PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
poeme 2 de  Nicolae Sirius   VANATOAREA Ion, Johan, John este idolul surd. Idolul surd. Nebunul. Urâtul. Prinţul. Tâmpitul. Ion, Johan, John a cuprins pământul. Marta? Marta vrea să se mărite? Mărită-se! Ion, Johan, John e la poartă? Ce aşteaptă? A... el e îngerul? Adu-mi hainele, dragă, şi ultima carte. Cine? Lasă, nu-mi mai vorbi de el... nici de Marta. Cum?... S-a înecat un deal? Pe fundul lacului a murit dealul încet, fără nici o boală? S-a dus la fund încet, încet? Lasă-l, lasă-l să se ducă dragă, dă-mi haina... Incepe vânătoarea. Voi vâna mulţi îngeri. Ce vrei! Priveşte dealul pe fundul lacului... Plânge-l! Plânge-l, dar lasă-mă! Dă-mi hainele... Marta? Să se mărite! Iar plângi? Adu-mi arcul!... Adu-mi săgeţile! Te învinui dacă nu-mi aduci şi harta! Aproape că nu se mai vede în cer. Se duce vânătoarea şi tu tot mă mai deschei la nasturii sentimentali din răsputeri. Acum înţelege... e seară. A-nceput vânătoarea. Adu-mi arcul! COMENTARIUL nr.1 « Adu-mi hainele, dragă, şi ultima carte »- iată cu ce a plecat Poetul în lume. ...« voi vâna mulţi îngeri, ce vrei » Există o pictură în care un bărbat se luptă cu un înger- il obligă să-l ia în seamă, să-l vadă. Ce să facă el cu îngerii, că nu-s de mâncare ? ...“aproape că nu se mai vede în cer, se duce vânătoarea, iar tu tot mai mă deschei la nasturii sentimentali din răputeri »- Ca întotdeauna femeia- (carnea !) - ne VREA pentru ale sale. Cea mai mare parte din EA n-a înţeles niciodată sufletul marilor spirite. Degeaba mai varsă apoi din răsputeri nasturi de lacrimi ! Poate că lacrimile varsate pentru noi sunt darurile cu care înfrumuseţăm fiecare Cerurile ! Când îmbătrâneşti -fără nici o boală- nu mai ai putere pentru vânătoare, dar când eşti în putere, vei fi “învinuit » dacă nu ai fost în stare. Viaţa este o permanentă « vânătoare » şi rar ne putem permite tihna sentimentelor. ” Acum înţelege, s-a făcut noapte” –îi zice… Un fel de : am îmbătrânit, mi-a slăbit vederea, lasă-mă să caut îngerii, ca Don Quijote morile de vânt, lasă-mă să-mi îndeplinesc destinul.. Dar... există îngeri? Pot fi ei vânaţi ? Poetul este obsedat de cuvântul « înger », îl bănuieşte în toate, se luptă cu visele, cu închipuirile. Cred că Ingerii sunt următoarele sale creaţii – “ultima carte”.(NICOLAE TUDOR) COMENTARIUL nr 2 Si ce ne place: adu-mi aia, adu-mi cealaltă... In schimb – ni se aduc...veştile. Stii, a murit dealul, şi nici măcar nu era bolnav ! Chiar că e ciudat să nu fii răpus de-o boală ! Pe noi nuu... nu ne interesează... Se moare ? Lasă-l, lasă-l să se ducă, dragă, dacă vrei, priveşte-l pe fundul lacului. Cum ar putea să-l privească pe fundul lacului ? Fă ce vrei cu viaţa ta, poţi să şi mori, nu mă deranjează dar... adu-mi arcul ăla odată, că voi vâna nişte îngeri... Important este ce fac eu. Intotdeauna este important doar ce fac Eu... Si ce tot vrei ? plânge-l, dar lasă-mă.. Iar plângi ? Stii ceva ? Lasă-ţi suferinţa, nu te mai gândi la ea şi fă ceva pentru Mine... Dar, fii atentă, te învinui dacă nu-mi aduci şi... harta ! Uite-aşa se ratează întâlnirile, împlinirile, se raterază totul fiindcă o... plângăcioasă nu înţelege ea să aducă ce trebuie ! Ah, dacă ar fi înţeles să aducă arcul !(NICOLAE TUDOR) PRIMUL RITUAL Noaptea a intrat pe fereastră cu soarele- abia mai respirând- în braţe. E copilul meu... moare! E copilul meu! Să fie El? m-am întrebat, uimit. Ucide-l! s-a auzit deodată profund. Ucide-l! Iarba verde striga pe afară îngrozită de crima care se punea la cale. Ucide-l! striga noaptea aruncându-mi soarele în braţe. Ucide-l! L-am adus în taină aici. E copilul meu. Nu-i cunosc tatăl. Dar dacă nu-l ucidem noi acum presimt c-o s-o facă el cu noi altădată. Hai să-l ucidem şi să dansăm! Hai să dansăm! Dar dacă e soarele meu m-am gândit şi-n felul acesta mă sinucid? Hai să dansăm! striga noaptea. Hai să-l ucidem ca pe un ied!... Am luat cuţitul şi cu mişcări crispate am început să sfâşii tristul soare. Podelele de sânge în clipocit crescând sub dansul disperat al nopţii s-au tocit. Dansa fantastic noaptea încolăcind pereţii. Verde-albastru-negru, deodată, s-a risipit în jur. Noaptea dansa... Abia-i vedeam conturul. Si candela şi masa şi patul au urmat-o atât de-aproape în dansul ei sălbatec până s-a-nchis plângând, murind retrasă în unghiul de lumină ce-mi mai zbătea pe faţă. COMENTARIU Camil Petrescu ocolea frunzele căzute pe alei. Cu ritualele astea, fie şi închipuite, mi-aduc aminte de Eminescu şi-ncepe să -mi fie teamă pentru creierul geniului dus la Paris pentru cântărire. Preludiul iubirii este un ritual frumos, dar datul cu cutitul ma sperie. Eu înţeleg acest ritual mai curând ca o dorinţă a Poetului de a fi mai puternic, de a reuşi, fiindcă are drum lung, iar la capăt trebuie să devină un Invăţat- poate chiar Marele Invăţat ! Stiu că Soarele ne va face rău într-o zi. Mai ştiu că orice element vrea să stăpânească lumea. Si înţeleg gestul nopţii, dar de ce alege ea, complice la jocu-i mârşav, cel mai frumos dintre suflete ? « Presimt c-o s-o facă el cu noi altădată.