv. Contrastul nu trebuie explicat prin deosebirea noastră organică de saşi, ci prin distanţa incomensurabilă de cultură a fondului nostru popular. Noi încă nu putem aprecia ce salt am făcut prin pătura noastră cultă. Este în dorul nostru atîta risipire lîncedă în lume, atîta renunţare în faţa timpului şi a spaţiului şi atît prizonierat în adierile inimii, că te întrebi ce tristeţe a încercat acest popor de s a predat sieşi atît de neînduplecat. Scoateţi lamentaţiile din poezia şi din muzica noastră populară şi nu mai găsiţi decît o ţopăială lirică, fără nici o marcă originală. Ce departe am fi fost astăzi, dacă infinitul din acest dor lua forma unei expansiuni eroice a sufletului, dacă ne am fi rostogolit, cu o înflăcărare fără margini, peste ruinele noastre! Dorul exprimă un raport negativ cu lumea, el este o lunecare leneşă şi orizontală sau o ondulaţie minoră pe suprafaţa mobilă a vieţii. Eroismul este ascensiunea spiralei, sinuozităţile în înălţimi. Prin dor nu exprimăm mai mult decît nesiguranţa în fluctuaţiile clipelor şi o chemare spre vag. De ce ne e dor? Întrebaţi pe orice român şi nu ţi va da o lămurire asupra acestui infinit al sufletului său. Toată problema este ca într o Românie scuturată de o dictatură şi de un elan colectiv, infinitul negativ al acestei psihologii să fie convertit în infinitul pozitiv care este eroismul. Duioşia şi visarea prelungită care se mlădie pe lungimile timpului şi pe întinderile spaţiului trebuie „săltate“ în ardoare şi fanatism. De la infinitul negativ al dorului, la infinitul pozitiv al eroismului este drumul pe care trebuie să l străbată sufletul românesc, pentru a nu amorţi învăluit în umbre. Aceasta este problema psihologică a României. O mişcare politică n are nevoie de „idei generoase“ pentru a triumfa şi a realiza efectiv. Este destul să cultive idealuri eroice şi să valorifice posibilităţile de fanatism din om. O ţară ca România este prea primitivă pentru a şi putea permite luxul „ideilor generoase“, care sînt inerente ţărilor cu o oarecare eleganţă interioară. Ideile prea generoase, adică fără bază în imediatul vieţii, slăbesc sîngele şi dau naţiunilor un aspect clorotic. Emascularea prin exces ideologic este un fenomen frecvent în viaţa popoarelor. Încep atunci a fi afectate de o paloare care este fizionomică şi istorică. Ideile care n au nici o aderenţă la viaţa concretă a unui popor îl deviază de la sensu lui istoric. De aceea, orice ideologie care nu i angajează energiile vitale este periculoasă. Extrema dreaptă şi extrema stîngă s au dovedit creatoare într o măsură atît de mare, deoarece au făcut totdeauna apel la un ethos vulcanic şi n au cucerit prin idei, ci prin mistică. Faptul că dreapta pune accentul pe politic şi stînga pe social nu dovedeşte nimic pentru originile dinamismului lor. Mulţimea iubeşte să fie biciuită şi fanatizată. Apoi vin… ideile. Destinul social democraţiei este ilustrativ pentru un curent ideologic lipsit de simţ politic. Greu am găsi o mişcare de o cuminţenie filozofică mai remarcabilă, care să şi fi cîntărit mai serios conceptele şi să fi dat o demnitate mai onorabilă utopiilor. Cine, ca ea, a temperat mai „burghez“ excesele spiritului revoluţionar şi a atribuit evoluţiei atîtea virtuţi ca să scuze comodităţile oamenilor? Fără ideea de evoluţie, social democraţia este un zero, pe lîngă care mai există numai blîndeţea social democraţilor. Cumpănirea filozofică a social democraţiei i s a împrumutat în primele faze o semnificaţie mediocră, pentru ca să degenereze într un exemplu trist de fadoare teoretică şi politică. Lipsa de patos şi de anvergură, preocuparea teoretică de tactică, dar fără instinct în luptă; viziunea unei fericiri comode, neancorate în necesităţile complexe ale omului (antropologia mediocră a oricărui tip de democraţie); economism searbăd şi doctrinarism stupid — sînt note ale mizeriei profunde, ale viciului şi incapacităţii politice a social democraţiei. Faţă de ea, comunismul este un fenomen apocaliptic. La ce i au folosit social democraţiei ideile ei „generoase“? La ce rezultat a ajuns, după ce a rotunjit ideile revoluţionare şi şi a salvat deficienţele în cultul evoluţiei? A adus o evoluţia la putere? Sau n a ştiut cumsecădenia ei teoretică un lucru elementar: forţa creează făgaşele „evoluţiei“? Nu există atîta forţă în evoluţie pentru ca să înfrîngă pe cea care se naşte peste ea. Cultul secolului trecut pentru evoluţie a luat forma celui mai plat misticism. Mediocritatea oamenilor s a complăcut în a inventa „virtuţi“ evoluţiei, pentru ca ei să poată dezerta din faţa oricărei responsabilităţi. Evoluţia va face totul cum trebuie, pare a fi fost laşitatea acestor deficienţi. Toţi oamenii care se reclamă de la „curgerea lucrurilor“ pentru a şi justifica inactivitatea suferă de o neputinţă constituţională. Lipsa de sînge este izvorul înţelepciunii. Individualismul ultimelor decenii ale secolului trecut nu trebuie înţeles decît ca o reacţie pasionată împotriva automatizării prin fetişismul evoluţiei, a implicaţiei lui fataliste. Să fim noi oare simple instrumente ale devenirii, capricii ale curgerii lucrurilor, pretexte ale trecerii continue a firii? Revolta aceasta individualistă a avut o notă eroică, şi ea este una din apariţiile periodice ale istoriei, consecutive epocilor de fatalism. Acest individualism nu trebuie confundat cu cealaltă specie de individualism, atomizant şi… cetăţenesc. Există un individualism de revoltă a unor conştiinţe izolate şi există individualismul burghez. Voga permanentă a lui Nietzsche şi cea trecătoare a lui Ibsen (ale cărui opere par catastrofe la 15 ani, „drame“ la 18, „piese de teatru“ la 21) au resuscitat pe alţi doi individualişti, care scriau pe cînd „evoluţia“ avea încă un sens metafizic: Stirner şi Kierkegaard, primul de o originalitate suspectă şi nefecundă, al doilea sugestiv, grav, punînd problema individualistă în plan pur psihologic, ca subiectivism. De aceea susţine el că subiectivitatea este un absolut, iar nu individul. Pentru Kierkegaard, contează numai latura de interioritate a acestuia. El nu s a preocupat niciodată de social, ci s a oprit la etic, pe care nu l a conceput ca pe o formă interioară a socialului, ci ca un simplu stadiu al conştiinţei individuale, în drumul ei problematic de la subiectiv şi imediat la general şi mediat. Este interesant că atît Stirner cît şi Kierkegaard au fost pînă la un punct discipoli ai lui Hegel, de care s au despărţit din cauza rolului excesiv, din cauza terorii„generalului“. Pentru gînditorul danez, subiectivitatea este adevărul; ceea ce ar fi părut unui Hegel cea mai mare erezie conceptibilă. Individualismul cetăţenesc, acela pe care în nuanţe şi expresii diferite îl întîlnim la stoici (influenţei cărora se datorează concepţia voluntaristă şi contractualistă a dreptului roman),la protestanţi, în raţionalismul secolului al XVIII lea, în Revoluţia franceză şi în tot procesul de atomizare socială pe care l a născut dezagregarea democraţiei şi liberalismului, pretinde că fiecare om are centrul în sine însuşi şi ca atare dispune de el în mod nelimitat. Cum esenţa lui este raţiunea, limitele expansiunii sale sînt imanente. Statul, în concepţia aceasta, care a fost şi a lui Kant, coordonează numai voinţele individuale. Un simplu factor de armonie. Numai că viziunea raţionalistă a omului are împotriva sa toată istoria.Prezenţa statului şi a dreptului, legate de existenţa societăţii pentru a dovedi dezechilibrul omului în libertate, ne arată pînă la orbire că raţiunea nu este esenţa omului şi în nici un caz marginea lui. Iraţionalismul susţine teoria organică a statului şi a dreptului; în realitate, ar trebui să le afirme raţionalitatea ca antipod esenţei iraţionale a omului. Cum structura normativă a dreptului nu este reductibilă la date istorice şi la o evoluţie pur organică, aşa cum a conceput istoricismul juridic al unui Savigny sau Puchta, ci presupune o intervenţie conştientă şi voluntară, nici statul nu este un simplu rezultat al devenirii. Nu e semnificativ că raţionalismul în degradarea lui, intelectualismul, s au preocupat mai mult de teoria statului decît iraţionalismul, care se opreşte mai bucuros la naţiune şi preferă dreptului poporul? Drept, stat, naţiune, popor indică o descreştere a raţionalităţii şi o creştere spre primordial. Poporul este totdeauna originar; naţiunea, statul şi dreptul îşi distribuie în proporţii diferite elementele istorice şi cele raţionale. Teoria lui Kelsen, după care statul este de esenţă juridică, precum dreptul este de esenţă statală, ajungînd astfel la o cvasiidentificare a acestor două noţiuni, este singura ieşire pentru a scăpa de chinuitoarea problemă a anteriorităţii uneia din două, dat fiind că sînt argumente egal de valabile de o parte şi de alta. Să recurgem la „soluţiile“ aporeticii, adică la sistematizarea lipsei de soluţii? Că iraţionalul ţine mai esenţial de răspîntiile istoriei decît raţionalul, o dovedeşte nulitatea dreptului în astfel de momente. Forţa dreptului este