- îi zice- Hai să-l ucidem şi să dansăm! » Uciderea din faşă, pentru o presimţire, mi se pare absurdă, chiar luptă pentru existenţă înţelegând-o, dusă la nivel cosmic. Ar fi ca şi cum am renunţa la speranţă. Apoi...stau şi mă întreb dacă noi, oamenii, nu ucidem cumva zilnic câte ceva şi dansăm, şi tot dansăm sălbatic pe dinauntru ? Că viaţa nu-i decât un ritual continuu şi, când alegem, de fapt jertfim câte ceva sau pe cineva? Poetul Nicolae Sirius explică singur poemul acesta care i-a surprins pe mulţi: « Poezia Primul ritual are la bază una din vechile teme, şi anume disputa dintre lumină şi întuneric. Dificultatea scrierii unei asemenea poezii vine din faptul că sunt lucruri pe care n-ai vrea să le spui (de exemplu: ucide-l), însa fac parte din contextul poemului. Practic în acest ritual în care conştiinţa poetului este rugată să ia parte, şi ia parte deşi găndeşte că nu-i bine, arată pe de-o parte judecata nejustificată înaintea împlinirii unui act de conştiinţă. Pe de altă parte, poemul arată că, în ciuda faptului că în acel ritual totul din jur urmează noaptea în dansul ei sălbatic, totuşi ea moare şi numai o rază de lumină mai rămâne. O rază de lumină necesară în continuare să meditezi asupra faptului împlinit. Desigur că de multe ori m-am gândit dacă a fost necesară scrierea acestui poem. Iar acest lucru numai datorită câtorva cuvinte care nu ar trebui să fie niciodată parte dintr-un act poetic. Insă, în foarte multe poeme vechi sau balade, un asemenea limbaj a fost folosit spre a putea explica mai bine tema propusă. In acest poem poetul se –ntreabă dacă nu cumva soarele- El nu este chiar conştiinţa lui. Faptul că el e împotriva conştiinţei lui este în realitate tema poemului. » « Budiştii tibetani, şi nu numai ei, spun că totul ar fi înfăşurat în întuneric, la nivel universal. Sunt şi oameni de ştiinţă care spun că mai devreme sau mai târziu, întreaga energie se va consuma şi numai întunericul va domni în acest univers. Au fost emise şi ipoteze cum că la început n-ar fi fost decât întuneric. Am încercat, practic, într-un poem-monolog interiorizat să spun că toate aceste păreri au ca fond comun necunoaşterea. Si-am pornit de la metaforă...pentru că în lumea elementelor seara nu poate intra cu soarele pe fereastră...Lumina ca opus al întunericului n-ar putea să fie născută din întuneric. Decizia la nivel de conştiinţă e bazată pe cunoaştere sau necunoaştere. Iar eu am pus accentul pe faptul că nu avem conştiinţa clară tocmai datorită faptului că nu cunoaştem relaţia celor mai importante elemente pe care jocul minţii ni-l poate propune uneori în forma unui ritual »(NICOLAE TUDOR) PLANSUL ULMULUI Incercam să ne oprim… Priveam în jur uimiţi... Şi mult ne-a luat până am înţeles că ulmul pe lângă care treceam încerca cu greu dar nu putea să-şi stăpâneacă plânsul. Ceva parcă ar vrea să ne spună şopteam în timp ce tâmpla-mi rezemam de trunchiul lui bătrân. Şi ulmii plâng? m-a întrebat iubita mirată. Şi! i-am răzpuns... dar numai în ei… şi-atât de încet încât ar vrea nimeni niciodată să nu-i audă... dar ulmul acesta plânge atât de tare încât din mers ne-a oprit... şi nici nu ştiu de ce tocmai pe noi ne-a ales. COMENTARIU « plansul ulmului » Si ulmii plâng ? Si ! Toate plâng. Si-ar vrea ca nimeni niciodată să nu le audă. Ulmul acesta plânge »atât de tare « ! Natura îşi alege creatorii. Iar poetul, cică, nu ştie de ce a fost ales ! Pentru că înţelegeţi plânsul, dragă poet, înţelegeţi « spusa » si...vă rezemaţi tâmpla. Câţi ar fi scris : » pe noi ne-a ales. », în loc de « pe mine » ? ! Iată o lecţie în care încrederea în celălalt este dusă la extrem, tocmai în zona interzisă a intimităţii. ... Avem atâta nevoie unii de alţii... ! Nicolae Sirius- întotdeauna sosind! (NICOLAE TUDOR) Text postat de nicolae tudor Date despre autor Data nasterii: Locul nasterii:                 Nu puteti adauga comentarii acestui text pentru ca nu sunteti logat   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23949 Comentarii: 120070 Useri: 1426
ADMINISTRARE