nulă în faţa Forţei. Crizele lui sînt echivalentele triumfului Ei (zeiţă monstră şi irezistibilă). Acei care se complac în iluzia unui absolut juridic, dar văd răsturnările create de ofensiva forţei (chiar a acelei forţe ce serveşte o mare idee), se mîngîie cu speranţa că la un tribunal al istoriei toate triumfurile înălţate din expansiunile puterii vor fi pecetluite ca infamii şi îşi vor pierde strălucirea. Acestor idealişti trebuie să le răspundem că la acel tribunal i se deschid lui Napoleon toate porţile, iar popoarele vor fi judecate după cît au riscat. Ele vor avea înscrise pe frunte războaiele şi revoluţiile. Un tribunal al istoriei cîntăreşte fapte, şi nu idealuri; de idei, să nu mai vorbim. El ar studia şi ar achita pe conchistadori; filozofii n ar fi introduşi, fiindcă n au fapte pe conştiinţă… Iată lucruri care aparţin cunoaşterii, şi nu pesimismului. Fiecare ţară îşi are un centru de gravitate politică şi o direcţie ideologică, pe care nu le putem trece cu vederea fără a neglija situaţia specifică a fiecărui popor. Tendinţa spre abstracţiune, care se întîlneşte atît de des în aprecierea mişcărilor politice analoage a diferitelor ţări, asimilează aceluiaşi conţinut naţionalismul românesc cu cel francez sau cel german, sau îşi închipuie că stînga are acelaşi sens în Rusia ca şi în China sau în Franţa. Această problemă, destul de încurcată şi de plictisitoare, este clară numai redusă la o singură întrebare: care e sistemul prin care o ţară devine puternică? Nu toate realizează accesul la putere pe aceleaşi căi.Uneia, cu tradiţii democratice puternice şi creatoare în democraţie, orientarea spre dictatură i ar fi fatală. Şi invers. În Franţa, naţionalismul este reacţionar, în România, revoluţionar. Ideile politice ale lui Maurras şi Daudet sînt pentru România — pentru ceea ce trebuie să devină această ţară — mai periculoase decît cele mai anarhiste curente. Nu numai că i lipseşte complet problematica socială, dar acest gen de naţionalism se refuză oricărei slăbiciuni revoluţionare. El priveşte realităţile de sus în jos; e conservator şi se bazează pe aristocraţie şi ţărănimea înstărită, cele două reazeme ale reacţiunii, faţă de care burghezia reprezintă un efort revoluţionar permanent. Nicăieri ca în Franţa naţionalismul nu este mai mult istoric, în sensul rău al acestui cuvînt, adică fixarea şi ataşarea statică de un trecut, care din păcate nu poate fi mare de două ori. Nu este francez care să nu fie naţionalist în sensul pasiunii pentru Franţa; dar, întrucît naţionalismul este un program de idei reacţionare, el nu şi identifică patria cu interesele claselor agonizante. Naţionalismul francez este o realitate mai vie; cel românesc nu poate fi decît mesianic şi cu atît mai dinamic, cu cît viitorul se proiectează mai mult ca singura realitate. Identitatea în termeni nu acoperă o identitate de conţinuturi. Ideologii asemănătoare utilizează aceleaşi expresii pentru realităţi diferite. Franţa este o ţară atît biologiceşte, cît şi istoriceşte bătrînă; Rusia reprezintă un organism istoric tînăr. Un regim comunist ar putea să aibă în amîndouă acelaşi sens şi acelaşi conţinut? Diferenţele de nivel joacă un rol extrem de important în ce priveşte soluţiile politice ale diverselor ţări. Este mai mult decît evident că o ţară fără istorie, cum e România, şi o ţară cu prea multă, cum e Franţa, n ar putea realiza niciodată o identitate efectivă de regim. Acelaşi curent este reacţionar într o ţară şi revoluţionar într alta. Într una se bazează pe rentieri şi în alta pe şomeri. Pluralismul şi divergenţa naţiunilor explică de ce nu sînt valabile decît soluţiile specifice. Dacă ar fi posibilă o soluţie universală — precum crede comunismul —, atunci conflictele internaţionale s ar diminua într o măsură neaşteptată. Lupta pentru hegemonie s ar termina în favoarea aceleia care a avut prioritatea sistemului. În speţă, Rusia. Comunismul continuă visul rusesc al dominaţiei universale. Mesianismul slav are aspecte multiforme, pe care naivii nu vor să le recunoască, dar care se descoperă, implacabile,acelor ce înţeleg lupta exasperată pentru hegemonie. Orice idee mesianică exprimă direct sau camuflat o pornire spre putere, aşa încît nu există mesianism fără implicaţii politice. Elanurile mesianice sînt expresii eterate sub care se ascund realităţi ce sfîşie naţiunile. Diversitatea structurii ideologice a naţiunilor justifică divergenţele şi conflictele dintre ele. Este aproape imposibil ca un stat să nu aibă o concepţie ideologică în politica sa externă. Numai Anglia — căreia utilitarismul i a dat o mare ascuţime a simţului politic — a ştiut să facă abstracţie de divergenţele de sistem şi, sub imperiul intereselor, să renunţe la orice concepţie ideologică în politica sa externă. Franţa, Germania şi Rusia, dimpotrivă, n au pierdut nici o ocazie să şi afirme ireductibilităţile şi să facă politică în umbra ideilor. Lumea numeşte idealism această nevoie de a da o justificare abstractă dramelor. Faptele istoriei concrete nu rămîn mai puţin o probă împotriva idealismului. CAP. VI Spirala istorică a României Noi românii privim cu dispreţ mărturisit celelalte popoare balcanice, fără să ne gîndim că, dacă dau dovezi de inteligenţă şi de spirit mai reduse, prezenţa lor în lume s a conturat în gesturi mai ample şi mai grele decît ale noastre. Istoria Bulgariei nu este întru nimic inferioară istoriei noastre, după unii autori este chiar mult superioară. Există un Ev Mediu bulgăresc, dar — din păcate — nu prea există unul românesc, în ciuda atîtor „întîmplări“ care mi s ar opune şi care totuşi nu m ar convinge. Orgoliul nostru naţional este superficial, lipsit de sevă şi de profetism. Ne mulţumim a crede că bulgarii au fost tot timpul grădinari, iar noi numai eroi, fără să ne întrebăm de ce sîntem atît de mizerabili după atîta risipă de eroism. Este desigur o ruşine inevitabilă a condiţiei noastre de a fi fost condamnaţi să trăim şi să creştem în mijlocul unei comunităţi balcanice. Aparţinem prin soartă Balcanilor, deşi aspiraţia noastră continuă ar fi evadarea spirituală din ei. A crede cît de puţin că noi trebuie să ducem la înflorire spiritul balcanic este a ne compromite şi a ne ofensa menirea, pe care de nu vom avea o, o vom inventa. Nu vom putea deveni întîia forţă balcanică, decît lichidînd ceea ce este balcanic în noi. Şi prin întîia forţă în Balcani nu înţeleg conştiinţa naţională a puterii noastre, ci proiectarea României în conştiinţa europeană ca fatalitatea implacabilă a unei regiuni istorice şi geografice. Dacă în întreg sud estul Europei, România nu se va defini ca singura realitate politică şi spirituală, atunci viitorul mi se pare searbăd, superfluu, stupid. Cum pot exista atîţia care pot crede că respiraţia actuală a României este viaţă? O ţară care în politica externă nu încurcă agresiv pe nimeni nici nu poate fi băgată în seamă. Idealurile în care agonizează această ţară nu i ating nici măcar graniţele, ci lîncezesc într un centru al ei, prea mobil pentru a fi un sîmbure. România actuală, continuînd o tradiţie de o mie de ani, nu poate concepe viaţa decît defensiv. E îngrozitor! Balcanii nu sînt numai la periferia geografică a Europei, ci şi la cea spirituală. Mai cu seamă la aceasta. Resturile, scursurile, cangrena morală, imbecilităţi ale instinctului, orizont imediat — determină, toate, o fizionomie caraghioasă şi tristă, de un grotesc deprimant. Balcanul în esenţa lui reprezintă o zvîrcolire ratată, un dinamism închis, o sterilitate jalnică. Ce înseamnă astăzi România, Bulgaria, Iugoslavia, Grecia? — Oricît aş fi de pesimist cu privire la trecutul şi la prezentul României şi oricît — din dorinţă de obiectivitate — aş încerca s o depreciez, îmi este imposibil să nu recunosc că ea este singura ţară balcanică al cărei viitor va revela un fenomen original de mare amploare. Ceea ce are România în plus, faţă de celelate ţări mici care o înconjoară, este o conştiinţă nemulţumită, care şi justifică valabilitatea nu prin adîncime, ci prin permanenţă. Ar însemna să cădem într o deznădejde naţională, dacă n am recunoaşte continuitatea unei aşteptări nerăbdătoare, a unei nemulţumiri zilnice de propria noastră soartă. Dacă Serbia reprezintă o forţă militară mai mare decît a noastră; Bulgaria, mai multă primitivitate ofensivă; Ungaria, mai multă pasiune, iar Cehoslovacia prea multă civilizaţie, ar fi criminal să uităm că toţi aceşti vecini neimportanţi, prin cetăţenii lor de fiecare zi nu aduc o aspiraţie mesianică, nu se concep esenţial alţii. Ultimul cetăţean român îşi consumă existenţa într o continuă protestare. Iar dacă această protestare este minoră, ea nu reprezintă mai puţin, într o însumare colectivă, nivelul constant al unei revolte. România, fără un mare fenomen politic viitor, decisiv şi esenţial existenţei ei, mi se pare o monstruozitate, o perfidie a istoriei, o glumă de prost gust. O Românie viitoare, ce ar putea fi totuşi foarte apropiată, va trebui să devină o fatalitate sud est europeană şi, lichidîndu şi balcanismul, să reabiliteze această periferie. În viitor să ne fie ruşine că am aparţinut unei astfel de comunităţi şi trecutul să ne fie singura noastră calomnie. Este foarte greu, ca român, să fii obiectiv cu popoarele care ne înconjoară. Aproape toate ne au dominat, fie o întreagă perioadă, fie numai un moment istoric. Ruşinea este a noastră, cu atît mai mult cu cît este aproape imposibil să inventezi o scuză oarecare. De aici neînţelegerea şi dispreţul faţă de ele. Atîtea aspecte ale sufletului maghiar îmi inspiră o simpatie nesfîrşită; nu sînt capabil însă de cea mai mică ataşare de poporul maghiar, de istoria lui. Sînt cîţiva ani în urmă, văzînd sergentul de stradă din Budapesta, m am cutremurat că mustaţa aceluia s a întins o mie de ani peste Ardeal şi am înţeles, în acest trist fenomen, de ce noi românii n am avut o chemare în lume. Ungurii sînt în Europa o insulă. Deşi au luat şi ei parte cum au putut la frămîntările Europei, ei n au fost niciodată sinceri în participarea lor. Teoria spengleriană a sufletului originar al culturilor nu şi găseşte nicăieri o verificare mai evidentă ca în Ungaria. Sub toate formele de cultură, ei au păstrat zvîcnirile iniţiale. Este prea mult sînge în spiritul maghiar pentru ca Ungaria să fie altceva decît suflet. Sînt oameni care dispreţuiesc muzica maghiară. Ei spun: este prea monotonă. Le răspund: nu există muzică mai monotonă. De ce totuşi reversibilitatea aceluiaşi motiv nu te plictiseşte, ca în muzica orientală? Nu ştiu bine. Trebuie să fie însă în tonalitatea diferită a tristeţii. Muzica orientală este o văicăreală într un vid cosmic. Disonanţele ei cer ceva; rătăcirile inimii vor să ajungă undeva. Ea nu este decît o chemare. Astfel, misterul ei se anulează în probabilitatea unui răspuns. Şi cine ar putea să răspundă? Dumnezeu, lumea, vidul. Nu mi spune nimic fiorul ei. Gîndiţi vă însă la legănările muzicii maghiare, care nu vor să ajungă nicăieri! O tristeţe care se alimentează din ea însăşi. Farmecul ei precultural, mijloacele simple şi lipsa de ornamentaţie exprimă un urît al sîngelui. O melancolie biologică, nestilizată,dar care îşi justifică ondulaţiile dintr un lux al materiei. Lungimile ei monotone sînt mai aproape pentru a da expresie desfrunzirii inimii, decît chiar cenuşiul marşurilor funebre. Cine a avut ocazia să asculte într un moment de mare oboseală Ofranda muzicală a lui Bach — n a putut să nu aibă senzaţia că este îngropat în cer. Oboseala te face prizonier ultimelor intenţii ale muzicii, iar tristeţea te face muzică. Ascultaţi în clipe asemănătoare tînguirile maghiare, urmăriţi numai adierile lor melancolice, fără corectivul frenetic al ceardaşului, şi veţi simţi că n are rost altă moarte decît sub sălcii plîngătoare. Cred că există în fiecare om o nevoie de tristeţe, pe care nu şi o satisface numai din resursele sale. Şi cînd nu poţi totdeauna să visezi cu melancoliile lui Schumann, te abandonezi muzicii de pustă, sfîşierilor şi lamentaţiilor ei. Nu există muzică în care să se exprime mai elementar prezenţa lacrimilor în lume. Îţi vin repetat în minte cuvintele Elisabetei de Bavaria, împărăteasa care a adorat Ungaria: există în lumea asta, în afară de egoismul uman, şi sălcii plîngătoare. Sau te gîndeşti la acele pagini din Jardin de Bérénice a lui Barrès, în care excesul de meditaţie, printre singurătăţi şi regrete, naşte o dorinţă de lacrimi. Se întîlnesc astfel vibraţiile cele mai rafinate cu freamătul şi neliniştea sufletului turanic. Keyserling insista asupra tristeţii arabe, ruse şi argentine. Cum de i a putut uita pe unguri? Acest popor este singurul care, în Europa, mai păstrează tradiţia unei exaltări dionisiace. Cine a văzut o cîrciumă maghiară şi toată lumea de acolo, legănată de tristeţi, abandonată cu atîta participare şi frenezie beţiei, nu şi poate tăinui o simpatie pentru o umanitate atît de primitivă, cu aderenţe atît de reduse la fadoarea genului nostru de viaţă. Ce vor fi căutat ungurii în Europa? Şi cum s au putut opri printre noi? Ungurii au în ei instincte de nomazi. Aşezîndu se şi fixîndu se într un spaţiu determinat, ei n au putut înfrînge o nostalgie de rătăcitori. Agricultura şi păstoritul nu convin sufletului lor barbar. Setea lor de spaţiu şi au domolit o prin cîntec şi urlet. E singurul popor care mai ştie zbiera. Urletul este o disperare în faţa spaţiului. De aceea, de cîte ori eşti nemîngîiat la şes sau pe culmi, urletul şi se pare singurul răspuns la tentaţia imensităţii. Am cel mai mare dispreţ pentru acei care nu şi pot regăsi instinctele în singurătate. Natura te înnebuneşte ca şi oamenii; ea prin infinit, şi ei prin platitudine. Lamentaţiile maghiare îşi au sursa în această tristeţe a instinctului. Aviditatea de spaţiu se satisface în acele lungimi monotone, care trezesc automat reprezentarea unui infinit spaţial. Tărăgăneala melodică este expresia cea mai adecvată a progresiunii nedeterminate în structura spaţiului. Mă leagă de Ungaria inutilitatea ei, lipsa de seriozitate a soartei ei politice, amarul de totdeauna al inimii sale. E bine să avem între noi popoare care nu pot ieşi din ele însele, prizoniere ale condiţiei lor primare. Ungurii au rămas la sufletul originar al culturii lor, sînt intimi pînă la sfidare cu sursele lor. Devenirea istorică le a relevat neîncetat ceea ce au fost ei în începuturi. De aceea, Ungaria n a fost niciodată efectiv în istorie, ci s a dezrădăcinat prin muzică de la o soartă pe care i a impus o fără să vrea Europa. Nici un popor din Balcani: sîrbi, bulgari, greci, nu reprezintă o idee istorică. Prin urmare, n avem pe nici unul în faţă. Acelaşi lucru este adevărat şi despre Ungaria, Cehoslovacia, Austria şi Polonia. Toată discuţia din veacul trecut, referitoare la destinul cultural şi politic al României, pleca de la concepţia imposibilităţii de a construi o ţară pe un ideal de împrumut. Dacă discuţia a fost utilă sau inutilă, nu este locul să vedem aici. Practic, ea n a dus însă la nici un rezultat. Care a fost instrumentul realizării unei astfel de viziuni? Teama de modernism caracterizează unul din elementele complexului de inferioritate al acestuia. Este mai mult decît evident că nu poţi face o mişcare politică de mare amploare împrumutînd elemente disparate, de la mişcări diferite. Important este însă să vezi întru cît condiţii obiective asemănătoare în două ţări îşi găsesc o expresie ideologică diferită şi, prin aceasta, să stabileşti pînă unde se mărginesc cu adevărat acele ţări. Procesul de creştere al României este atît de artificial şi accesul ei la putere atît de nefiresc, încît numai cultivînd din afară anumite idealuri vitale ei se poate realiza o urcare pe o treaptă istorică. Ţara aceasta, care n a avut niciodată cultul forţei, trebuie învăţată să l iubească. Tragedia României este că în primul rînd trebuie să ştie că devine tare. Conştiinţa este antecedentul fiecărui act de viaţă într o ţară fără istorie, pe cînd în marile naţiuni — cazul tipic al Franţei — conştiinţa este consecutivă actelor de afirmare. Frenezia industrializării, mistica lumii urbane, voinţa absolută a unui salt istoric, discontinuitatea prin revoluţie ca o manifestare vitală — sînt elemente care fac din Rusia o ţară vitalizantă. Obiectiv vorbind, realităţile sociale de la noi, atmosfera generală a României se aseamănă enorm cu Rusia ţaristă. Aceeaşi decrepitudine şi aceeaşi inerţie. Decît, idealurile care au însemnat pentru Rusia o întărire, pentru noi ar putea fi o prăbuşire. Viziunea de viaţă a bolşevismului, universalismul pretenţios, într o ţară cu rezistenţă interioară atît de minoră şi cu o conştiinţă naţională atît de labilă, ar putea echivala cu o lichidare. Întrebarea pe care trebuie să şi o pună fiece naţiune este: prin ce idealuri devin puternică? Răspunsul îl dau forţe obscure, viziunea ascunsă, nutrită atît din sînge, cît şi din gînduri. România are enorm de învăţat de la Rusia. Supremaţia noastră spirituală şi politică în sud estul Europei trebuie să ne fie obsesia politică de fiecare zi. De vom continua să ne izolăm în mediocritatea noastră, o să înspăimîntăm lumea cu atîta ratare. Pluralismul balcanic nu poate duce la nimic. Fără un centru de gravitate care să cadă într o ţară cu un destin politic în ascensiune, divergenţa acestor state gelatinoase va da naştere la fricţiuni nesemnificative. Numai o forţă poate să constituie din acest Balcan amărît un sîmbure viabil. Dacă o ţară nu se impune ca o putere necontestată, el nu poate căpăta o consistenţă. Atît timp cît dominaţia turcească s a întins în acest colţ de lume, el avea o unitate, care dacă era exterioară nu lega totuşi mai puţin, prin acea teroare sterilă ce a definit imperialismul otoman, diversele neamuri, răzleţite fără rost pe meleagurile acestea. Turcia, ca mare putere, şi a definit tăria extensiv. Astfel ea n a putut imprima un stil istoric valabil ţărilor cucerite. Pe timpul cînd Imperiul Otoman se întindea din Maroc la marginile Arabiei şi de la Viena la Nil, el n a putut să dea o formă unui aşa mare spaţiu de cultură. Imperialismul turcesc este un caz tipic de nearticulaţie istorică. Exemplul Turciei ne învaţă de cum nu trebuie să fie un imperialism. Altcum, nu ne am explica de ce toate popoarele care au cunoscut jugul semilunei şi au făcut un merit din a şi lichida eredităţile turceşti. Există însă o singură ţară care să nu fie mîndră de vestigiile romane? O urmă de drum roman este un îndemn la glorie; o moschee, un prilej de amărăciune. Avalanşa turcească ne face sesizabilă diferenţa între o mare putere şi o mare cultură. Deşi una pe alta se implică şi se condiţionează, am mărturisi totuşi prea puţin respect pentru nuanţe, dacă nu am releva plusul pe care l presupune ultima, şi anume un plus calitativ, de nuanţare în substanţă. Turcia a fost o mare putere; Franţa a fost totdeauna o mare cultură. Imperialismul, ca fenomen creator, este un atribut al culturilor mari. Sub formă sterilă, el este totdeauna o dimensiune a marilor puteri. Încetînd hegemonia turcească, individualizarea politică a popoarelor balcanice a dus la o fragmentare a cărei continuare nu mai are nici un sens. Despre o refacere a Turciei, ar fi o crimă să vorbim. Să ne gîndim însă numai la ce a reprezentat Constantinopolul pentru această regiune umană şi ce vid avem să umplem prin apusul său. Problema hegemoniei în sud estul Europei este identică cu aceea a noului Constantinopol. Într o astfel de problemă nu se poate vorbi decît deschis: fi va România ţara unificatoare a Balcanului, fi va Bucureştiul noul Constantinopol? Iată o întrebare căreia nu i se poate da un răspuns precis, dar a cărei rezolvare este identică soartei noastre. Un răspuns negativ ne prezintă situaţia clar. Ce se va alege de noi, de nu vom fi ţara predestinată acestui colţ de lume? Vom fi ceea ce am fost. Ireparabilul va fi atunci semnul nostru. Dar dacă România ar fi atinsă în viitor de o graţie istorică? Atunci, sîntem puşi în faţa unor mari responsabilităţi. Sud estul Europei, fără un focar, n are nici o realitate. Sofia, Atena şi Belgradul nu iradiază mai mult decît au nevoie ţările respective. Dacă Bucureştiul nu va deveni un centru de atracţie pentru toată această margine a Europei, atunci mai bine l am dărîma de acum. Centrul de greutate este destul de mobil în istorie. Pe deplasările lui ne vom întemeia noi speranţele. În măsura în care vom deveni realitate politică, în aceeaşi măsură favorizăm posibilităţile de deplasare spre noi. De nu vom avea în viitor atracţia unui miraj, la ce să ne mai ataşăm de aparenţele noastre? Cum să nu ne bucurăm cînd vechiul Constantinopol a degenerat într o temă romantică şi că l mai înţeleg doar poeţii, că oamenii politici l au uitat? Noi însă nu i vom uita semnificaţia şi greutatea, fatalitatea şi tragicul. Nu pot avea viziunea unei alte Românii, fără să mi proiectez ţara în finalitatea ei ultimă. Noul Constantinopol să nu fie un obiect de visare politică, ci un obiectiv urmărit zi de zi, cu pasiune şi dramă. Altcum, ţara asta nu merită atîta disperare. Un mesianism ajunge să aibă corespondenţe practice atunci cînd pleacă din realitatea permanentă a sufletului naţional. Unul intermitent şi ocazional nu se va defini niciodată politic. Acest fenomen explică penumbrele Poloniei, ţară cu destin intermediar, condamnată a se zvîrcoli între culturile mari şi cele mici. Ea ar putea deveni o mare putere — minus imperialismul. Un imperialism polonez nu e posibil, fiindcă e barat atît de Rusia, cît şi de Germania, încît ea n are în ce direcţie să şi l exercite. Polonia va face faţă istoriei; din ea totuşi nu vor rămîne decît urmele unor oameni mari. Căci Polonia nu e mare prin soarta sa. Mesianismul ei n a fost mai mult de o mistică naţională, căreia lipsindu i pasiunea pentru universalitate — n a putut deveni un factor istoric efectiv. Pentru penumbrele unei ţări, care a reuşit totuşi să se debaraseze de stigmatele culturilor mici, este de o semnificaţie deosebită faptul că putem face destul de uşor abstracţie de Polonia şi să ne gîndim numai la proeminenţele ei. O ţară este o realitate istorică cu atît mai mare, cu cît ne reprezentăm mai clar imaginea ei ca totalitate, Franţa suscită icoana unei realităţi istorice substanţiale. Ne gîndim adică la ea, şi nu la gloriile ei individuale. Pentru noi toţi, Polonia înseamnă foarte greu ceva mai mult decît muzicienii sau profeţii ei. Aş vrea însă să întîlnesc pe acel căruia Franţa înseamnă numai Pascal sau Baudelaire, Ludovic al XIV lea sau Napoleon. Decît să se nască în România numai un mesianism de circumstanţă, mai bine să ne tîrîm soarta fără conştiinţa unei sortiri. Nu pot concepe decît un destin care să fie o flacără în neîntreruptă evoluţie. Altcum, toată această Românie nu va fi decît un spaţiu pentru inimi frînte. Şi aşa, cui decît ei, i am putea atribui înclinaţia inimilor noastre? Căci nu există un cadru mai nimerit şi mai fatal pentru echilibrul instabil al sufletului… Modul existenţei româneşti este minorul. Unei ascensiuni frenetice nu i prieşte decît modul major, în care respiră şi ritmează toate aurorele. Pînă cînd va mai fi România aceasta prilej de tristeţe teoretică? Atît de adînci sînt golurile ei, că seamănă unor ispitiri de abis. Aşa privită, să fie România numai un pretext al tristeţii mele? Toate posibilităţile de a crede în ceva le plasez în România, căci de aş da mînă liberă amărăciunilor, unde aş mai descoperi o? În infinitul tristeţii, România este un punct pe care încearcă să l salveze deznădejdea mea. Pretenţiile ei de hegemonie viitoare n au nevoie de nici o justificare specială şi în nici un caz de considerente etice. Dacă popoarele s ar mulţumi toate cu ce au, omenirea s ar stinge de mediocritate. De nu ne vom sili noi să ne impunem în lume, se vor găsi alţii care să şi construiască o glorie pe inerţia noastră. Atîta vreme cît vor exista popoare, paradisul terestru este o nefolositoare năzărire. Istoria este un alt cuvînt pentru tragedie, precum viaţa pentru zădărnicie. Şi dacă tot procesul umanităţii nu este decît o înălţare şi o prăbuşire de naţiuni, o succesiune dramatică de destine, fiecare încercînd să şi legitimeze prezenţa printr un plus de nelinişte, — ce ne mai rămîne, decît să mergem spre capătul soartei noastre, aruncîndu ne într o vîltoare din care gradul nostru de frenezie va scoate învingători sau învinşi. Nu mă interesează decît avîntul ascendent al acestei ţări, spirala istorică a României. Cum ar putea fi altfel cînd, din istoria universală, cine ar găsi un sens altor popoare decît acelora care s au distrus pentru a şi afirma instinctele şi o idee, care au pătimit pentru sensul lor în lume şi au sacrificat totul unei glorii ce le a accelerat agonia? Este un suflu generos în pornirea de afirmare şi de distrugere, care transfigurează demonia vieţii isorice şi încunună culturile cu un nimb pe cît de fatal, pe atît de fermecător. Va fi o pată de neşters pe conştiinţa modernă iluzia înşelătoare a progresului. Ce experienţă superficială de viaţă va fi făcut omul modern, de a răpit devenirii caracterul ei de dramă permanentă şi fluidă, compromiţînd o în ideea progresului? Şi ce convingeri pedagogice a nutrit, de a turnat atîtea pretenţii etice în instinctele vieţii şi în rătăcirile lor? Ideea progresului, etica şi tot ce este în această lume, direct sau indirect, pedagogie, au îndulcit pînă la emasculare vibraţiile acelui simţ tragic, căruia în alte vremuri se abandonau muritorii cu pasiune şi durere. Nu pot iubi decît o cultură care ascunde, sub forma şi stilul ei, iubire, disperare, moarte şi iluminare. Adevărul, binele şi frumosul? Dacă viaţa ar avea ochi să privească, aş descoperi în strălucirea lor o chemare stranie şi echivocă de crimă şi sfinţenie. Rău ne ar mai sta nouă, românilor, să păşim în lume adăugînd şi cîrpind la haina zdrenţuită a unei culturi, umplînd goluri cu teorii de etică sau încercînd să salvăm tot ce nu e tragic în modernitate. Fi vom capabili să înţelegem tot ce e gotic, baroc şi să ne asimilăm dinamismului lor? Oare să nu pîlpîie în noi nimic din ethosul eroic şi convulsionar al Spaniei şi Rusiei? Să ne fie pe veci străine excesele şi paroxismul sufletului germanic? Nu vreau o Românie logică, ordonată, aşezată şi cuminte, ci una agitată, contradictorie, furioasă şi ameninţătoare. Sînt prea mult patriot ca să doresc fericirea ţării mele. Spirala istorică a României se va înălţa pînă acolo unde se pune problema raporturilor noastre cu lumea. Pînă acum am fost reptile; de aici încolo ne vom ridica în faţa lumii, pentru a se şti că nu numai România este în lume, ci şi lumea în România. De nu vom trăi apocaliptic destinul acestei ţări, de nu vom pune febră şi pasiune de sfîrşit în începuturile noastre, sîntem pierduţi şi nu ne mai rămîne decît să ne recîştigăm umbrele trecutului nostru. Text postat de Date despre autor Data nasterii: Locul nasterii:                 Nu puteti adauga comentarii acestui text pentru ca nu sunteti logat   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23949 Comentarii: 120070 Useri: 1426
ADMINISTRARE